MUZICA DIN VIS. POVESTE PENTRU PIAN ȘI ORCHESTRĂ.

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură. O explicație. Trebuie să fie.

Cele mai vii amintiri legate de muzică pe care le am din copilărie: bunicul meu cînta la saxofon și la clarinet. Într-o zi, s-a hotărît să mă învețe muzică. A scos din cutia lui saxofonul care sclipea, un instrument frumos, îngrijit. Mare. Mare pentru mine atunci, eram un puști slab, pirpiriu. A rămas mare și acum, pentru că n-am mai avut ocazia să ating unul, iar saxofonul a păstrat dimensiunile de atunci. Așa cum curtea din copilărie se întindea pe o suprafață fabuloasă, deși acum o străbat din cîțiva pași.

În mîinile mari ale bunicului meu, saxofonul revenea la dimensiunile lui normale, căpătînd, însă, puteri magice. Altfel nu știu cum ar fi scos sunetele acelea.

Mi-a arătat. Trebuia să suflu și să apăs clapele. Era simplu. Miraculos de simplu. Am luat instrumentul metalic în mîini, probabil că ar fi trebuit să fie rece, înghețat, dar mi-l amintesc cald, prietenos, în ciuda sclipirilor de oțel. Trebuia doar să suflu și să apăs clapele. Am prins muștiucul între buze, mi-am umflat pieptul cu aer și am suflat.

Cam asta a fost prima lecție de saxofon. Bunicul a mai încercat de vreo două ori să îmi arate cum să suflu, însă, în ciuda efotului meu vizibil, saxofonul nu scotea nici un sunet. Acum, dacă stau să mă gîndesc, cel mai probabil eram prea mic să îi înțeleg puterea magică. Să o înțeleg ca să o pot stăpîni. Ori să mă las condus de ea, habar n-am.

A doua lecție a venit la cîteva zile mai tîrziu. Ori poate luni, dar ce contează? Cînd bunicul a deschis un caiet de muzică și mi-a arătat portativul. A scris notele cu mîna lui, pe prima pagină.

A treia amintire: eram la școală, la ora de muzică. În fața mea, pe banca pe care lăsaseră semne cîteva generații de școlari, stătea cuminte, stingher, caietul de muzică în care scrisese bunicul. Era moștenirea lui. Plecase după acea lecție în care îmi arătase portativul. Nu mai știu cînd, nu mai știu cît a durat. Dar a plecat.

Profesorul de muzică avea, ca majoritatea profesorilor de pe vremea mea, fixuri. Pe vremea aia, școala nu se făcea cu vorba bună. Unul dintre fixurile profesorului de muzică era ca noi, elevii, să avem caietele băgate în coperți de plastic. Urîte, că altele nu erau și sigur că nici simțul meu estetic nu era atît de dezvoltat încît să îmi dau seama, dar da, erau hidoase. Iar eu uitasem să le spun părinților că era obligatorie coperta de plastic.

Nici nu mai știu cum s-a întîmplat. Cred că mă pregăteam să scriu ceva în caietul magic. Profesorul a venit din spate, s-a oprit în dreptul meu, parcă era în dreapta, a luat caietul de pe masă cu o mișcare nervoasă și l-a rupt în două bucăți pe care mi le-a aruncat înapoi, pe banca scrijelită.

A fost prima mea criză de nervi serioasă. L-aș fi bătut dacă n-aș fi fost atît de mic. Cumva, printre urlete și sughițuri de plîns, printre convulsiile revoltei, am reușit să îi arăt portativul, acum rupt în două, și să îi spun cine îl făcuse.

Nu știu dacă aceea a fost prima mea victorie de copil în fața unui adult. Nu știu dacă atunci am învățat expresia „gustul amar al victoriei”. Știu doar că profesorul s-a schimbat la față. Bunicul meu îl învățase muzică, așa cum îi învățase pe mulți viitori artiști. (unii dintre ei cîștigînd apoi titlul pompos de „ai poporului”)

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură, o explicație.

Poate de aia mi-a plăcut mie Sergiu. Poate de aia am și fost reticent cînd l-am cunoscut, după un concert de-al lui la Sala Radio: pentru că mi-a fost teamă că-mi va aduce aminte de toate astea. Ceea ce s-a și întîmplat, pînă la urmă.

Nu mai zic că e și maramureșean, că a copilărit la doi pași de locul unde am crescut eu. Nu mai zic… Noroc că eu sînt mai bătrîn decît el, deci mai înțelept.

Sîmbătă, pe la 7 seara, mă duc să-l văd la Odeon. La „Piano Colours”, spectacolul lui Sergiu și al prietenilor săi. Am beneficiat de o mare favoare: am „văzut” spectacolul acesta înaintea tuturor. Mi l-a povestit Sergiu într-o seară, pe Skype. Era la Londra, tocmai „i se luase curentul” și a zis să nu facem o legătură video, că rămîne fără baterie la telefon. Curentul n-a venit nici după două ore, cînd a terminat povestea. Însă nu ar fi fost nevoie să ne vedem ca să înțeleg visul. Pentru că asta e „Piano Colours”, e un vis. Visul unui artist care cochetează și se ceartă și se iubește cu muza lui.

Iar visele n-au nevoie de imagini clare și nici de conexiuni prea bune pe internet. Și nici chiar de curent electric, în mijlocul Londrei. Visele au nevoie de oameni care să vrea să le deslușească, să le limpezească. Să le audă. Să le imagineze, să le ducă mai departe. Eu asta voi încerca să fac la Odeon.

 

 

Am recuperat caietul de muzică. Mi l-a lipit cineva, nu mai știu cine. Pe prima pagină e un portativ cu notele desenate frumos, de o mînă fermă.

E tot fără copertă.

piano
Piano Colours. 8 octombrie, Teatrul Odeon. ora 19.00

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s