Despre temeri zilnice și mici bucurii. Despre o altfel de viață.

Prima oară cînd mi-am dat seama că se poate trăi și altfel a fost undeva prin 1985 sau ’86. Atunci, în vacanța de vară, au venit în vizită doi prieteni vechi. Locuiseră în vecini pînă cu vreo 2 ani în urmă, cînd plecaseră în străinătate. În Israel.

Cînd au plecat, nu erau cu nimic diferiți de noi. Cînd am deschis ușa în acea după-amiază călduroasă de vară, nici măcar nu l-am recunoscut pe cel mai mare dintre frați: crescuse mult, era încălțat cu o pereche de „adidași” sclipitor de noi (și imposibil de găsit în țară) și, lucrul cel mai șocant, avea părul lung, cîrlionțat, căzîndu-i peste umeri.

Am mai descoperit, apoi, că avea un joc video portabil (atunci m-am și jucat pentru prima oară cu unul) și că, în afară de Israel, mai exista o țară care se chema Australia. „Vom pleca din Israel, acolo o să înceapă războiul. O să plecăm în Australia.” mi-a spus el serios. Iar eu îl priveam la fel de serios, deși habar nu aveam despre ce vorbea.

Mi-a povestit despre plaje însorite, despre excursii în tot felul de țări fără nici o interdicție, despre toate bunătățile pe care le găseai oriunde, în orice magazin, despre teniși și blugi. (Eu trăiam într-un regim în care nici măcar nu-mi dădeam seama că nu avem voie să facem anumite lucruri, pentru simplul motiv că nu știam de existența lor.)

A fost prima oară cînd „se poate trăi și altfel” a căpătat o formă clară și chiar palpabilă, dacă e să mă refer doar la jocul video și la adidașii sclipitori. (care erau chiar Adidas)

Pentru că, pînă atunci, aveam doar întrebări fără contur. În serile lungi de vară, mult după asfințit, stăteam lungit pe banca din fața blocului: pe cer treceau, din cînd în cînd, avioane. Chiar și acum, doar amintindu-mi, mă cuprinde aceeași emoție. Undeva, foarte sus, dincolo de acele luminițe care pîlpîiau, erau oameni. Cine erau ei? Care era povestea lor? Ce vedeau ei privind în jos? Probabil că nu vedeau mare lucru, dacă ne gîndim la glorioasa perioadă de economii pe care le făceam cu toții pentru binele țării.

Mă întorceam de fiecare dată înapoi pe pămînt. Nu că aș fi avut de ales.

 

Occidentul anilor ’90 mi-a deschis o nouă pagină: se poate trăi și altfel. Cu magazine pline, cu străzi pline. Cu terase, cîrciumi, muzee, trenuri și drumuri construite de oameni pentru oameni.

M-am întors de fiecare dată, chiar dacă aveam de ales.

 

În 2000, Statele Unite mi-au spus, din chiar prima clipă, că acolo aș putea face orice. Că totul ar depinde de mine ca să trăiesc altfel. Și m-am întors iar.

 

În anii ce au urmat am cunoscut mai bine Viena. Am făcut drumul pînă acolo de cîteva ori. De fiecare dată am simțit același lucru: un soi de revoltă amestecată cu o frustrare venită după un sfert de secol. Cum e posibil să existe un asemenea oraș, o asemenea țară, la doi pași de România? Și cum e posibil ca această țară să fi existat și atunci, înainte?

Drumurile au fost, de fiecare dată, dus-întors.

 

Voi face 42 de ani. Știu, pentru unii dintre voi pare îngrozitor de mult. Ei bine, eu mă simt tînăr. Ba chiar am o mulțime de proiecte de care vreau să mă apuc. Și nu mă plictisește nici să desenez cu Agatha la cei 2 ani ai săi, nici să mă joc fotbal pe PS3 cu Petru (alte jocuri fiind, totuși, puțin prea departe de Mario Bros, deci și de puterea mea de înțelegere). Sacul de box mă așteaptă în fiecare dimineață așa cum o fac și tastele astea pe care le ating acum. Zilele libere înseamnă soție, familie și prieteni.

 

Însă un lucru mi-e tot mai clar: că nu e corect să tremur în fiecare lună pentru aceste mici bucurii. Să tremur de frică. De teamă că nu voi avea bani, că nu voi avea un loc de muncă, de teamă că un premier ar putea închide firma pentru care lucrez sau că firma se va închide din cauza taxelor sufocante ori a concurenței neloiale. De teamă că puterea incompetenților, corupților și golanilor va fi atît de mare încît ne va acoperi, într-o bună zi, pe toți. Ca o pîclă deasă, grea, cleioasă din care nu vom mai avea scăpare.

Viața trebuie să fie și bucurie sinceră. Așa, ca aceea a unui copil care se dă pe tobogan sau privește cu zboară baloanele de săpun.

parc_

Prima oară cînd am înțeles că se poate trăi altfel a fost undeva prin ’85 sau ’86. Au trecut aproape 30 de ani de atunci. Iar viața încă pare să aibă răbdare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s