Despre Halep, seminţe şi ziare vechi

Am văzut primul meci al Simonei Halep din lungul (sper eu) turneu de la Bucureşti pe sărite, în timp ce lucram. Cea mai mare parte fără sunet. Mi-am pus, doar, căştile din cînd în cînd, ca să mai ascult comentariul sau să mă lămuresc în legătură cu vreo decizie a arbitrei.

Ei bine, atunci s-a întîmplat: într-un game mai lung, cînd domnişoara Halep părea că i-a permis prea multe adversarei sale. Era linişte în tribunele arhipline. Nici măcar aplauzele dintre servicii… şi atunci s-a auzit. O clipă, am crezut că vine de aici, de afară. Doar că birourile noastre sînt într-o clădire nou-nouţă, îmbrăcată în sticlă groasă, care nu lasă să pătrundă nici un sunet de afară.

“Ziareeeee vechi! Ziareee vechi cum-părrrr!!” Cu accentul acela specific, pe care nu îl pot reproduce în scris. Dar pe care îl cunoaşteţi toţi: “Po-rruuumb” şi apoi, mărunt “porumbporumb” ori “Ţigări! Ţiiiii-gări!”

Avem, ca ţară, un farmec aparte. E clar. Aştept finala turneului, cînd probabil că se va da liber la cornetele cu seminţe.

Şi la un tradiţional foc de mici, care să acopere, ocazional, manifestările de bucurie din tribune. Înlocuitor de petarde.

 

copyright: Cosmin Silistraru
copyright: Cosmin Silistraru
Advertisements

Am nevoie de stele!

De cîteva zile, Agatha, fetița mea de 2 ani și 2 luni îmi spune, cu convingerea ce poate veni doar din lipsa de prefăcătorie a unui copil de vîrsta ei și cu o voce puternică, ca a unui actor dintr-o sală cu o acustică nu foarte bună: „Am nevoie de stele!” M-a amuzat și m-a mișcat în aceeași măsură această dorință a ei, spusă în picioare, cu mîinile pe lîngă corp, ochii sclipitori ridicați spre cer. Nu știu unde a auzit propoziția și nu știu ce înseamnă pentru ea. Pentru mine, însă…

Cînd lucrurile în care am crezut 20 de ani se prăbușesc, sfărmîndu-se în mii de bucăți imposibil de recuperat, cînd pilonul central al acestor ani nu mai are consistență, vigoare, da, atunci am nevoie de stele. Pentru că regulile, chiar și cele elementare, au dispărut.

Cînd oameni în care am crezut pînă acolo încît le-am oferit bucăți întregi din mine se dovedesc niște simpli oportuniști, care uită tot ce ne-a ținut împreună, am nevoie de stele.

Cînd orașul, și așa urît și murdar și fără vlagă e sufocat, pe deasupra, și de veșnicele bătălii politice fără substanță, ce se transferă de la politicieni la oameni de cultură ori jurnaliști și înapoi, trecînd prin fiecare birou trist de funcționăraș numit din prietenie, ei bine, atunci am nevoie de stele.

Cînd în spatele cuvintelor frumoase se ascunde tot mai des un hău puturos, am nevoie să privesc în sus, spre stele.

Cînd lumea din jur se aruncă într-un vîrtej amețitor de sclipici și rîsete stridente, cînd toți oamenii ăștia confundă, cu gura pînă la urechi, „isteria” cu „binele”, nu îmi rămîne decît să caut stelele.

Cînd bîrfa, zvonul și înjurătura au ajuns lege, cînd incompetenții sînt promovați tocmai pentru că pot fi manevrați ușor în dauna celor care încă mai cred în reguli, stelele rămîn ultima soluție.

Sigur, ei vor rîde de stelele mele ca de o copilărie. Eu le spun, totuși, ca la noapte să privească, o vreme, cerul. Și să lase luminițele acelea care pîlpîie acolo, sus de tot, să le umple liniștea. La început va fi greu, dureros. Pînă într-o zi cînd, cine știe, vor avea nevoie de stele.

Și-atunci, va mai fi o șansă.

copyright: Cosmin Silistraru
copyright: Cosmin Silistraru