Delfinariul. Un dezastru al copilăriei noastre

 

Cîteodată, amintirile noastre, ale copiilor deveniți părinți fără să știm sînt atît de neclare încît avem impresia că sînt fermecătoare. Cel mai probabil timpul scurs, cel pe care noi, copiii deveniți părinți, nu vrem să îl acceptăm a pus straturi groase de ceață între acum și atunci, transformîndu-l într-o imagine pîcloasă.

 

Las teoria la o parte, pentru că riscă să devină, dacă nu neclară, atunci cel puțin plictisitoare, și trec la fapte. Duminică, soare fierbinte de vară, vacanță, drum în mașină, familia reunită se întoarce de peste hotare. Aproape de Constanța, Ioana vine cu ideea: „Ce ar fi să îi ducem pe copii la delfinariu?” Traduc: „pe copii” însemna pe Agatha, 2 ani și 3 luni, nu pe Petru, 13 ani și tot atîtea. Nu de alta, dar, dacă l-am fi întrebat, cel mare ar fi vrut să împuște niște submarine virtuale, nu să urmărească salturile spectaculoase ale jucăușelor animale de aproape 3 metri.

Drumul nu e marcat. Pentru un turist străin, parașutat la Constanța, asta ar putea fi o piedică. Din fericire, pentru un român care a petrecut ani întregi la Constanța (cazul Ioanei), lipsa banalelor indicatoare nu reprezintă o problemă.

La intrare e o coadă estivală. Nu știu exact ce aș vrea să spun prin „estivală”, însă cuvîntul îmi vine îmi minte cînd mă gîndesc la coada de la casieria delfinariului. Poate că are de-a face cu relaxarea oamenilor, foarte mulți veniți de departe, din nord-estul țării, ca să-i vadă pe vestiții artiști.

Prima problemă reală apare cînd doamna de la casă îți spune că 30 de lei nu ajung pentru 2 adulți, un elev și o fetiță cu codiță. Că de la 30 de lei nu o să primești 5 lei rest, așa cum ai fi crezut tu, om în toată firea lovit de soarele nemilos. Biletul întreg costă 50 de lei și permite accesul nu doar la delfinariu, ci și în „micro-rezervație”. Desigur, nu poți alege să intri doar la spectacol.

IMAG0585

 

Am făcut aceste poze la intrarea în delfinariu, către bazinul interior. Curînd, aveam să ne dăm seama că bazinul exterior din copilăria noastră era în renovare. Așa că accesul devenea o probă ce ține de mușchi. Mai ales pentru însoțitorii persoanelor cu handicap, pentru care nu există nici o rampă de acces.

IMAG0591 IMAG0590 IMAG0589 IMAG0588

 

Bazinul interior are, probabil, vreo 400 de locuri. Umezeală. Înghesuială. Căldură mare. Și doi delfini frumoși. Un spectacol bun, însă nu sînt un cunoscător ca să pot face comparații cu alte reprezentații. Ține 20 de minute și se termină așa cum începe, cu o muzică stridentă.

IMAG0600

Dar noi ne-am bucurat, pentru că am remarcat, de cîteva ori, semne de interes din partea Agathei.

Afară ne aștepta micro-rezervația. Adică un soi de grădină zoologică mai sălbatică. Am văzut pelicanii, rațele, poneii, gîștele, am ignorat cu stoicism două grajduri murdare, cu porțile larg deschise, ca să iasă mai ușor mirosul acru, de urină. Primele lacrimi, dar ce contează, sîntem în vacanță și vrem să se bucure copiii. Sau măcar unul dintre ei, după cum am explicat mai sus.

Am mai rezistat cîțiva metri. Pe dreapta, după grajdurile puturoase, într-un țarc neîngrijit, un mînz era întins pe jos, nefiresc, sub soarele nemilos: o rană la un picior, tratată cu ceea ce părea albastru de metil, îl ținea la pămînt.

Apoi am ieșit. Cu riscul de a strica o primă amintire din copilăria unei fetițe de 2 ani și puțin, nelăsîndu-i destul timp să înțeleagă noianul de informații noi.

IMAG0595

Cu puțin noroc, peste ani, cînd copilul va deveni părinte, amintirile ei vor fi despre două animale frumoase care merită toate aplauzele ce le fac fericite. Și despre salturile lor fantastice.

