„Salut. Eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

„Și acum să îl lăsăm pe Cosmin să ne spună cîteva cuvinte..”

 

Ei bine, așa a început coșmarul. Erau aproape o sută de oameni în fața mea, unii complet necunoscuți – cu ei mi-am dat seama că era mai ușor, pentru că îmi imaginam că nu aveau nici o așteptare de la mine. Însă erau și mulți pe care îi cunoșteam, și aici era problema: credeam că am o imagine de apărat în fața lor, deși lucrul ăsta era absurd. Putea să aibă fiecare cîte o părere despre mine și nici una dintre aceste păreri să nu fie aceeași. Și-ar fi fost imposibil să „apăr” cîteva zeci de imagini diferite, nu?

Desigur, acum e ușor să judec toate lucrurile astea. În acea dimineață însă, aveam în fața mea un grup de oameni care se transforma, miraculos, într-un zid compact. Spațiile dintre indivizii din fața mea se micșorau și se umpleau, de parcă toți oamenii aceia intrau într-o horă amenințătoare, atît de tare încît cu greu am reușit să spun următoarele cuvinte: „Salut, eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

Restul discursului cred că a fost de o banalitate demnă de uitare. De fapt, asta s-a și întîmplat, am uitat tot ce am spus atunci.

 

La mult timp după acest episod, am avut norocul să particip la un curs de public speaking – cel al Melaniei. Știam de ceva vreme despre curs, însă drumurile nu ni s-au intersectat. Pînă acum cîteva zile.

Melania6 Melania3

copyright ICS
copyright ICS

„Dacă chiar aveți emoții cînd țineți un discurs, să știți că sînteți într-o companie absolut onorantă. Cei mai mari vorbitori ai lumii au făcut aceste mărturisiri, că înaintea unui discurs, aveau emoții înfiorătoare. Ba chiar îmi amintesc un interviu cu Leonardo DiCaprio care spunea că îi era așa de frică de discursul de la Oscar, dacă ar lua Oscarul, încît se gîndea… știi, parcă….”

Melania1 Melania2 Melania4

copyright ICS
copyright ICS

Asta spune Melania. Și o spune atît de convingător, încît am crezut-o imediat. Desigur, e și ușor să accept că sînt într-o companie „absolut onorantă”, nu? Oricui îi e mai ușor să accepte că emoțiile astea ucigătoare pe care le simțim cînd ar trebui să vorbim în public pot fi, de fapt, un lucru banal, pe care îl simt chiar și cei mai buni.

 

Nu știu ce credeți voi. Eu doar v-am povestit prin ce am trecut atunci, în fața acelor oameni care urmau să îmi devină colegi. Iar după experiența de acum cîteva zile, cursul Melaniei adică, îmi dau seama că emoțiile ucigătoare de atunci ar fi putut, dacă nu să dispară ca prin minune, măcar să se transforme într-o energie pozitivă.

Cum? Păi pentru asta trebuie să mergeți la curs. O să vă placă.

PS. Încă un lucru: am văzut la curs oameni atît de diferiți, încît cu greu i-ai putea aduna într-o echipă. Poveștile lor sînt foarte frumoase, toate, și pline de învățăminte, însă din domenii, de cele mai multe ori, foarte diferite. Am văzut directori, manageri, antreprenori sau simpli angajați. Îi unea, cu siguranță, un lucru: teama de a vorbi în public.

Dumnezeu preferă ateii.

O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.

Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.

Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…

Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?

Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.

Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.

Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.

Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.

Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.

Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.

Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.

Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.

Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.

 

Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.

 

 

 

 

40’s fun. Perspectiva bărbatului.

Acum vreo 20 ani, cînd mă mutam în capitală din îndepărtatul meu oraș natal, aveam o idee destul de vagă despre vîrstă și trecerea anilor. Desigur, am trăit cam toate păcatele tinereții, inclusiv acelea care mă făceau să cred că lucurile cele mai importante în viață trebuie să se întîmple pe loc – setea de a consuma fiecare clipă nu este, cred eu, un lucru rău în sine. Desigur, există nuanțe, dar pe atunci nu le știam. Lucrurile se întîmplau și atît; făceau foarte bine să se întîmple imediat sau niciodată.

Aveam, deci, o idee vagă despre trecerea timpului. Totuși, undeva în subconștient, o imagine, sau mai degrabă o întrebare mă sîcîia: cum voi fi la 30? Bătrîn? Iar întrebarea asta era despre ceva ce avea să se întîmple peste doar puțini ani. Știu doar că nu m-am bucurat deloc cînd a venit. Deși nu s-a schimbat nimic peste noapte.

Despre 40 nu îmi amintesc să fi gîndit ceva. Dar aniversarea lor nu m-a mai întristat. Pentru că, între timp, s-au schimbat multe.

test
Fac o astfel de fotografie în fiecare dimineață. E peisajul cu care mă trezesc. O studiez atent, vreau să văd detaliile legate de claritate, culoare, expunere. Apoi o șterg. Ca să nu mă iau prea tare în serios.

Vîrsta asta mi-a adus, în mod paradoxal, libertatea: după ce am muncit 16 ani într-un singur loc (trăind cîteva experiențe incredibil de frumoase), am schimbat în următorii 4 ani 5 joburi. Ceea ce la 25 sau 30 părea imposibil, a devenit realitate la 40. Și, desigur, cu excepția zilelor dintre joburi, cînd nu știu prea bine ce voi face, schimbarea mi-a făcut bine.

Am început să fiu mai atent la ce și cum citesc. Caut mai mult conținut relevant, din care să învăț lucruri noi. TIME a (re)devenit un must-have săptămînal, mai ales că a apare din nou pe piața românescă. Siteurile internaționale oferă destul conținut interesant gratis, iar abonamentele nu îmi mai par imposibil de suportat.

La aproape 40 m-am reapucat de sport. De aproape 6 ani mă antrenez, de două ori pe săptămînă, într-un dojo de Ashihara Karate. Au fost și întreruperi în anii ăștia, însă în acele vacanțe am (re)descoperit alergarea – și am făcut cîteva semimaratoane.

La 40 m-am lăsat de fumat. Prima oară vreo 6 luni, apoi un an, apoi mai mult, acum din nou. E o luptă continuă, cîteodată o pierd, însă sînt conștient că fumatul n-are cum să îmi facă bine – iar asta mi-am dat seama mai ales cînd am comparat performanțele mele sportive în perioade cînd fumam (chiar și puțin) cu lunile sau anii cînd nu mai fumam. Diferențele sînt atît de mari încît mi-e greu să le măsor.

continuarea aici