CONSILIERA

 

 

copyright: ICS
copyright: ICS

 

Ce vedeți în această imagine? Răutăcioșii vor spune că văd… dar ca să nu-i las să fie răi, vă voi spune eu ce avem aici: o avem pe doamna consilier de la primăria din Corbeanca. Scuze, pe Doamna Consilier de la Primăria din Corbeanca.

 

De aproape 4 ani, de cînd ne-am mutat în frumoasa comună de la marginea Bucureștiului, merg cu jalba în proțap – mă voi corecta acum – merg cu o jalbă în proțap la instituția care ar trebui să reprezinte interesele locuitorilor. Pentru că e vorba despre o singură cerere pe care o fac de fiecare dată: drumul de acces spre casă. Drumul aflat în administrarea primăriei.

 

Și-acum o să ne jucăm din nou: ce vedeți în această imagine?

copyright: ICS
copyright: ICS

Din nou, o voi lua înaintea posibililor cîrcotași și-o să vă spun: este un drum, cel pe care noi trecem de cel puțin 2 ori pe zi. Înmulțit cu 365 și cu 4 înseamnă 2912! (am folosit calculatorul, de aia m-am mișcat atît de repede…) Sînt, desigur, zile în care trecem de mai multe ori pe aici, și nu doar cu una dintre mașini. E un drum frumos, trece pe lîngă pădure, aerul e curat, cîteodată ne taie calea fazanii, iepurii și mai rar căprioarele.

 

Care e legătura între cele două imagini?

Legătura e jalba din proțap. Pentru că de aproape 4 ani, de asta merg la primărie. Să îi rog să facă drumul. Prima oară, rugămințile mi-au fost ascultate, iar viceprimarul a trimis un camion cu piatră și a rezolvat, pentru cîteva luni, problema. Apoi, problema a revenit. Drumul s-a stricat iar, a mai fost o intervenție a vicelui și gata… nu s-a mai întîmplat nimic.

De atunci, de fiecare dată cînd ajung la primărie, viceprimarul îmi spune: „Trebuie să vorbim cu doamna consilier! Dînsa are decizia…” Doar că doamna consilier este „acum” „pe teren”. La ora 10.00, la 11.00 sau la 13.30, tot aia e: doamna e pe teren. De cîțiva ani încoace.

Nu zic că n-ar avea pe ce teren să fie, că are Corbeanca hectare peste hectare de teren. Și probleme la fel. Însă, mă întreb așa: oare domnul primar al cărui consilier este doamna n-ar trebui să pună și pe cineva să stea la instituție și să preia problemele cetățenilor? Nu de alta, dar mi-o și imaginez pe doamna consilier cum umblă de dimineața pînă seara prin toată comuna (și v-am spus că-s hectare peste hectare) ca să caute, găsească și apoi rezolve problemele localnicilor. Adică ale acelor oameni care îi plătesc și dumneaei salariul. Normal că n-are timp să stea și la birou, ar fi pierdere de vreme.

 

Așa că revin: ce vedeți în aceste imagini?

Nu, nu o ușă închisă cvasi-permanent, cu un grilaj de metal închis cu un nemăsurat tupeu peste ea și peste locuitorii comunei.

Și nu, nu o cărare de pămînt ce se transformă după fiecare ploaie într-un coșmar de noroi.

Nu. În aceste imagini vedeți consilierul primarului uneia dintre cele mai bogate comune din România și un drum de acces aflat în administrarea sa.

PS. Am făcut și-o cerere scrisă, la care primăria ne-a răspuns prompt că n-are bani. Apoi, am aflat că de fapt ăsta nici măcar nu e drumul, calea de acces ar trebui să treacă mai prin pădure, dar pentru că nici un primar n-a făcut nimic pînă acum, liziera a avansat, iar cărarea trece acum pe mai multe terenuri aflate în proprietatea unor localnici. Care, desigur, pot veni oricînd să zică „dom’le, eu m-am gîndit să-mi îngrădesc terenul.”

