România – Halep 2-0. (6-0/ 6-0)

Am fost, o vreme, producător general al unei televiziuni cu profil sportiv. Pentru cei care mă cunosc, înșiruirea de cuvinte “televiziune cu profil sportiv” sună prost. Dar o fac cu un motiv. Pentru mine, televiziunea de sport a fost începutul unei perioade proaste din punct de vedere profesional.

site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep "favorită" la titlu
site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep “favorită” la titlu

Nu mă pricep la sport. Dacă acest lucru înseamnă să cunoşti istoria cum o face Cristian Ţopescu, nu mă pricep la sport. Nici sport de performanţă n-am făcut vreodată. Dar puţinele examene de centură pe care le-am putut susţine (puține din cauza programului neprietenos) le-am luat fără probleme. Ori, ca să fiu sincer, am suferit la fel de mult ca și copiii cu 20-25 de ani mai tineri ca mine care treceau prin acele probe.

Dar nu despre asta e vorba. Cînd am început să scriu acest text, România se chinuia cu Algeria. La fotbal. Algeria merge la Campionatul Mondial. Noi nu. A fost un meci de pregătire, deci nu contează decît pentru istorie. Pentru acea istorie pe care ne-o povestea, atît de colorat şi pasional, domnul Ţopescu.

 

Cu doar cîteva ore mai devreme, trăisem o victorie minunată a Simonei Halep. Nu intru în detalii tehnice, v-am spus că nu mă pricep. Ci doar o să vă descriu ce am simţit. Bucurie. Sinceră, curată, ca pe vremea lui Hagi. La sentimente mă pricep, ba chiar bănuiesc că le povestesc binișor.

Nu o să spun vorbe mari, cum că m-am simţit mîndru că-s român şi alte exemple de naţionalism ieftin, de conjunctură, de paradă. Nu. N-am participat cu nimic la efortul domnișoarei Halep. Tot ce a făcut e meritul ei. Da, normal, e și meritul antrenorilor, al profesioniștilor din jurul ei. Dar este, în primul rînd, al Simonei. Vă spune asta cineva care are probleme în fiecare dimineață cînd trebuie să găsească motive pentru exercițiile la sacul de box.

 

Cînd m-am dus să negociez la acea televiziune, m-am trezit parașutat într-o lume complet nouă. Directorul stației, una dintre vocile respectate și respectabile ale comentariului sportiv promitea un viitor luminos pentru o redacție care avea, în acel moment, absolut toate facilitățile la dispoziție.

Și-atunci, am venit eu. Cu planuri, cu idei. Cum că ar fi frumos să facem așa, ca la Eurosport, să acoperim cît mai multe sporturi, eram convins că va fi o treabă exemplară, că va fi….

“DOAR fotbalul vinde!” Spusă cu emfază și cu un aer rece ca un vînt arogant venit din măreața stepă rusă, propoziția m-a lovit în plin ca un croșeu perfect. Aș fi căzut și-aș fi aruncat și prosopul în mijlocul ringului dacă n-aș fi început să respir des, retrăgîndu-mă strategic în colțul meu.

Practic, întregul meu univers se prăbușea cu această propoziție. Prin aceste cuvinte, cîteva sute de jurnaliști sportivi erau condamnați la știri despre ce zicea Mutu despre Pițurcă, aflat în conflict cu Guriță și cu Vica. Savuros, dpdv tactic.

 

Din fericire, drumurile noastre s-au despărțit după un an. Nici ei nu au găsit la mine ce căutau (valoarea, adică), nici eu nu m-am regăsit în filosofia lor editorială. Din păcate însă, experiența s-a dovedit nefastă pentru sport în general. Canalul nu a avut viață lungă, după ce șefii redacției au eșuat (lamentabil e un clișeu, dar vouă vă plac clișeele) în managementul lor.

Dacă povestea s-ar opri aici, atunci ați putea spune că e vorba doar despre o afacere ratată și de frustrările unui producător de televiziune. Din păcate, nu e doar asta.

“Doar fotbalul vinde” exprimă o terorie falimentară a presei sportive românești din ultimii 25 de ani. Am văzut cu toții că atunci cînd fotbalul n-a mai vîndut, magicienii sportului au plusat: puțină viață privată a nu știu cărui fotbalist, un scandal la o crîșmă, o poză, o declarație “șocantă” și, da, rezultatul a fost, glorios, același: fotbalul a vîndut, trăiască fotbalul!

 

România a pierdut cu Algeria. Ieri, cînd am început să scriu. Cu 2-1, într-un meci de pregătire. Pentru un campionat la care mă tem că nu vom participa prea curînd. Dar e bine că ne pregătim, așa cum e bine că o echipă românească se pregătește de ceva ani pentru Liga Campionilor.

Domnișoara Halep e pe cale să bată cea mai mare performanță a tenisului feminin românesc. Presa sportivă e pregătită să o ridice în slăvi. Vor curge superlativele înghesuite atîția ani în zidul pe care Simona Halep e atît de aproape să îl spargă.

Iar apoi, va fi din nou tăcere. Naționala e doar una, performanțele pe care le așteaptă un întreg popor sînt imense. “Generația de aur” n-a asudat degeaba, fiind întotdeauna la doar un pas de o realizare imensă, istorică. Așa cum nici noi n-am murit degeaba la Revoluție.

 

Pentru mine, nu mai contează dacă Simona Halep va bate în semifinală. Bucuria pură pe care am simțit-o ieri și acum 2 zile și de fiecare dată cînd am putut să o văd jucînd îmi ajunge.

Ar mai putea fi depășită doar de o poveste de 2 minute: un reportaj pe care l-ar difuza o televiziune cu profil sportiv despre o fetiță din România care se apucă, de săptămîna viitoare, de tenis. Inspirată și motivată de Simona Halep jucînd finala la Roland Garros.

Pînă atunci, România o va bate pe Halep în fiecare zi. La zero.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s