JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.