Gard care nouă ne-ar mai da o singură șansă: un frumos elicopter, că heliport am avea unde să facem.

REFUGIAȚII-LAȘI ȘI SUPEREROII DE PE FACEBOOK

Una dintre cele mai îngrijorătoare idei care circulă pe Facebook, legată de criza refugiaților, e cea potrivit căreia refugiații ar fi într-o proporție mare „lași”, pentru că nu au rămas acasă să își apere țara. Și, ca o adăugire, acești oameni nu pot fi numiți refugiați, pentru că refugiații sînt doar copiii, femeile și bătrînii, care nu pot lupta.

Spun despre acest curent că e îngrijorător pentru că apare în rîndul unor oameni care lucrează sau au legătură cu presa. Deci, exact în rîndul acelora care ar trebui, măcar, să fie corect informați, ca să poată da mai departe informația corectă.

Pînă să ne întrebăm ce se întîmplă în țările de unde vin refugiații, am putea să consultăm, simplu, dicționarul. Care spune așa:

REFUGIÁT, -Ă, refugiați, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care s-a retras undeva sau la cineva spre a se adăposti, spre a găsi sprijin sau ocrotire în fața unei primejdii, a unei neplăceri etc. ◊ Refugiat politic = persoană care cere azil politic. [Pr.: -gi-at] – V. refugia. Cf. fr. réfugié. DEX ’09 (2009)

Deci, potrivit dicționarului limbii române, oamenii despre care vorbim sînt refugiați. Că or fi printre ei și lași, asta e altă discuție. Să acuzi, totuși, pe cineva că e fricos pentru că n-a rămas în țara lui să apere granițele cu arma în mînă dovedește o încăpățînare de a nu citi presa internațională vecină cu prostia. Îi întreb, aici, pe adepții acestei teorii, împotriva cui ar fi trebuit să lupte bărbații în Siria sau Afganistan? De cine ar fi trebuit să își apere țara? Sau pentru independența față de cine ar fi trebuit ei să se bată?

Am avut, zilele trecute, o discuție pe tema asta cu colegul Dan. Și am văzut pentru o clipă în față imaginea unui război aici, în România. Spunea el: „Te-ar chema, te-ar instrui două săptămîni și te-ar trimite apoi pe front. Ce credeai?” Mi s-a strîns stomacul doar gîndindu-mă la asta: pentru că nu, nu știu ce aș face într-o asemenea situație.

Aș pleca pe front, lăsîndu-mi cei doi copii și soția singuri, crezînd că astfel îi apăr? Sau aș vinde tot, aș face rapid cîteva bagaje și i-aș lua spre niște granițe din spatele cărora s-ar iți o rază de speranță?

Cu riscul de a mă cataloga vreun patriot norvegian drept „laș”, pe contul său de Facebook?

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Foto_3._Grup_de_refugiati_din_Marin_-_1943_(pe_verso_%E2%80%93_stampila_cu_%E2%80%93_Foto_%E2%80%9CStela%E2%80%9D,_Calea_Dorobanti_89,_Bucuresti).JPG
Grup de refugiați din Marin, Sălaj (București, 1943)

PS. Dar, oare, milioanele de români ce-au plecat din țară să le fie mai bine sînt ei trădători? Vă sună cunoscută expresia “n-au mîncat salam cu soia”?

 

Salvatorul de arici (Nu sînt Superman!)

Măcar o dată pe an, în nopțile cele mai lungi, cîmpul în mijlocul căruia locuiesc încremenește. Arșița de peste zi se stinge. E acea clipă cînd liniștea e liniște, noaptea e noapte, particulele minuscule din aer nu se mai mișcă, totul, absolut totul doarme, iar vietățile sînt aproape convins că respiră cu mare grijă, să nu se audă nimic în jur. Sau aproape nimic.

