Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

Advertisements

Oameni

Cînd i-am auzit vocea, am crezut că e un copil. În băcănia liniștită nu mai era nimeni. Colțul întunecat de unde se auzea, la tejghea, ascundea trupul minuscul. Bărbatul de la tejghea, probabil patronul magazinului, încerca să o ajute. Vocea de copil repeta, din nou și din nou, pînă cînd bărbatul a înțeles.

Apoi am văzut-o: o bătrînică din poveștile vechi, timpul nemilos nu reușise să șteargă toate urmele cochetăriei pe care o afișa, cîndva, demult. Părea că abia depășea un metru în înălțime, o ființă fragilă, într-o perfectă rezonanță cu vocea ei.

Dă să iasă din magazin, însă mai vrea ceva. Bărbatul se apropie de ea, să înțeleagă. După o scurtă negociere, înțeleg că vrea să cumpere hîrtie igienică. „60 de bani bucata, doamnă!” Femeia așteaptă puțin, cît să calculeze în gînd: „4.” spune vocea slabă. „Nu vreți să vă dau 5, să fie de 3 lei?”

I-am făcut semn vînzătoarei să dubleze suma, arătîndu-i că plătesc eu. Bătrînica din poveștile de demult n-a înțeles la început, părea pierdută. Apoi, m-a privit în ochi, ușor speriată, și mi-a mulțumit.

 

La un eveniment monden, primul la care particip de vreo cîțiva ani încoace, mă așez la o masă lîngă o fostă colegă de redacție. În fața mea, la altă masă, o altă fostă colegă, dintr-o altă epocă. Domnișoara pe atunci era un „rising-star”, ajunsă în televiziune fără să aibă vreo altă pregătire decît doi ochi albaștri. Am ajutat-o atunci cît am putut, pentru că părea să vrea să învețe. Apoi, drumurile ni s-au depărțit. N-am mai auzit nimic de ea. Am privit-o, încercînd să o salut. A părut să mă vadă, însă cei doi ochi albaștri au trecut prin mine, spre un viitor sclipitor.

 

În cei 20 și ceva de ani de cînd am legătură cu televiziunea, am văzut tot felul de personaje. Oameni atrași, într-un fel sau altul, de vîltoarea de neoprit pe care o reprezintă camerele, luminile orbitoare, sunetele stridente ori decorurile ce imită luxul. Unii au căutat să-și facă meseria cît mai bine, alții au căutat expunere, alții bani, unii au vrut puterea pentru a face lucrurile mai bine, alții au cerut puterea de dragul aurei din jurul ei. Unii au rezistat, alții s-au scufundat, încet-încet, au dispărut în mașinăria imensă, ce își trage fără oprire energia direct din sufletele lor.

Unii au acceptat puterea doar pentru a-i servi pe alții, pe cei puternici. Și au crezut și cred în continuare că fac un lucru bun. Într-o bună zi, se vor regăsi singuri, într-un colț trist de băcănie. Și nu știu dacă vor avea puterea să privească, limpede, în ochii cuiva.

 

Sînt toți oameni. Și bătrînica din poveștile de demult, și domnișoara devenită doamnă cu ochii încă albaștri, și reporterii capabili să muncească ani în șir, în orice condiții, pentru o idee în care cred. Și cei care se cocoață pe un scaun pe care știu că nu-l vor cîștiga niciodată prin muncă, pentru că nu au muncit niciodată. Și-atunci, se ascund în spatele ocrotitor al oamenilor mari. Acei oameni puternici și mari care, atunci cînd vor cădea, îi vor trage pe toți după ei, pînă jos, în vîltoarea rece.

 

Sînt toți oameni. Zilele acestea învăț să îi iau pe toți așa cum sînt. Oameni.

Cameraman de nunți devenit producător de televiziune

Cîndva, am filmat o nuntă. Am filmat o nuntă o dată, așa ar fi mai corect.

Eram student și munceam, în același timp, la TV Sigma, una dintre primele televiziuni din București. Era pe la începutul anilor ’90. Pentru cititorii mai tineri, vorbesc despre sfîrșitul secolului trecut.

Nu mai știu exact cum am ajuns să fac asta. Un coleg m-a întrebat dacă vreau, avea pontul, camera și n-avea timp. Eu n-aveam pontul sau camera, însă aveam timp destul. A, și n-aveam bani…

Nunta s-a întîmplat undeva lîngă București. Așa că nașul m-a luat cu mașina din oraș, m-a dus frumos în satul al cărui nume nu mi-l amintesc și mi-a arătat casa, cortul imens și restul gospodăriei. Așa a început aventura mea de cameraman de nunți.

