UN SFERT DE SECOL DE AROGANȚĂ A PROFESORULUI ROMÂN

Cînd sora mea a aflat că putea să meargă în Franța, la doctorat, tocmai terminase facultatea între primii (5) din an și primise un post de profesoară la o școală din București. Era 1991, România tocmai părea că se eliberase de comunism și viitorul se arăta, încă, luminos pentru toți cei din țară. E adevărat, în septembrie, cînd ne-am văzut ultima oară la București, m-a dus în Piața Victoriei, să-mi arate clădirile-simbol ale democrației. N-am înțeles mare lucru, eram prea tînăr și, oricum, piața era ocupată de cîteva mii de mineri care veniseră să schimbe guvernul în mod relativ pașnic, dar care îmi distrăgeau atenția de la lecția de istorie cu ghid exclusivist.

Cumva, ea a simțit. Că viitorul luminos e doar o adiere de candelă cu iz occidental Made in China, că democrația e originală, că nimeni nu poate ști cu precizie care e granița aceea fină între „tînăr intelectual de viitor” și „golan”. A simțit, n-avea de unde să știe ce va fi. Nu avea puteri supranaturale, vă zic eu sigur.

Și-a plecat.

N-a trimis prea mulți bani în țară, că n-avea nici ea. Un doctorat într-o țară în care nu puteai să faci decît meserii necalificate („Pays d’origine? La Roumanie…”) plătite prost, era o aventură ce nu încuraja studiul. Cum nici statul român nu o făcea, că doar n-ar fi dat de la BUGET pentru studiile unor particulari. Cu toate astea, îmi amintesc că am primit ceva bani de la ea, student fiind. (Pe care i-am consumat într-un vestit club bucureștean, slăvită să îi fie amintirea dacă patronii și-au plătit taxele către stat.)

Un soț acasă nu lăsase. Nici copii.

Zic toate astea ca să văd dacă sora mea se încadrează în categoria muncitori/ curve/ golani descrisă/ deschisă de un membru (atunci cînd a gîndit-o, mercredi soir) al guvernului României. Și ca să înțeleg ce dracu’ s-a întîmplat.

Pentru că în ’91, cînd sor’mea pleca, domnul ăsta acum fost ministru era profesor. Sau asistent. „1990-1994 – Sef de lucrari, responsabilul disciplinei “Automobile, tractoare și sisteme de propulsie” la Universitatea Tehincă Cluj-Napoca”, asta spune CV-ul domnului. Erau, practic, profesori amîndoi, în ÎNVĂȚĂMÎNT.

Între “1994-2000 – Conferențiar și responsabilul disciplinei “Calculul și constructia automobilelor”, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca” – deci tot profesor. Soră-mea se chinuia cu studiile și găsise un loc de muncă destul de stabil de bonă la o familie de intelectuali. Viața în Franța își urma cursul normal, și nimeni nu se întreba, acolo, cum un profesor, un intelectual, chiar și fiind el de la Cluj, ar putea deveni deodată “Director general Reprezentanța Mercedes-Benz România. În Transilvania” Așa, ca bonus la venitul de conferențiar și responsabil, ca o apreciere firească a valorii. (și, ca o coincidență benignă, deodată cu intrarea în politică, adică PDSR, în partid).

Pot să cred că nu se întreba nimeni pentru că dacă ar fi știut ei, românii care s-au dus la studii în lumea largă, ce șanse aveau de fapt în țară, n-ar mai fi plecat aiurea. Ar fi rămas, ar fi devenit în cîțiva ani reprezentanții Hachette în România, ar fi deschis porțile colaborării dintre Louvre și MNAR, ar fi mijlocit primul contact dintre AKH Viena și Spitalul de Urgență din București.

Și, ce să mai zic… ar fi plecat cineva aiurea, departe, fără bani, fără vreo perspectivă clară, între străini, dacă ar fi știut că un profesor poate deveni prefect? Sau președinte de consiliu județean? Ori ministru de interne/ transporturi? Guru al politicii, om care face și desface guverne, partide, guvernări? AR MAI FI PLECAT?

Cunoscînd-o pe soră-mea, tind să cred că da. Adică ar fi plecat. Pentru că vroia să fie profesoară, iar cei care conduc România n-ar fi lăsat-o să trăiască decent ca profesor. Acum e profesoară, trăiește din salariu, însă la vreo 2.000 de kilometri de școala pe care i-a repartizat-o ministerul român în 1991. Și merge înainte, cu acribie*.

Acum, la final, pentru că nu i-am cerut sorei mele acordul să îi spun povestea și risc să se supere pe mine, o să abordez lucrurile mai personal.

Ioan Rus, reprezentați ceea ce urăsc în țara mea: ați ajuns să decideți soarta altora fără să aveți competențele necesare (și nu, NU mă provocați, o să aveți o mare surpriză, mie chiar îmi plac autostrăzile!), pentru că așa funcționează SISTEMUL, pentru că așa a fost acesta construit în anii ’90, pentru că așa au hotărît unii că e bine înainte de ’90 și pentru că, oricum, nu toți aveam acces la ușile pe care le aveați voi – larg deschise.

Și voi, și noi am crezut că asta e țara noastră: diferența e că voi ați posedat-o, noi doar am visat-o în fel și chip, sfîrșind prin a fi dezamăgiți ca să ne reaprindem speranța cu orice ocazie.

Ceea ce ați spus despre romănii care muncesc în străinătate n-are legătură cu aroganța profesorului, a intelectualului rasat, care și-a tocit coatele și și-a distrus ochii nopți și zile și iar nopți. Nu. Asta e dovada că dumneavoastră, ca toți ceilalți care ați posedat țara vreo 25 de ani, sînteți atît de siguri pe voi încît vi se pare firească exprimarea, cu voce tare, a atitudinii de vechil.

Omul venit să își vadă moșia are, nu-i așa, acest drept moștenit? Ați ajuns în acel moment, vi se pare firesc să vă manifestați.

Asemănarea nu e întîmplătoare. Pentru că altfel, un ministru al transporturilor din secolul 21 ar fi murit de rușine să vadă drumuri în România ca pe vremea boierilor, așa cum un ministru de interne s-ar fi ascuns de rușine că nu înțelege de ce români de-ai lui preferă să fure afară decît să fure în țară.

Dar și atunci și acum, boierul mergea pe orice drum fără bătăi de cap: doar că frumosul corp de cavaleri de pe vremuri a prins, între timp, sute de alți cai putere, aliniați, cuminți, în coloane ce străpung orice obstacol.

Trecînd prin aceeași asistență uimită, acum, poate, doar mai bine îmbrăcată. Gloată. Golani.

PS. Tiltul original al textului era AROGANȚA PROFESORULUI ROMÂN, însă sora mea mi-a atras atenția că a trecut UN SFERT DE SECOL. Un sfert de secol din viața mea.

Advertisements