Pentru că în astfel de nopți, exact atunci cînd ești pe cale să auzi chiar culmea liniștii, începe un cor brusc de mîrîieli, gemete, lătrături și bușituri. Aki, altfel un cîine dintr-o rasă recunoscută pentru faptul că NU latră face o gălăgie înfiorătoare, dovedind, totuși, că a păstrat o oarecare moștenire genetică: își apără curtea și casa. De invadatori.

Prima oară cînd s-a întîmplat tocmai mă întorceam de la redacție. Era trecut de miezul nopții iar Aki se bătea cu intrusul: un arici mare, arătos, cel puțin așa mi s-a părut mie, avînd în vedere că era primul arici pe care îl vedeam în realitate de atît de aproape. Bine, ca să fiu mai exact ariciul era un ghem de ace și atît, dar tot m-a impresionat. Mai tîrziu am aflat că acele erau lungi și dure. Pînă atunci, a trebuit să mă cert cu cîinele ce suferise o transformare radicală: cu un mîrîit ce mergea de la joaca animalului fascinat de o minge încăpățînată, pînă la lătratul scurt, zgomotos, al paznicului devotat, nedumerit că stăpînul nu-l lasă să-și facă datoria istorică.

Am reușit, pentru cîteva clipe, să-l calmez, gîndindu-mă doar cu groază ce-or fi auzind ai mei din casă. Am urcat ariciul pe o placă de lemn, l-am ridicat la înălțimea gardului și… buf! Ghemul greu, plin de ace, mi-a căzut în cap.

Aș fi rîs chiar în întunericul profund, chiar și Aki ar fi făcut-o dacă nu ar fi făzut în această cădere o ocazie să-și continue treaba. Zic că aș fi rîs și eu, dacă n-aș fi simțit imediat o usturime în frunte, undeva la baza părului: un ac lung, semănînd cu un os de pește mare stătea infipt hotârît în capul meu.

Pînă la urmă, după alte cîteva încercări, negocieri cu cîinele dezlănțuit și opintiri pe vîrfuri ca să ajung cît mai sus, am reușit să-l trimit pe arici în lumea lui, în iarba de peste gard.

copyright: ICS
copyright: ICS

Îmi amintesc acea noapte de fiecare dată cînd îl aud pe Aki pufnind, lătrînd și alergînd ca apucatul dintr-un colț în altul. Și, mai presus de orice, usturimea aceea mi-e foarte vie, cu fiecare astfel de ocazie.

Așa că m-am perfecționat. Am apelat la mături, făraș, lopeți, cazmale, iar ultima dată m-am întrecut pe mine în îndemînare, prinzînd un arici (e adevărat, mult mai mic) într-un ghiveci.

Iar neavizații ce-ar putea crede că în curte la noi stau aruncate tot felul de obiecte, dovezi ale lipsei de simț gospodăresc, vor înțelege, acum, că nimic nu e întîmplător.

Acestea sînt instrumente, instrumentele Salvatorului de arici. Iar eu nu sînt Superman!

Tristețea omului intolerant

„Cineva a dat la o parte prelata din spatele camionului și trei fețe s–au ivit, privindu-ne țintă. Una era a lui Karim, celelalte două ale unor soldați, unul afgan și celălalt, un rus cu un rînjet larg, față de buldog și un chiștoc de țigară în colțul gurii. (…)Privirea i s-a oprit asupra femeii cu șalul negru. A vorbit ceva cu Karim, fără să își ia ochii de la ea. (…)

– A zis că vrea o jumătate de oră cu doamna din spatele camionului.” ***

 

Citesc, zilele astea, o carte teribilă. Spun „teribilă” din cauza durității secvențelor descrise aici, altfel aș fi tentat să spun „minunată”. Însă nu vreau să fiu greșit înțeles și să creadă cineva că îmi face vreo mare plăcere să mă scufund în astfel de scene. Din contră, le citesc cu inima strînsă și cu respirația aproape întreruptă de furia pe care o simt. The New York Times îl declară „Un roman remarcabil… obsedant.” Iar Entertainment Weekly îl descrie drept „Un emoționat portret al Afganistanului modern.”