Nu prea știam ce trebuia să fac. De fapt, între noi fie vorba, habar n-aveam ce așteptau oamenii aceia de la mine. Așa că am filmat ce și cum am crezut eu de cuviință.

Nici nuntașii nu cred că aveau mai multă experiență decît mine, pentru că au vrut să vadă ce am filmat imediat după petrecerea de sîmbătă, din timpul zilei. Îmi amintesc că au fost atît de mulțumiți de ce au văzut încît mi-au „prelungit” contractul cu încă o zi, rugîndu-mă să filmez și petrecerea de a doua zi. Ba mai mult, m-au întrebat dacă mă pot recomanda altor viitori nuntași.

Cred că am acceptat și partea cu recomandarea. Așa cum acceptasem și banii (deloc puțini pentru un student cu buzunarele veșnic goale) și masa și găzduirea, toate foarte bune. Și, mai ales, venite atunci cînd aveam cea mai mare nevoie. Pentru că, pe vremea aceea, aveam tot timpul nevoie de bani, casă și masă.

Duminică am predat caseta, pupături și zîmbete și mulțumiri, m-am urcat în mașina nașului, am ajuns la București, pupături și zîmbete și mulțumiri, am predat camera, pupături și mulțumiri și gata. Asta a fost.

Am filmat o nuntă. Odată. O dată.

Apoi m-am apucat de știri și nu m-am mai lăsat. Și știu, cumva, că voi rămîne aici indiferent de ce va fi.

N-am mai filmat niciodată nunți.

Iar dacă îmi va mai propune cineva vreodată să filmez vreo nuntă, nu cred că voi spune nu.

Doar că voi întreba dacă vrea o știre pe scurt, un off, un reportaj sau un documentar.

Înfrîngerea care inspiră

Înfrîngerea Simonei Halep în primul tur al turneului de la Madrid ar trebui să fie un exemplu pozitiv. O să mă explic.

Nu sînt un cunoscător al tenisului. Nu am fost niciodată la un meci. Nici măcar nu urmăresc toate turneele la televizor. De ceva vreme încoace, însă, văd fiecare partidă a Simonei Halep. Și mă bucur și mă întristez și mă bucur din nou, împreună cu vreo cîteva milioane de români, după fiecare schimb de mingi al româncei.

În ultima vreme, mai mult m-am bucurat. Pentru că Simona a cîștigat chiar și atunci cînd a jucat prost. Iar cînd n-a cîștigat, a jucat îndeajuns de bine încît să nu mai conteze rezultatul.

Duminică, Simona a pierdut. Inexplicabil, dacă ar fi să luăm în calcul doar previziunile pe care le făceau specialiștii înaintea partidei. „Simona e într-o creștere de formă”, „Jocul româncei e tot mai bun”, „Pe zgură e foarte greu de învins”, „Franțuzoaica n-are nici o șansă”, „Simona e numărul 2 mondial!”

Și totuși, a pierdut. Iar vocile acelea care o consideră un bun național și care se aud, strident, după fiecare victorie, au tăcut. Un soi de frustrare națională s-a așternut peste țară, ca o ninsoare surprinzătoare după o săptămînă însorită de primăvară. Singurii care au mai vorbit au început să calculeze, preocupați de locul pe care îl va ocupa Halep în ierarhia WTA după turneul din Spania. „Simona rămîne pe 2.” Și-au răsuflat ușurați.

În iureșul calculelor, vocea româncei abia dacă s-a auzit: „Învăț multe din meciul ăsta. (…)De obicei căderile te ajută ca să mergi şi mai sus” a spus Simona pentru Digi Sport.

Nu sînt un fan al Simonei, nu știu aproape nimic despre ea. Nu știu cum își petrece timpul liber, nici ce muzică îi place, nici cine sînt prietenii ei. Mă uit, doar, la (aproape) toate meciurile ei și mă bucur, ca (aproape) orice român, la fiecare victorie. Și mă întristez cînd pierde.

Știu, totuși, un lucru sigur: Simona muncește mult, foarte mult. Și nu neapărat pentru a-și învinge adversarele, cît pentru a se depăși pe sine. De aceea, așa cum orice victorie a ei trezește, în toate fetițele ce se visau pînă mai ieri prințese, dorința de a juca tenis, și înfrîngerea ar trebui să ne fie exemplu. Național.

Pentru că, nu-i așa, “căderile te ajută să mergi mai sus.” Doar că nu trebuie să ne oprim din muncă.