„Salut. Eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

„Și acum să îl lăsăm pe Cosmin să ne spună cîteva cuvinte..”

 

Ei bine, așa a început coșmarul. Erau aproape o sută de oameni în fața mea, unii complet necunoscuți – cu ei mi-am dat seama că era mai ușor, pentru că îmi imaginam că nu aveau nici o așteptare de la mine. Însă erau și mulți pe care îi cunoșteam, și aici era problema: credeam că am o imagine de apărat în fața lor, deși lucrul ăsta era absurd. Putea să aibă fiecare cîte o părere despre mine și nici una dintre aceste păreri să nu fie aceeași. Și-ar fi fost imposibil să „apăr” cîteva zeci de imagini diferite, nu?

Desigur, acum e ușor să judec toate lucrurile astea. În acea dimineață însă, aveam în fața mea un grup de oameni care se transforma, miraculos, într-un zid compact. Spațiile dintre indivizii din fața mea se micșorau și se umpleau, de parcă toți oamenii aceia intrau într-o horă amenințătoare, atît de tare încît cu greu am reușit să spun următoarele cuvinte: „Salut, eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

Restul discursului cred că a fost de o banalitate demnă de uitare. De fapt, asta s-a și întîmplat, am uitat tot ce am spus atunci.

 

La mult timp după acest episod, am avut norocul să particip la un curs de public speaking – cel al Melaniei. Știam de ceva vreme despre curs, însă drumurile nu ni s-au intersectat. Pînă acum cîteva zile.

Melania6 Melania3

copyright ICS
copyright ICS

„Dacă chiar aveți emoții cînd țineți un discurs, să știți că sînteți într-o companie absolut onorantă. Cei mai mari vorbitori ai lumii au făcut aceste mărturisiri, că înaintea unui discurs, aveau emoții înfiorătoare. Ba chiar îmi amintesc un interviu cu Leonardo DiCaprio care spunea că îi era așa de frică de discursul de la Oscar, dacă ar lua Oscarul, încît se gîndea… știi, parcă….”

Melania1 Melania2 Melania4

copyright ICS
copyright ICS

Asta spune Melania. Și o spune atît de convingător, încît am crezut-o imediat. Desigur, e și ușor să accept că sînt într-o companie „absolut onorantă”, nu? Oricui îi e mai ușor să accepte că emoțiile astea ucigătoare pe care le simțim cînd ar trebui să vorbim în public pot fi, de fapt, un lucru banal, pe care îl simt chiar și cei mai buni.

 

Nu știu ce credeți voi. Eu doar v-am povestit prin ce am trecut atunci, în fața acelor oameni care urmau să îmi devină colegi. Iar după experiența de acum cîteva zile, cursul Melaniei adică, îmi dau seama că emoțiile ucigătoare de atunci ar fi putut, dacă nu să dispară ca prin minune, măcar să se transforme într-o energie pozitivă.

Cum? Păi pentru asta trebuie să mergeți la curs. O să vă placă.

PS. Încă un lucru: am văzut la curs oameni atît de diferiți, încît cu greu i-ai putea aduna într-o echipă. Poveștile lor sînt foarte frumoase, toate, și pline de învățăminte, însă din domenii, de cele mai multe ori, foarte diferite. Am văzut directori, manageri, antreprenori sau simpli angajați. Îi unea, cu siguranță, un lucru: teama de a vorbi în public.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s