 

Secvența de mai sus surprinde fuga mai multor afgani din țara lor, din calea terorii pe care o insituiseră cei supranumiți „rafiq-ii” – tovarășii ruși.

 

„Talibanul cel înalt cu ochelari negri s-a îndreptat spre grămada de pietre pe care o descărcaseră mai devreme din camionetă. A luat o piatră și a arătat-o mulțimii. (…) M-am uitat împrejur și am văzut că toată lumea este ca în transă. Talibanul, semănînd absurd de mult cu un jucător de baseball, a azvîrlit piatra spre groapa în care se afla bărbatul legat la ochi. L-a lovit în tîmplă.” ***

 

Între cele două momente pe care le-am citat mai sus au trecut 20 de ani. „O viață de om” este clișeul românesc ce surprinde cel mai bine o asemenea perioadă de timp, chiar dacă două decenii nu reprezintă nici pe departe o viață potrivit standardelor moderne.

 

Mai bine de 20 de ani au trecut și peste noi, românii, de la căderea comunismului. Dacă prima secvență din carte le poate fi oarecum familiară celor de peste 40 de ani (ori celor care au citit și alte cărți decît Istoria cosmetizată a comuniștilor) (îmi sînt vii poveștile unor bunicuțe care s-au refugiat din Moldova de dincolo de Prut la sfîrșitul războiului, despre românii vînați pe teritoriul actual al României de… românii care vroiau să se pună bine cu comuniștii ruși, instalați ca stăpîni aici. Amintiri despre zilele, lunile, anii petrecuți de acești români ascunși prin beciuri sau poduri de case ale unor oameni care își riscau, astfel, viețile.) – și revin – dacă prima secvență din carte ne poate fi oarecum familiară, cea de-a doua întrece imaginația, mai ales că execuția se petrece pe un stadion, în pauza unui meci de fotbal.

ziare

Citesc această carte în timpul celei mai grave crize a refugiaților pe care o trăiește Europa, după ultimul război mondial. Și mai citesc, în aceleași zile, ce scriu alți români, care se prezintă, cu gura plină de mîndrie, „jurnaliști”.

 

„NU vreau picior de refugiat sau imigrant la mine în țară! NU vreau! şi o să ţip cât pot de tare ca statul român să se apere în faţa acestei invazii de proporții istorice. Nu vreau să aud niciun argument, al crizei umanitare, argumente istorice sau de natură juridică. Toate astea aruncă o perdea de fum peste ceea ce consider eu că amenință Romania. Toate războaiele şi conflictele armate din zonele de unde vin amărâții ăștia sunt generate de ura religioasă si lipsa de civilizaţie. Tâmpitii ăștia se omoară între ei de zeci de ani (sute de ani) în Orientul mijlociu. Baza conflictul este Islamul. Veți spune că America a generat conflicte in Irak, că Franța l-a dat jos pe Gadafi. Corect, însă nebunul de Gadafi finanța consistent terorismul iar psihopatul de Saddam nu ar fi spus NU dacă putea ajuta şi el la explozia unor obiective în Europa sau SUA.”

 

„Cine va plăti întreținerea a câtorva mii/ zeci de mii de imigranți? Eu, tu, noi, părinții noștri. Mama mea dupa 30 de ani de muncă are o pensie de mizerie şi în mod cinstit îşi vede de ea, nu vrea nimic de la stat. Statul oricum nu vrea şi nu poate să o ajute deși şi-a omorât tinerețea pentru Republica Socialistă Romania. Apoi ce faci cu ei, cu zecile de mii de refugiați, după ce trebuie la un moment dat să-i scoți din tabere? Le faci cartiere speciale? Le dai locuri de muncă, le plătești școala şi asistenţă sanitară, faci asistenţă socială cu ei?”

