PARIS. JE T’AIME!

Primele mele amintiri despre Paris se pierd în timp. A fost undeva prin 1992 sau 1993.

Trecusem prin umilitoarea experiență a obținerii vizelor, ceea ce presupunea, pentru cei care nu știu, mai întîi, o invitație din partea unui cetățean francez, care își asuma astfel aproape întreaga responsabilitate pentru ce făceam eu acolo.

Cu formularul stufos pe care îl primeam prin poștă, mergeam la Ambasada Franței. După și dacă obțineam viza temporară, urma adevăratul calvar: vizele de tranzit pentru Germania și Austria, cu cîte două intrări și două ieșiri fiecare, pe care trebuia să le iau în ordine, estimînd zilele cînd aveam să traversez cele două țări.

Erau însă oameni deja specializați în toate hîrțoagele astea și unul dintre ei mi-a ușurat și mie obținerea ultimelor două vize. Doar cei care au trecut prin aceste proceduri știu cît de grea era așteptarea, cît de puțin dormeam nopțile acelea pînă cînd obțineam toate actele miraculoase.

Dar, cine știe, pot fi de vină doar amintirile care se șterg, poate că nu era chiar așa… Și totuși….

eiffel

În afară de cîteva simboluri pe care le văzusem la televizor, habar nu aveam ce însemna Parisul. Cu toate astea, prima mea amintire din Paris, de atunci, din ’92 sau ’93, nu e legată nici de Turnul Eiffel, nici de Louvre, nici de Pere Lachaise.

Sora mea era în Franța la studii. O familie care o “adoptase” ne-a dat cheile unui mic apartament din Cartierul Latin, unde am stat o săptămînă. De acest apartament îmi amintesc.

Nu mai știu cum arăta, îmi aduc aminte vag senzația de bine pe care mi-o provoca felul în care era aranjat, știu că avea un pat înalt în dormitor și cam atît. Însă un lucru îmi revine cu putere de fiecare dată, ca și cînd ar fi fost ieri.

În fiecare dimineață, plecam în oraș. N-aveam bani, așa că mergeam foarte mult pe jos. Aveam ținte precise, un plan pe care sora mea, mai mare și mai inteligentă decît mine, îl avea foarte clar. Vizitam.

Pe la prînz treceam pe lîngă tot felul de mici magazine unde se vindeau senvișuri ce miroseau foarte bine. Le priveam lung și treceam mai departe, spre Notre Dame, unde ne mîncam pachetul pregătit cu mare grijă tot de soră-mea, cu o seară înainte.

Făceam kilometri întregi. Seara, ne întorceam în cochetul apartament din Cartierul Latin.

Iar imaginea ce mi-a rămas e asta: mă cocoțam pe geam și priveam afară, spre curvele de la capătul străzii. Mă amuza să le cronometrez performanțele. Mă lăsam cuprins de liniștea străzii.

Din casă auzeam Supertramp, cu al lor “Logical Song”.

“Now watch what you say or they’ll be calling you a radical, Liberal, fanatical, criminal.” Cuvinte ce au căpătat, acum, parcă alt miros.

Advertisements

ȘANSA GUVERNULUI CIOLOȘ

Cînd scriu rîndurile acestea, guvernul Cioloș a trecut de votul parlamentului. Cîțiva miniștri și-au ocupat portofoliile după ceremonii transmise în direct de televiziunile de știri. Președintele Iohannis a fost prezent.

Deși în vîrstă de doar cîteva ore, noul cabinet are deja istorie. Nominalizări ciudate și schimbări făcute în miez de noapte, ori programe scrise parcă la repezeală care au încins și încing în continuare contrele dintre suținătorii și criticii guvernului.

Dar nu despre asta vreau să scriu.

