Oameni

Cînd i-am auzit vocea, am crezut că e un copil. În băcănia liniștită nu mai era nimeni. Colțul întunecat de unde se auzea, la tejghea, ascundea trupul minuscul. Bărbatul de la tejghea, probabil patronul magazinului, încerca să o ajute. Vocea de copil repeta, din nou și din nou, pînă cînd bărbatul a înțeles.

Apoi am văzut-o: o bătrînică din poveștile vechi, timpul nemilos nu reușise să șteargă toate urmele cochetăriei pe care o afișa, cîndva, demult. Părea că abia depășea un metru în înălțime, o ființă fragilă, într-o perfectă rezonanță cu vocea ei.

Dă să iasă din magazin, însă mai vrea ceva. Bărbatul se apropie de ea, să înțeleagă. După o scurtă negociere, înțeleg că vrea să cumpere hîrtie igienică. „60 de bani bucata, doamnă!” Femeia așteaptă puțin, cît să calculeze în gînd: „4.” spune vocea slabă. „Nu vreți să vă dau 5, să fie de 3 lei?”

I-am făcut semn vînzătoarei să dubleze suma, arătîndu-i că plătesc eu. Bătrînica din poveștile de demult n-a înțeles la început, părea pierdută. Apoi, m-a privit în ochi, ușor speriată, și mi-a mulțumit.

 

La un eveniment monden, primul la care particip de vreo cîțiva ani încoace, mă așez la o masă lîngă o fostă colegă de redacție. În fața mea, la altă masă, o altă fostă colegă, dintr-o altă epocă. Domnișoara pe atunci era un „rising-star”, ajunsă în televiziune fără să aibă vreo altă pregătire decît doi ochi albaștri. Am ajutat-o atunci cît am putut, pentru că părea să vrea să învețe. Apoi, drumurile ni s-au depărțit. N-am mai auzit nimic de ea. Am privit-o, încercînd să o salut. A părut să mă vadă, însă cei doi ochi albaștri au trecut prin mine, spre un viitor sclipitor.

 

În cei 20 și ceva de ani de cînd am legătură cu televiziunea, am văzut tot felul de personaje. Oameni atrași, într-un fel sau altul, de vîltoarea de neoprit pe care o reprezintă camerele, luminile orbitoare, sunetele stridente ori decorurile ce imită luxul. Unii au căutat să-și facă meseria cît mai bine, alții au căutat expunere, alții bani, unii au vrut puterea pentru a face lucrurile mai bine, alții au cerut puterea de dragul aurei din jurul ei. Unii au rezistat, alții s-au scufundat, încet-încet, au dispărut în mașinăria imensă, ce își trage fără oprire energia direct din sufletele lor.

Unii au acceptat puterea doar pentru a-i servi pe alții, pe cei puternici. Și au crezut și cred în continuare că fac un lucru bun. Într-o bună zi, se vor regăsi singuri, într-un colț trist de băcănie. Și nu știu dacă vor avea puterea să privească, limpede, în ochii cuiva.

 

Sînt toți oameni. Și bătrînica din poveștile de demult, și domnișoara devenită doamnă cu ochii încă albaștri, și reporterii capabili să muncească ani în șir, în orice condiții, pentru o idee în care cred. Și cei care se cocoață pe un scaun pe care știu că nu-l vor cîștiga niciodată prin muncă, pentru că nu au muncit niciodată. Și-atunci, se ascund în spatele ocrotitor al oamenilor mari. Acei oameni puternici și mari care, atunci cînd vor cădea, îi vor trage pe toți după ei, pînă jos, în vîltoarea rece.

 

Sînt toți oameni. Zilele acestea învăț să îi iau pe toți așa cum sînt. Oameni.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s