Referințele „istorice” ale domnului jurnalist dovedesc superficialitate. Deja bătrînul „Google” l-ar putea ajuta mai mult, așa cum o face în „anchetele” sale jurnalistice. Iar cînd argumentul tău suprem este că „nu vrei”, pentru că mama ta are o pensie mizeră, mă gîndesc că n-aș fi prea mirat dacă l-aș vedea pe domnul jurnalist la aeroport punîndu-le piedică refugiaților cînd vor coborî din avion. Ori lovind cu sete vreun copil, cu sentimentul ostașului ce-și apără țărișoara cu orice preț.

Istoria ne oferă toate exemplele de care avem nevoie – ăsta e un clișeu pe care să-l băgăm în seamă. Trebuie, doar, să înțelegem acele exemple. Și să încercăm să nu mai facem aceleași greșeli pe care le-au făcut alții în trecut. Mai ales cînd în discursul tău faci referire la mila creștină. Pentru că atunci cînd argumentele, fie că sînt istorice, fie că-s de altă natură nu te conving, mila creștină ar trebui să funcționeze ca argument suprem. Asta așa, pentru că tot faci referire la ea.

Iar dacă nu aș ști, în sinea mea, că omul intolerant nu poate fi decît trist, enorm de trist în cele mai ascunse cotloane ale sufletului său, aș urla și eu, din adîncul bojocilor: Nici eu nu vreau picior de astfel de „jurnalist” în breasla mea!

PS. Nu voi spune numele celui care a scris ultimele două pasaje citate în acest text dintr-un soi de rușine.

Primele rînduri, însă, le găsiți în cartea „Vînătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Un autor care a vîndut undeva pe la 40 de milioane de cărți pînă acum.

 

 

***Vînătorii de zmeie/ Khaled Hosseini/ Editura Niculescu, 2014/ traducerea: Mihaela S. Oprea-Aron

 

COMĂNICI, ÎN STAFF-UL LUI HALIP. SAU CÎND EUROSPORT SE FACE DE RÎS.

Era înainte de 1989. Cristian Țopescu dispăruse de la televizor, nimeni nu știa exact de ce. Dar zvonul șoptit cu teamă prin locuri bine ascunse ne dădea tuturor fiori reci pe spate: „E de la EA, de la Ceaușeasca!”

La aproximativ 600 de kilometri de sursa fiorilor de gheață, într-un mic orășel de provincie, un bărbat se ocupa, printre altele, de comentarea meciurilor de handbal. N-avea mare lucru de făcut, anunța echipele la începutul meciului, strecura cîte o încurajare pentru echipa gazdă, anunța schimbările din timpul partidei, eventual explica vreo decizie a arbitrului. Și, la final, se alătura corului din tribune, felicitînd echipa cîștigătoare. Adică echipa gazdă, pentru că vorbesc despre HC Minaur Baia Mare. Pe vremea cînd acolo erau niște jucători imenși: unul dintre ei, Maricel Voinea.

Într-o zi ca oricare alta, urma un meci contra Stelei. Practic, echipele care se băteau să cîștige campionatul.

Bucureștenii veneau cu un tupeu incredibil, care nu făcea decît să alimenteze și mai mult suspiciunile că undeva, cineva, avea grijă de ei. Bucureștenii veneau în provincie. Însă erau, înainte de toate, sportivi. Și știau cu cine vor juca. Iar acu, dacă stau să mă gîndesc, tupeul ăsta era mai degrabă o armă cu care să-și mascheze teama decît o tară de comportament.

Împreună cu Steaua au venit mulți oameni importanți. Printre ei, ca o mare surpriză pentru noi, proviancialii, Cristian Țopescu.

Comentatorul micii săli din Baia Mare face cunoștință cu marele comentator al Televiziunii Naționale chiar înainte de meci. Și cumva natural îi predă armele și bagajele – microfonul care țiuia cînd îți era lumea mai dragă și butonul care îl pornea sau, după caz și necesitate, oprea. Comentatorul-surpriză s-a descurcat, totuși, fără probleme.

E o poveste care m-a urmărit toată viața și mă urmărește încă. Pentru că acel „șpicăr” al micii săli din micul oraș de provincie era și este Nicu, tatăl meu.