Trucul lui Alex Găvan

IMAG0607

L-am întrebat pe Alex Găvan cît de bine se înțelege cu bărbatul acela bărbos care apare în toate imaginile din vîrfurile munților pe care i-a urcat. A rîs și a încercat să îmi răspundă cu un compliment, acel gen de compliment pe care îl fac de obicei intervievații jurnaliștilor, cînd primesc întrebări la care nu se așteptau. „Foarte bună întrebarea!”

 

L-am cunoscut pe Alex acum vreun an, după ce urcase pe un alt vîrf de peste 8.000 de metri. Fără oxigen suplimentar, fără șerpași. Record românesc ori premieră românească, dar nu despre asta scriu aici. În nici unul dintre cele 6 cazuri nu e vorba despre „record” ori „premieră”, pentru că el nu vrea să le spună așa. Totuși, eu trebuie să le numesc într-un fel sau altul, măcar pentru statistică. Chiar și cînd Alex e al doilea român care urcă un vîrf, tot un record e pentru o țară ca România.

Dar să revin la subiect. L-am cunoscut pe Alex Găvan și l-am „studiat”, fie că s-a întîmplat pentru vreo emisiune la care l-am invitat, fie pentru documentarul pe care vreau să îl fac despre el.

I-am văzut imaginile din vîrfurile munților, locuri unde cei mai mulți dintre noi nu vom ajunge niciodată. Gîndiți-vă puțin, la înălțimea aceea zboară avioane de linie! Iar el urcă acolo fără să folosească butelii cu oxigenul care aproape că lipsește atît de sus.

Însă, cu riscul de a vă plictisi cu repetițiile, nu despre asta vreau să scriu. Primul detaliu care m-a șocat într-o astfel de înregistrare a fost greutatea cu care vorbea. Am aflat, apoi, că lipsa oxigenului îți îngreunează, printre altele, și capacitatea de a vorbi coerent. Dincolo de efortul fizic în sine, care, la altitudinea aceea, e cu fiecare metru mai epuizant.

Apoi l-am văzut pe bărbatul care vorbea: un bărbos cu fața arsă, cu capul ascuns într-o cagulă, cu o protecție ce pare improvizată pe nas, pe care stă o pereche de ochelari de soare. Bărbatul ăsta apare tot timpul. Epuizat, vorbind greu, cîteodată încoerent, golit de orice fărîmă de energie umană și totuși, bucuros, mai presus de orice – mărturii de o autenticitate greu de egalat.

IMAG0604 IMAG0603 IMAG0602

Azi l-am văzut pe Alex din nou. A mai cucerit un vîrf, dar nu îi place să spună asta, el „nu cucerește vîrfuri” – el „ajunge” pe vîrfuri. Mai are 8 de peste 8.000. Pe unele le va rata. Dar asta n-o să-l facă decît să coboare, să se întoarcă acasă și să o ia de la început. Norocul i-a scos în cale 3 manageri care îl sprijină de fiecare dată, indiferent de reușită sau eșec.

Azi am aflat și de ce merge acolo, de ce nu renunță chiar și după un șir de nereușite: pentru că acolo, spune el, trăiește în prezent. Acolo, la 8.000 de metri, nu contează nici trecutul, nici viitorul. Fiecare pas, fiecare mișcare a mîinii, fiecare semn și fiecare respirație capătă o greutate pe care în condiții de zi cu zi, în 99% din cazuri, n-ar avea-o.

Poate pentru că fiecare pas, mișcare a mîinii, semn din priviri ori respirație poate fi ultimul gest al omului în imensitatea aceea înghețată, presupun eu.

Singura întrebare pe care am vrut să i-o pun tînărului ferchezuit pe care l-am văzut la evenimentul elegant de azi a fost „Alex, cum te înțelegi cu bărbosul din imagini?” Mi-am dat seama, însă, că s-ar fi putut ca nu toată lumea să înțeleagă gluma mea. Ba chiar exista pericolul să creadă cineva că „bărbosul” e altcineva, personaj într-un imens complot, nu alpinistul Găvan pe care îl cunoaștem noi.

 

Deși, dacă stau bine să mă gîndesc, s-ar putea să nu fiu foarte departe de adevăr și să fi aflat, iată, marele truc al lui Găvan…

Așa că spune-mi, cum te înțelegi cu bărbosul, Alex?