Clișeu

La 18 ani eram convins că lumea întreagă era a mea, că mi se cuvenea.

La 25 credeam același lucru, doar că eram prea ocupat cu descoperirile ca să mă îngrijorez că nu mi se întindea, de fapt, ascultătoare la picioare. Vroiam să o schimb fără să o cunosc.

La aproape 42, încă știu că lumea e a mea. Dar îmi e din ce în ce mai clar un lucru: că trebuie să muncesc al dracului de mult ca să o cuceresc.

De trei săptămîni ne pregătim, soția mea și cu mine, de semimaraton.

La 18 m-am lăsat de karate. M-am mutat din orașul meu de provincie la București și am sperat că voi găsi un loc unde să mă duc la antrenament. Dar totul în jur era așa de nou! Atît de greu de refuzat….

La 25, căutam, încă, acel loc, deși nu mai era, neapărat, o prioritate. De fapt, pînă aproape de 40 nu mi-am dat seama că regretasem toți anii aceia faptul că renunțasem.

Cînd m-am reapucat de sport, mi-am dat seama că nu voi mai renunța niciodată. Am trecut de la un stil tradițional de karate la unul mult mai dur, complet nou pentru mine, dar mi-a plăcut. Am avut suișuri și coborîșuri, m-am antrenat într-o sală neîncălzită iarna și-apoi, tot iarna, în parc, atunci cînd n-am mai avut sală. Am ratat jumătate de cantonament de vară pentru că glezna stîngă nu era pregătită pentru acel efort. Am trecut examene pentru care m-am antrenat pe cîmp.

Apoi am luat iar o pauză, din tot felul de motive legate de program, televiziune și altele. De fiecare dată cînd ratam un antrenament, regretul creștea. Umpleam golurile acelea cu sacul meu albastru din curte, împreună cu Agatha care a învățat, astfel, „să bată sacul” de la un an și jumătate.

N-am făcut niciodată performanță. Poate că regret lucrul ăsta. Însă, pe zi ce trece, îmi dau seama că performanța înseamnă și altceva: să mă ridic din pat și să fac 25 de minute de sac în fiecare zi, să alerg 8 kilometri cu o durere ascuțită în genunchiul drept, pentru ca să dispară în următorii 5.000 de metri. Să fac lucruri pe care nu credeam că le pot face.

Sîmbăta viitoare mă duc la o cursă. Nu vreau să o cîștig, vreau doar să fiu acolo.

Peste încă o lună, vom fi la semimaraton. Programul săptămînal pe care îl urmăm ne-a ordonat. Ne-a schimbat. Pe mine, cel puțin.

Mi-a arătat că mă pot depăși. Cu fiecare barieră pe care o trec, mă cunosc mai bine. Și ceea ce credeam că e o limită de netrecut se transformă în scrum.

Pînă într-o zi cînd, cine știe, îmi voi da seama că lumea era, de mult timp, a mea.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s