PRIMUL MILION

Era o întrebare la modă în anii ‘90 în România: „Cum ați făcut primul milion?” Desigur, întrebarea era pentru proaspeții afaceriști ai țării care se îmbogățiseră rapid. Și tocmai pentru că nu era nimeni sigur că milionarii respectivi aleseseră căile cele mai curate pentru afaceri, dar „vorbele de duh” ale milionarilor erau tot mai căutate de jurnaliști și public, întrebarea se mai îndulcise, se moleșise: „Nu vă întreb cum ați făcut primul milion, dar…” și continua la fel de atent cu intervievatul.

 

Cam din aceeași perioadă vine o poveste minunată de la mii de kilometri distanță de noi. Probabil că mulți o știți. La sfîrșitul anilor ‘80, pe atunci necunoscutul Jim Carrey se oprea în fiecare seară pe un deal, deasupra orașului Los Angeles. Acolo, își imagina cum regizorii celebri se băteau pentru el. Părinții lui Carrey erau săraci, familia lui trăise la un moment dat într-o dubiță pe pajiștea unor rude. Visul tînărului părea cu atît mai greu de realizat.

Pînă într-o zi cînd Jim și-a scris un cec de 10 milioane de dolari, „pentru îndeplinirea slujbei de actor” (sună forțat în română, dar cam așa e și în engleză). Și-a oferit 5 ani să încaseze banii.

După exact 5 ani, Jim Carrey încasa 10 milioane de dolari pentru rolul din „Dumb & Dumber”. Povestea spusă de el e aici.

copyright ICS
copyright ICS

Cele mai multe vedete ale capitalismului timpuriu din România au dat faliment sau, cel mult, au apărut tot mai puțin în public, pînă cînd lumea le-a uitat.

Jim Carrey e unul dintre cei mai importanți actori din lume.

 

Povestea asta nu e despre bani. Deși așa va părea. Povestea asta e despre noi toți, săraci, bogați, cu datorii sau cu bani de recuperat de pe la alții.

E o poveste despre dorința de a fi mai bun. Pentru că asta și-a dorit Jim Carrey cînd și-a scris cecul, și-a dorit să devină actor căutat de cei mai mari regizori, nu milionar. E o poveste despre muncă, despre transformare, despre evoluție.

 

Pentru că „You can‘t just visualize and go eat a sandwich”.

PS. Să fim cinstiți, dacă ne-ar asigura cineva că avem două variante: ori să muncim din greu 5 ani și să devenim milionari, ori să devenim milionari peste noapte, cei mai mulți dintre noi ar accepta calea scurtă, fără efort, în drumul către primul milion. Poate că n-am fi de acord să înșelăm sau să furăm pentru asta, dar dacă am găsi alte scurtături neortodoxe, le-am primi în tăcere.

Dar oare nu tocmai lipsa greutăților întîlnite pe drum ne-ar face să pierdem milionul acela la fel de repede?

Oare nu asta am făcut noi, ca nație, în ultimii 26 de ani? Am căutat scurtăturile…

 

Note to myself

 

Ești viu?

Ai simțit aroma amețitoare a florilor de tei dimineața, la 4? Cîinele se bătea cu un inamic atît de prezent-zgomotos încît am coborît din dormitorul de la etaj, am ieșit din casă – cred că eram dezbrăcat, în graba mea de a prinde intrusul – și-am simțit aroma asta. M-am oprit puțin, probabil că am uitat de ce coborîsem. Poate că nu era tei, poate altceva, un parfum încăpățînat. Inamicul nu era acolo. Cîinele m-a mirosit, a mai lătrat o dată, a așteptat o recompensă care n-a venit și a renunțat. Presupun că s-a culcat.

Pe la 6 se simte marea. Deși sîntem la aproape 200 de kilometri de ea, pe la 6 se simte marea. Nu se aude, nu. Se simte. E o chestie legată de percepție, de dincolo de simțurile obișnuite. E ca și cum ai simți cu amintirile ori cu imaginația. Am simțit-o chiar și la 7.30, cînd soarele deja începe să muște cu putere, prin raze mici, întîmplătoare, pe care le primești cu uimire și apoi cu teamă.

Și totuși, are legătură cu mirosul. Cel puțin așa îmi pare la ora aia, că miroase a mare. Și, între noi fie vorba, aproape că aș băga mîna în foc că dincolo de pădure, la vreo 500 de metri de casă, dincolo de copacii înalți, întunecați atunci, la acea oră incredibilă, nemișcați în contre-jour, e marea nesfîrșită. Întunecată.

Ai simțit căldura năucitoare cînd ai ieșit, la prînz? Am trecut de umbra scurtă a casei și-am intrat, fără nici un avertisment, într-un teritoriu ostil. M-a lovit în cap, în corp, în brațe, în ceafă, în umeri, mi-a tăiat vigoarea picioarelor. M-am scurs pînă la mașina încinsă și-am pornit motorul, odată cu el aerul condiționat proaspăt reparat. Și-am mai stat puțin și-am privit cîmpia arzînd sub presiunea aerului greu, ce dansează haotic, amețitor. Motorul s-a chinuit, fierul a frecat fier.

Cădura are miros. Arșița are miros. Chiar dacă vîntul încă bate, arșița, în mijlocul cîmpului și, culmea, atît de aproape de pădure, are miros de praf, de grîu, de porumb încă necopt, de pămînt uscat. Ori e doar o senzație, e doar o amăgire, sînt doar nările arse. Aceleași nări ce se vor lipi peste 5 luni, la minus 20, minus 25. Și totuși, ești sigur că marea nu e acolo, imediat după pădure?

Dimineața, cîțiva ulii zboară deasupra drumului prăfuit, uscat. Unul mare, cam cît un iepure de cîmp, s-a aventurat deasupra mașinii, jos. Aproape că m-a privit în ochi. I-am răspuns. Mi-am amintit de o dimineață de iarnă, cînd totul, dar absolut totul era înghețat. Chiar și aerul era înghețat. Uliul mare, mare, pe care l-am găsit în fața casei era și el rece, greu cînd l-am ridicat. Nu mai avea cap, poate i-l mîncaseră șobolanii înfometați.

combina

Combina aceea imensă care a trecut pe lîngă casă a adus umbra izbăvitoare preț de cîteva secunde. Apoi a treierat (așa se spune??) cîmpul cu grîu de lîngă casă. Părea mare, întins; l-a terminat în 3 minute și a produs o tonă de praf.

 

 

Ai văzut galbenul? Ai văzut roșul? Ai văzut verdele? Anul ăsta au început să apară niște flori noi pe marginea drumului, albastre. Am văzut și albastrul.

 

copyright ICS
copyright ICS

Dar a dispărut familia de cărprioare. Erau cinci sau șase la sfîrșitul iernii, le vedeam aproape în fiecare zi, știam ora la care ieșeau. 5. Așa, ca vestitul ceai englezesc. Nici nu știu ce să zic, poate că acum, vara, au schimbat ora. Deși nici iepurii ăia mari, atletici, bănuiesc musculoși, nu mai vin.

Umblă vorba că ar trece mistreți pe aici. Nu i-am văzut.

Mi-ar plăcea să întîlnesc un mistreț. Poate s-ar opri o clipă superior, ne-am privi în ochi, ar lovi o dată cu copita ciobită în pămîntul uscat înainte de a porni în goană să mă doboare.

Aș simți că sînt viu.