Salvatorul de arici (Nu sînt Superman!)

Măcar o dată pe an, în nopțile cele mai lungi, cîmpul în mijlocul căruia locuiesc încremenește. Arșița de peste zi se stinge. E acea clipă cînd liniștea e liniște, noaptea e noapte, particulele minuscule din aer nu se mai mișcă, totul, absolut totul doarme, iar vietățile sînt aproape convins că respiră cu mare grijă, să nu se audă nimic în jur. Sau aproape nimic.

Pentru că în astfel de nopți, exact atunci cînd ești pe cale să auzi chiar culmea liniștii, începe un cor brusc de mîrîieli, gemete, lătrături și bușituri. Aki, altfel un cîine dintr-o rasă recunoscută pentru faptul că NU latră face o gălăgie înfiorătoare, dovedind, totuși, că a păstrat o oarecare moștenire genetică: își apără curtea și casa. De invadatori.

Prima oară cînd s-a întîmplat tocmai mă întorceam de la redacție. Era trecut de miezul nopții iar Aki se bătea cu intrusul: un arici mare, arătos, cel puțin așa mi s-a părut mie, avînd în vedere că era primul arici pe care îl vedeam în realitate de atît de aproape. Bine, ca să fiu mai exact ariciul era un ghem de ace și atît, dar tot m-a impresionat. Mai tîrziu am aflat că acele erau lungi și dure. Pînă atunci, a trebuit să mă cert cu cîinele ce suferise o transformare radicală: cu un mîrîit ce mergea de la joaca animalului fascinat de o minge încăpățînată, pînă la lătratul scurt, zgomotos, al paznicului devotat, nedumerit că stăpînul nu-l lasă să-și facă datoria istorică.

Am reușit, pentru cîteva clipe, să-l calmez, gîndindu-mă doar cu groază ce-or fi auzind ai mei din casă. Am urcat ariciul pe o placă de lemn, l-am ridicat la înălțimea gardului și… buf! Ghemul greu, plin de ace, mi-a căzut în cap.

Aș fi rîs chiar în întunericul profund, chiar și Aki ar fi făcut-o dacă nu ar fi făzut în această cădere o ocazie să-și continue treaba. Zic că aș fi rîs și eu, dacă n-aș fi simțit imediat o usturime în frunte, undeva la baza părului: un ac lung, semănînd cu un os de pește mare stătea infipt hotârît în capul meu.

Pînă la urmă, după alte cîteva încercări, negocieri cu cîinele dezlănțuit și opintiri pe vîrfuri ca să ajung cît mai sus, am reușit să-l trimit pe arici în lumea lui, în iarba de peste gard.

copyright: ICS
copyright: ICS

Îmi amintesc acea noapte de fiecare dată cînd îl aud pe Aki pufnind, lătrînd și alergînd ca apucatul dintr-un colț în altul. Și, mai presus de orice, usturimea aceea mi-e foarte vie, cu fiecare astfel de ocazie.

Așa că m-am perfecționat. Am apelat la mături, făraș, lopeți, cazmale, iar ultima dată m-am întrecut pe mine în îndemînare, prinzînd un arici (e adevărat, mult mai mic) într-un ghiveci.

Iar neavizații ce-ar putea crede că în curte la noi stau aruncate tot felul de obiecte, dovezi ale lipsei de simț gospodăresc, vor înțelege, acum, că nimic nu e întîmplător.

Acestea sînt instrumente, instrumentele Salvatorului de arici. Iar eu nu sînt Superman!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s