Eu cred că acest executiv are o singură șansă reală. Și nu mă gîndesc la economie, unde nu mă prea pricep. Nici la celelalte domenii. Nu mă gîndesc la acestea nu doar din cauza nepriceperii mele, ci și pentru că scurta mea experiență într-o societate de stat m-a convins că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte. Cei 25 de ani de democrație par să fi avut efecte reale doar în afacerile private, cel puțin la nivelul organizării. În instituțiile de stat, fiecare an a mai adăugat un strat de profitori, puși acolo pentru a servi diverse interese politice ori drept premiu pentru cadouri deja făcute.

Să crezi că un guvern „independent” poate schimba sutele de astfel de straturi care au prins rădăcini adînci în toate instituțiile statului, fie că vorbim despre un banal oficiu poștal sau despre o mare companie, e cel puțin o dovadă de inocență. Oamenii aceia au ajuns în poziții pe care nu le merită din punct de vedere profesional și, chiar dacă se retrag, acest gest e doar provizoriu: următorul ciclu politic îi va readuce în poziții de forță, așa cum schimbările ulterioare îi vor retrimite în tranșeele ascunse ale birocrației încîlcite.

Și atunci, care e șansa despre care vorbesc? E simplă, banală. Se numește decență. Care, pentru oameni ce nu vin, cel puțin la nivel declarativ, din partide politice, ar trebui să fie o chestie foarte ușor de pus în aplicare.

Să nu vină la serviciu cu mașina de poliție în față. Au făcut-o pînă ieri, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu-și pună apropiații în funcții pe care nu le merită. N-au făcut-o în instituțiile în care au lucrat, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu umble prin platourile de televiziune decît atunci cînd au ceva de comunicat, ori atunci cînd vor trebui să-și asume greșeli. Cei mai mulți n-au avut de-a face cu televiziunea pînă acum, nu văd de ce și-ar schimba brusc obiceiul.

Și-ar mai fi ceva: să nu ne poarte cu vorba. Să ne spună doar adevărul, pentru că adevărul cosmetizat pînă devine minciunică și apoi tragedie este apanajul politicienilor, al acelora care vor să mai cîștige un mandat.

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE. TRAGEDIA SE POATE REPETA

“The day we give in/ Is the day we die” Goobye to Gravity

 

 “Iți dai seama că nu ai cum să fii 100% OK atunci cînd iți desfășori activitatea în centrul Capitalei, unde e pueril să credem că nu deranjează pe nimeni zgomotul, toate clădirile sînt cu bulină, este aceeași firmă de pază pentru toate locațiile.”

 

Centrul Vechi. Cel pe care bucureștenii l-au așteptat atîta timp. Transformarea a fost uluitoare: în urmă cu cîțiva ani, abia dacă puteai să te aventurezi pe acolo cînd se însera. Acum, e locul preferat în nopțile lungi de vară. Mii și mii de oameni caută terasele, restaurantele, barurile sau cluburile de aici, în aproape fiecare seară. Însă ce se ascunde în spatele acestui miracol petrecut într-un timp foarte scurt?

Ion, fostul administrator al unuia dintre cele mai mari cluburi din București, își amintește ce se întîmpla în urmă cu trei ani:

“Am avut un prieten care a avut un bar acolo și îmi povestea că din prima zi în care a început să renoveze, a venit la el o contabilă care a prezentat situația și modul de lucru, plus avantajele colaborării cu ea.”

Iar aceste avantaje însemnau, printre altele, că l-ar fi avertizat cînd erau controale ale autorităților?

“Exact. Știu că cel puțin o dată l-a sunat să-i spună că se organizează un control, iar el a închis imediat barul, ca să nu aibă surprize..”

 “In centrul vechi sînt cîțiva patroni care au majoritatea locațiilor, sau cel puțin așa era cînd aveam eu tangență cu domeniul. Sînt cîțiva patroni mai mari care au locațiile cele mai bune, chiar dacă nu se afișează proprietarii reali. Nu neapărat că sînt ascunși, ci sînt cu ochii pe toate spațiile și au prioritate în preluarea lor. Au (sau aveau) aceeași firmă de contabilitate care avea o relație bună cu autoritățile și rezolva avize, îi inștiința de controale.”

