PARIS. JE T’AIME!

Primele mele amintiri despre Paris se pierd în timp. A fost undeva prin 1992 sau 1993.

Trecusem prin umilitoarea experiență a obținerii vizelor, ceea ce presupunea, pentru cei care nu știu, mai întîi, o invitație din partea unui cetățean francez, care își asuma astfel aproape întreaga responsabilitate pentru ce făceam eu acolo.

Cu formularul stufos pe care îl primeam prin poștă, mergeam la Ambasada Franței. După și dacă obțineam viza temporară, urma adevăratul calvar: vizele de tranzit pentru Germania și Austria, cu cîte două intrări și două ieșiri fiecare, pe care trebuia să le iau în ordine, estimînd zilele cînd aveam să traversez cele două țări.

Erau însă oameni deja specializați în toate hîrțoagele astea și unul dintre ei mi-a ușurat și mie obținerea ultimelor două vize. Doar cei care au trecut prin aceste proceduri știu cît de grea era așteptarea, cît de puțin dormeam nopțile acelea pînă cînd obțineam toate actele miraculoase.

Dar, cine știe, pot fi de vină doar amintirile care se șterg, poate că nu era chiar așa… Și totuși….

eiffel

În afară de cîteva simboluri pe care le văzusem la televizor, habar nu aveam ce însemna Parisul. Cu toate astea, prima mea amintire din Paris, de atunci, din ’92 sau ’93, nu e legată nici de Turnul Eiffel, nici de Louvre, nici de Pere Lachaise.

Sora mea era în Franța la studii. O familie care o “adoptase” ne-a dat cheile unui mic apartament din Cartierul Latin, unde am stat o săptămînă. De acest apartament îmi amintesc.

Nu mai știu cum arăta, îmi aduc aminte vag senzația de bine pe care mi-o provoca felul în care era aranjat, știu că avea un pat înalt în dormitor și cam atît. Însă un lucru îmi revine cu putere de fiecare dată, ca și cînd ar fi fost ieri.

În fiecare dimineață, plecam în oraș. N-aveam bani, așa că mergeam foarte mult pe jos. Aveam ținte precise, un plan pe care sora mea, mai mare și mai inteligentă decît mine, îl avea foarte clar. Vizitam.

Pe la prînz treceam pe lîngă tot felul de mici magazine unde se vindeau senvișuri ce miroseau foarte bine. Le priveam lung și treceam mai departe, spre Notre Dame, unde ne mîncam pachetul pregătit cu mare grijă tot de soră-mea, cu o seară înainte.

Făceam kilometri întregi. Seara, ne întorceam în cochetul apartament din Cartierul Latin.

Iar imaginea ce mi-a rămas e asta: mă cocoțam pe geam și priveam afară, spre curvele de la capătul străzii. Mă amuza să le cronometrez performanțele. Mă lăsam cuprins de liniștea străzii.

Din casă auzeam Supertramp, cu al lor “Logical Song”.

“Now watch what you say or they’ll be calling you a radical, Liberal, fanatical, criminal.” Cuvinte ce au căpătat, acum, parcă alt miros.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s