Maratonul sexismului

Cînd te hotărăști să alergi primul semimaraton din viața ta, nu prea știi ce te așteaptă. Cauți un program de pregătire, vorbești cu prietenii care au experiență și alergi. Asta e cel mai important. Să alergi.

De vreo lună, asta facem, Ioana și cu mine: alergăm. Am renunțat rapid la ideea de a alerga pe cîmpul din jurul casei, din cauza cîinilor vagabonzi. Cum au ajuns ei aici este o altă poveste. Cert e că din cauza lor, ne urcăm în mașină, mergem pînă la magazin, parcăm mașina și pornim pe drumul principal, care taie comuna dintr-un cap pînă în celălalt. Plecăm în același timp, dar fiecare aleargă în ritmul lui. Amîndoi, același traseu.

M-am obișnuit deja cu privirile curioase ale oamenilor care stau în fața porților, în drum sau în fața sticlelor matinale de bere, la cele cîteva terase de pe traseu. Îi atrage, probabil, echipamentul meu.

M-am obișnuit și cu semnele de încurajare pe care le primesc, din cînd în cînd, din partea acelorași oameni. Nu știu ce cred ei despre mine, însă privirile care mă încurajează și semnele făcute cu degetul mare în sus (adică „Bravo!”, eu așa le înțeleg) îmi prind bine, recunosc. Dacă îmi și spun ceva nu aud, pentru că alerg cu muzica dată tare.

Ioana, în schimb, aude. Îl aude și pe bărbatul care iese de la crîșmă sprijinindu-se cu mare dificultate de bicicletă, cînd strigă după ea propoziții care încep , aude și claxoanele care se prelungesc în fluierăturile șoferilor ce-și flutură, astfel, mîndra bărbăție.

restul textului aici: http://www.catchy.ro/maratonul-sexismului/62486

gate

 

Clișeu

La 18 ani eram convins că lumea întreagă era a mea, că mi se cuvenea.

La 25 credeam același lucru, doar că eram prea ocupat cu descoperirile ca să mă îngrijorez că nu mi se întindea, de fapt, ascultătoare la picioare. Vroiam să o schimb fără să o cunosc.

La aproape 42, încă știu că lumea e a mea. Dar îmi e din ce în ce mai clar un lucru: că trebuie să muncesc al dracului de mult ca să o cuceresc.

De trei săptămîni ne pregătim, soția mea și cu mine, de semimaraton.

La 18 m-am lăsat de karate. M-am mutat din orașul meu de provincie la București și am sperat că voi găsi un loc unde să mă duc la antrenament. Dar totul în jur era așa de nou! Atît de greu de refuzat….

La 25, căutam, încă, acel loc, deși nu mai era, neapărat, o prioritate. De fapt, pînă aproape de 40 nu mi-am dat seama că regretasem toți anii aceia faptul că renunțasem.

Cînd m-am reapucat de sport, mi-am dat seama că nu voi mai renunța niciodată. Am trecut de la un stil tradițional de karate la unul mult mai dur, complet nou pentru mine, dar mi-a plăcut. Am avut suișuri și coborîșuri, m-am antrenat într-o sală neîncălzită iarna și-apoi, tot iarna, în parc, atunci cînd n-am mai avut sală. Am ratat jumătate de cantonament de vară pentru că glezna stîngă nu era pregătită pentru acel efort. Am trecut examene pentru care m-am antrenat pe cîmp.

Apoi am luat iar o pauză, din tot felul de motive legate de program, televiziune și altele. De fiecare dată cînd ratam un antrenament, regretul creștea. Umpleam golurile acelea cu sacul meu albastru din curte, împreună cu Agatha care a învățat, astfel, „să bată sacul” de la un an și jumătate.

N-am făcut niciodată performanță. Poate că regret lucrul ăsta. Însă, pe zi ce trece, îmi dau seama că performanța înseamnă și altceva: să mă ridic din pat și să fac 25 de minute de sac în fiecare zi, să alerg 8 kilometri cu o durere ascuțită în genunchiul drept, pentru ca să dispară în următorii 5.000 de metri. Să fac lucruri pe care nu credeam că le pot face.

Sîmbăta viitoare mă duc la o cursă. Nu vreau să o cîștig, vreau doar să fiu acolo.

Peste încă o lună, vom fi la semimaraton. Programul săptămînal pe care îl urmăm ne-a ordonat. Ne-a schimbat. Pe mine, cel puțin.

Mi-a arătat că mă pot depăși. Cu fiecare barieră pe care o trec, mă cunosc mai bine. Și ceea ce credeam că e o limită de netrecut se transformă în scrum.

Pînă într-o zi cînd, cine știe, îmi voi da seama că lumea era, de mult timp, a mea.