 

“Chiar dacă vrei să fii ok cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

 

De ce toată această caracatiță care ține mai degrabă de un clișeu cinematografic din filmele cu mafioți? Pentru orice bucureștean, răspunsul e simplu: vadul e atît de mare, banii cheltuiți atît de mulți, încît un mic efort merită.

Caracatița ascunde însă lucruri grave, care pot duce oricînd la tragedii mai mari decît cele din Colectiv.

Fostul administrator de club povestește în continuare:

“Multe locații sînt în beciuri, multe sînt în clădiri cu bulină, multe nu respectă nivelul și volumul fonic.”

Și atunci cum de funcționează, întreb eu.

“Mi-e greu să cred că își rezolvă autorizațiile cu poliția pentru liniștea publică și (nici ca) restul autorizațiilor să fie luate pe bune. E aceeași poveste ca în orice altă relație cu statul, în țara noastră dragă – chiar dacă vrei să fii OK cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

Aș vrea să trag o conlcuzie. Însă după vorbele lui Ion, mi-e foarte greu să o fac. Spuse cu stîngăcie, ascund un adevăr ce arde precum o combinație mortală de gaze într-un club supraaglomerat: indiferent ce ai face, Statul n-are nici un interes să respecți legea.

Pentru că altfel, Caractița nu s-ar mai hrăni. Chiar și cu prețul sîngelui. Tragedia din Colectiv se poate repeta.

 

 

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE

          “Cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

 

Vorbim despre corupție, azi parcă mai mult decît oricînd, dar, oare, știm despre ce vorbim? Eu cred că doar ne imaginăm.

Credem că înseamnă banii pe care i-am dat noi sau prietenii sau cunoștințele noastre ca să rezolvăm ceva mai repede – acte, intrarea copilului la o grădiniță (de stat) mai bună, ori la o școală (de stat) rezonabilă – ori banii aceia cu care ne asigurăm că un anestezist va fi mai atent înainte de operația soțului ori soției, sau hîrtiile strecurate în buzunarele unor asistente care vor avea grijă de pacient după intervenția medicului. Nu ne place această situație, însă trăim cu ea zi de zi. Toți. Și cînd spun toți, mă refer chiar la toți.

Cunosc povestea unui angajat al unui serviciu secret din România care a lăsat pe masa unei directoare de grădiniță (de stat) 200 de euro pentru ca să-i primească fetița. Iar directoarea nu s-a jenat, deși pe fișa de înscriere, la ocupația tatălui, scria cu litere mari serviciul din care făcea parte. Dacă stau să mă gîndesc bine, directoarea nu doar că NU s-a jenat, dar, după cîteva zile cînd l-a chemat pe tată să îi dea vestea bună, că fetița lui a fost primită la grădinița (de stat) respectivă, i-a mai dat o veste: i-a întors plicul, din care luase doar o parte – mai pe românește, i-a dat rest la șpagă.

 

Acest exemplu este, însă, mărunt. Pînă la urmă, faptul că o directoare de grădiniță (de stat) primește bani ca să treacă cu vederea faptul că părinții lui nu aveau domiciliul stabil în acea zonă nu omoară pe nimeni.

Există, din păcate, o altă corupție. Una mult mai nocivă. Una care ucide. Iar pe aceasta doar ne-o imaginăm. Este atît de vastă, la un nivel atît de înalt, încît depășește imaginația. Oricît ar fi aceasta de bogată.

 

“Atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, el primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Este declarația pe care mi-a dat-o un fost administrator de club din București. Mi-a vorbit sub protecția anonimatului. Îi voi spune “Ion”.

Ion a lucrat cîțiva ani pentru unul dintre cele mai mari cluburi din Capitală. Iar cînd spun mare, mă refer la primele 5 din București, ceea ce înseamnă că poziția în top rămîne cam aceeași și la nivel național. L-am întrebat cum se obțin avizele pentru un club de noapte.

