Despre etichete

(30 septembrie)

–          Plec în America.

–          Îhîîî….

–          Da, de abia aștept!

–          Pe unde pleci?

–          Prin Paris.

–          Aha… nasol..

–          Da.  Adică, Parisul e mișto ca oraș, da’ ei…

–          Da.

–          Bine, nu toți, da’ cei mai mulți.

În acest moment al discuției am vrut să intervin și să îl întreb pe domnul din fața mea, cel care abia aștepta să plece în America, cîți francezi cunoaște dumnealui de-și permite să tragă tușe atît de precise, care împart lumea în două. În loc de a deschide o discuție fără rezultat, l-am privit mai bine: slab, înalt, cu ochelari cu ramă metalică, neras cît să pară un intelectual sportiv încălțat cu adidași, care a înțeles mersul lumii, și care își privește cu condescendență semenii abstruși. Confuzi, adicătelea, dom’le! Căsătorit, dacă ar fi să mă iau după verighetă. Vorbea cu o doamnă la fel de căsătorită, doar că am dedus că fericitul soț e altul, nu cel cu care discuta – asta luîndu-mă după verigheta doamnei, care era altfel decît verigheta domnului.

În fine, au ajuns la casă – stăteam la rînd la magazin, și la coadă oamenii vorbesc mult. Cei doi și-au pus cumpărăturile în aceeași plasă, ea a plătit, el a salvat situația cînd casierița le-a cerut 2 lei și 60 de bani. Imediat m-am gîndit: oare, cei doi…înțelegeți dumneavoastră – au fost la cumpărături împreună, au stat la coadă, au vorbit, au plătit și și-au pus cumpărăturile împreună. Au și plecat, ați ghicit, împreună. Să însemne asta că… sau nu, exagerez. Pentru că da, e foarte simplu să pui etichete atunci cînd nu cunoști. Cei doi puteau foarte bine să fie frați, iar el tocmai îi dăduse vestea bună: pleacă în America!

Prietena mea îmi povestea că, în Italia, într-un mic orășel vizitat des de turiști, a rugat o bătrînică pe stradă să o ajute cu cîteva informații. Doamna, foarte drăguță, i-a dat toate informațiile de care avea nevoie. Și, din vorbă în vorbă, a simțit probabil accentul prietenei mele: „Sînteți din Spania? Nu, din România!” În acel moment, bătrînica cea binevoitoare, instinctiv, și-a luat poșeta și a strîns-o în brațe puternic. Era la puțin timp de episodul Mailat. Sau poate înainte?

Am cunoscut oameni care spun, fără să gîndească prea mult, dar o spun pentru că ȘTIU, că arabii nu se spală. Ei bine, am cunoscut arabi care se spală de mai multe ori, și mult mai atent decît o fac conaționali de-ai mei. Și cînd spun asta, mă gîndesc la oameni care fac cel puțin un duș pe zi.

Despre chinezii pe care îi vedem tot mai des prin București, nu mai vreau să amintesc ce se spune. Eu locuiesc într-un cartier în care ei își fac cumpărăturile. Pe vremuri, veneau sîmbăta, acum, cu criza, îi văd tot mai des. Vin, își cumpără alcool. Sînt prăfuiți și în privirile lor nu citesc nici urmă de bucurie. Pe cîțiva i-am surprins dormind pe iarbă, alături de peturile golite și de oamenii străzii de la noi. Români. Fiecare cu eticheta lui, agățată de copacul imaginar care-i ține umbră.

Țiganii…offfff, ce problemă! Știți cu toții ce se spune despre ei: niște hoți, se duc peste hotare și ne strică imaginea noastră de popor curat, cinstit, muncitor, primitor. Pe unul dintre cei care gîndesc așa l-am văzut (și auzit) azi la semafor, ascultînd, cu boxele la maxim și geamurile coborîte, o muzică inspirată din cultura țigănească. Sau, cine știe, poate arăbească? Sigur nu era Beethoven.  

E ușor să pui etichete. E și mai ușor să le iei din zbor, în încercarea de a fi “cool”, “la modă” sau, pur și simplu și mai românescul “glumeț”. E ușor să te revolți cînd auzi că alții pun etichete nației tale și să le răspunzi la fel.

E mai greu să încerci tu să-i accepți primul pe ceilalți așa cum sînt, să vezi dacă poți învăța ceva de la ei, și, dacă nu, să îi lași să-și ducă viața lor.

Advertisements