Departe de mine să fac vreo comparație între comentariile celor doi: tatăl meu făcea fix ce spuneam mai sus, adică un soi de „meniu al meciului”. Cristian Țopescu era omul care putea să dea culoare, miros, gust, istorie, viață chiar și celui mai simplu, provincial meniu. Ce pot să spun sigur e că Nicu se străduia, se documenta, măcar să le pronunțe corect numele jucătorilor.

Mi-am amintit povestea asta acum, cînd meciul dintre Simona Halep și Victoria Azarenka e întrerupt din cauza ploii. Și, mai ales, după ploaia pe care am simțit-o cu mult înainte să cadă atunci cînd unul dintre comentatorii meciului, văzînd-o pe Nadia Comăneci în tribune, a spus cu emfază: „alături de staff-ul Simonei e fosta mare campioană de gimnastică Nadia COMĂNICI”! Putea să spună simplu „Iat-o pe Nadia!” și ar fi fost mai bine, am fi înțeles cu toții.

www.nadiacomaneci.eu
http://www.nadiacomaneci.eu

Și-apoi, cînd faci o asemenea gafă, să mai spui și că Simona Halep este „reprezentanta noastră” mi se pare încă o dovadă de îngîmfare. Dar nu, avea nevoie de tonul pretențios pe care îl păstrează de la începutul pînă la sfîrșitul fiecărui meci, ton care mă întoarce cu gîndul la Nicu. Din nou, fără să încerc nici cea mai nevinovată comparație.

După ’90 îl sunam de fiecare dată cînd vreo echipă de fotbal din România juca vreun meci important. Înainte de meci, la pauză și după… dacă românii cîștigau. În cele mai multe cazuri, îmi spunea la pauză, cumva cu părere de rău, că urmărește meciul fără sonor. Pentru că nu mai suportă comentariile: „De ce nu fac și o pauză, Cosmin?”

N-aveam un răspuns. Cum nu am nici în noaptea asta. Multă vreme am crezut că exagerează. În seara asta mi-a venit, însă, să fac același lucru. Și n-am mai vorbit de mult timp la pauză.

PS.

Comentatorii de la Eurosport au spus, în seara asta, “reprezentanta noastră”, referindu-se la Simona Halep. După care, văzînd-o în tribune pe Nadia Comăneci, au zis: “iat-o pe fosta mare campioană de gimnastică, Nadia COMĂNICI”.

Uite de aia cred eu că Simona Halep se reprezintă doar pe ea cînd joacă – nu România – și bine face. Pentru că, peste cîțiva ani, niște „comentatori” vor spune: “uite-o pe fosta mare campioană, Simona Halip.”

PPS. Povestea de la început am scris-o doar pentru Post Scriptum. Merita, probabil, mai mult timp și o altă motivație. Totuși, trebuie să o închei: după mulți, mulți ani, l-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu, am și lucrat împreună o vreme. Mă surprinde, în continuare, cînd mă sună sau îmi dă un mesaj de Sărbători.

Tatăl meu, aflînd asta, m-a rugat să îi transmit un mesaj: „Cosmin, îi datorez domnului Țopescu niște bani!” „Cum asta?”, întreb eu… „Îi datorez banii pe care i-am primit atunci, cînd a comentat el meciul cu Steaua. El a plecat, eu am luat banii…” Îi povestesc domnului Țopescu discuția cu tatăl meu de fiecare dată cînd ne vedem și rîde. Poate și pentru că mă crede cel puțin uitic, că i-o spun cu fiecare ocazie.

Și așa, de final. O concluzie tot trebuie să fie la povestea asta: Nicu a știut, măcar, să se dea la o parte cînd a fost cazul. Got it, Eurosport?

Și-ar mai fi ceva, un detaliu: Simona își spunea ea HalEp, cu accent pe „e”, nu pe „a”. Am auzit-o eu. Probabil că nu și comentatorii, cel puțin nu amîndoi.