“Un club are nevoie de aceleași autorizații ca orice unitate de alimentație publică (DSV, Fisc, Mediu, Pompieri, ITM), la care, în funcție de locație, se mai cere un examen “de zgomot” care necesită acea antifonare.Povestea cu avizele începe, de obicei (nu și în cazul fericit în care le ai deja) după vreun control realizat de autoritățile numite mai sus.

Ei iți cer autorizații și acte, iar tu spui că le ai în seif în altă parte, iar discuția se termină cu o “invitație” din partea lor (să te prezinți în data cutare la sediul autorității), ceea ce-ți dă răgaz să rezolvi actele lipsă.

De regulă, patronii marilor cluburi au legături, “cunoștințe” directe cu oameni sus-puși, iar discuțiile și șpăgile se duc la nivel înalt, direct. Patronul clubului în care am lucrat eu cel mai mult avea tot felul de relații de genul acesta, dar le ținea destul de secret și discret.”

Ce înseamnă “cunoștințe directe cu oameni sus-puși”? Simplu, dureros de simplu…

“De exemplu, atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Inclusiv în legătură cu controalele de la pompieri sau Sanepid, sau doar de la ANAF?

“Se știa cam de toate…”

“Aș putea spune că eram păziți. Au fost mai multe controale într-o perioadă – COMANDATE de un mare distribuitor și importator de alcool, cu care patronul meu avea probleme din cauza unor facturi neplătite.” Și apoi a fost liniște.

Atît de liniște, încît aproape că n-au mai fost deranjați. Nici măcar de pompieri.

“Nu-mi aduc aminte de controale de la ei, (de la pompieri). Parcă venea cineva în fiecare an și verifica extinctoarele..”

Atîta tot?

“…iar noi aveam grijă ca acestea să fie cu termenele de valabilitate ok.”

 

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control.”

Ion a cunoscut destul de bine clubul “Colectiv”. L-am întrebat dacă el crede că patronii de acolo au fost și ei “protejați”.

“Tind să cred că acolo a fost vorba de prostie, pur si simplu. Băieții de acolo sînt prea mici ca să-și aranjeze autorizațiile. Cred că au fost, pur și simplu, lăsați să funcționeze așa, nu au fost trași de mînecă de controale, nu erau într-o zonă de mare interes pentru autorități.”

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control. Aia era mai mult butaforie.”

O butaforie ucigașă. Una pe care, într-o formă sau alta, o putem găsi în multe alte cluburi din țară. La vedere. Și atunci, ne întrebăm de ce? De ce permit autoritățile să se întîmple așa ceva? Mărturia lui Ion ne oferă cel puțin o parte din răspuns: pentru că există cineva, sus, care e părtaș. Credeți că o face din convingere, din dorința de a le oferi tinerilor posibilitatea de a se distra ca în Occident? Ei bine, nu! E vorba despre bani.

Într-un episod viitor o să vorbim despre profitul unui astfel de club, care în “zilele bune” poate vinde și de 150.000 de lei! Profitul, înțelegeți, ajunge și la 20.000 de euro. Cum asta?

Ion: “Profitul era măricel (o sticlă de Absolut e 35 lei la achiziție și tu o vinzi cu 140 lei).”

Și-o să mai vorbim despre ceva: despre cluburile din Centrul Vechi. Despre protecția pe care o primesc patronii lor, care află cu o zi înainte cînd urmează să fie controale mari. Și care aleg, de multe ori, să își închidă pur și simplu cluburile pînă trec autoritățile.

Este corupția care ucide. Și nu trebuie să se întîmple tragedii cum au fost în “Colectiv”. Nu trebuie să moară oameni ca să susțin asta. Corupția aceasta ne-a ucis trecutul, ne ucide viitorul în România. Și ce e cel mai grav, ne ucide speranța că măcar copiii noștri vor trăi corect. Altfel.