JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

Minunata (și destul de complicata) lume a unei fetițe de 3 ani și 8 luni

Încercați să spuneți, cu voce tare, antremanent. „Tata merge la antremanent”, dacă vă ajută… Ați reușit? Bun, acum spuneți tare „Pinguinii din Magadascar.” „Magadascar”, e simplu, nu?

Apoi găsiți răspunsurile la următoarele întrebări:

„Tati, cînd vine aurrorra borreală?” „Nu vine, aurora boreală e în altă parte, în altă țară, zic eu.” „Ba da, nu înțelegi!” urmează decizia fără ehivoc. „Aurrorra borreală începe imediat!”

„Tati, cînd ninge?” întreabă ea în apropierea Crăciunului, cînd erau vreo 15 grade. „Nu știu, nu cred că o să ningă acum.” „Ba da, ninge cînd vine Moșul.” Apoi a văzut un moș într-o mașină și a început să rîdă: „Moșul nu vine cu sania!” Eu, aproape liniștit că am depășit această problemă, rîd la rîndul meu. „Tati, cînd vine iarna?” „E iarnă, doar că nu e frig…” încerc eu. „Nu e iarnă!” Era, totuși, decembrie.

Și una dintre cele mai grele: „Tati, avem praf mov?” (pentru necunoscători, vedeți „Clopoțica și zîna pirat” și veți înțelege mai multe. În general, despre cum funcționează lumea asta.)

copyright ICS/ Silistraru
copyright ICS/ Silistraru

Mă gîndesc la toate astea și-mi vine o idee: în 2016 aș vrea să mergem în Magadascar, să vedem aurrorra borreală la ea acasă, să-l vedem pe Moș Crăciun plecînd cu sania spre lumea largă și să găsim praful magic, mov. Este și unul roz, în caz de criză.

Și, mult mai aproape de casă, între aceste multe și lungi călătorii, promit să mă duc la antremanent. Ca să fiu în formă tot anul.

PS. Tot ea spune, cu o lejeritate demnă de un actor ce-și repetă replicile dimineața, “acid dezoxiribonucleic” și “Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. A învățat-o fratele ei; eu am copiat ultimul cuvînt de pe internet, pentru că nu sînt convins că îl pot scrie.

43 de ani împreună

copyright ICS
copyright ICS

Am putea fi gemeni. S-au mai văzut gemeni născuți la 8 ore distanță. Ba, mai exact, la 7 ore și 30 de minute, dacă ar fi să mă iau după amintirile tatălui meu.

Doar că nu sîntem. Gemeni, asta vreau să zic.

 

Primul m-am născut eu. La 3.30 (așa zice tatăl meu, repet, și nu e tocmai un tip care lucrează cu cifre..). Pe 28 octombrie 1972.

 

La 11.00 și la aproape 600 de kilometri distanță s-a născut Ioana. Tot pe 28 octombrie. Și tot în ’72. An bun, așa se pare.

 

Timp de 39 de ani, ne-am văzut fiecare de viața lui. Ea s-a dus la grădiniță, de unde aproape că a fost dată afară după prima zi, pentru că l-a bătut pe un băiețel. Bine, era în alt oraș, chiar mai îndepărtat decît Bucureștiul, așa că mi-ar fi fost foarte greu să o găsesc, în ciuda poveștilor cu prințese și prinți, foarte în vogă atunci, care ne transmiteau, subliminal, că distanțele nu reprezintă o barieră în calea fericirii. Eu m-am dus la grădiniță cam în aceeași perioadă, unde știu că nu m-am bătut cu nimeni pentru că eram foarte mic și slab, și puteam, cel mult, să iau bătaie. Probabil că dacă ne-am fi întîlnit atunci, m-ar fi bătut pe mine și astfel am fi început o frumoasă prietenie.

 

M-am mulțumit, cred, o vreme, cu faptul că locuiam pe Bulevardul București. Priveam în zare și îmi imaginam că acolo e capitala. După asta m-am mutat pe strada Bucovinei, desigur, fără nici o legătură cu această poveste.

 

Apoi m-am dus la școală. Ioana la fel. Aș spune că primii 4 ani au fost cei cînd am început să avem lucruri în comun: am învățat bețigașele, primele litere (și aici bănuiesc că au fost aceleași), cifrele (pe măsură ce scriu îmi dau seama că aveam, deja, o mulțime de lucruri în comun). Dar tot nu ne-am cunoscut, pentru că încă nu exista o autostradă între Baia Mare și București, respectiv alte capitale ale Europei prin care învăța Ioana.

Eu, tot mic, m-am ferit de certuri. Ea, la fel. Parcă și în generală l-a bătut pe un coleg. Băiat.

Instinctiv, păstram distanța, pentru că dacă am fi fost colegi mi-ar fi plăcut de ea și ea mi-ar fi răspuns. Adică m-ar fi snopit în bătaie. Dar n-a fost să fie. Nici atunci.

 

Revoluția ne-a prins făcînd, din nou, același lucru. Ne uitam la televizor. E un moment important, are legătură cu ce urma să se întîmple.

 

Cînd, în sfîrșit, am vrut să vin la București, Ioana a plecat. Să studieze. Undeva, spre Est, într-un mare oraș. Istoria se desfășura sub picioarele noastre, precum o carte scrisă pe un covor roșu: în orașul în care era, Ioana trăia o încercare de lovitură de stat cînd ieșea de la metrou, eu vedeam niște domni respectabili veniți din Valea Jiului, obișnuiți să planteze panseluțe, veniți de data asta să schimbe guvernul. La ea erau tancuri reci, rusești, la mine erau cîteva cocktailuri Molotov, aruncate în Palatul Victoria. Ați sesizat asemănarea, desigur…

 

Anii au curs rapid, iar un observator neatent ar putea spune că fără vreo asemănare evidentă. Doar că ea se angaja în ’95 la o televiziune mică, undeva pe la mijlocul lui Pache Protopopescu. Un an mai tîrziu, eu mă angajam la o televiziune ceva mai veche de pe București-Ploiești.

 

O vreme am fost concurenți. Fără să știm. Chiar direcți, dacă e să luăm în calcul faptul că ea muncea pentru știrile de dimineață, într-o echipă ce promitea multe. Iar eu lucram pentru știrile de dimineață într-o echipă în care eram și reporter, și cameraman, și editor și producător. Bine, la un moment dat am primit un cameraman… Abordări diferite, program de lucru asemănător.

 

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd l-a născut pe Petru, eu eram atît de prins în vîrtej încît credeam că nu există viață decît la știri. O greșeală, dar n-aveam pe nimeni să-mi spună că prea multă pasiune ar putea fi prost percepută.

 

Cred că prima oară cînd am văzut-o a fost prin 2005, sau 2006. La prima televiziune de știri din țară. M-am uitat și mi-am zis “Cine e domnișoara????” – pe vremea aia eram producător general la televiziunea de la capătul Bucureștiului, iar PDG-ul mă tot bătea la cap că ar trebui să îi cunosc pe toți oamenii valoroși de pe piață. Nu știu cît de mult a contat îndemnul lui, dar e clar că “domnișoara” mi-a atras atenția.

 

Doar că eu reacționez mai greu. Sau, ca să nu-mi stric definitiv imaginea, o să aleg o variantă mai elegantă: nu m-am lăsat ghidat de prima impresie. Adevărul e că încă o dată, instinctul meu a funcționat: Ioana, la cîte pașapoarte a schimbat în vremea aceea din cauza deplasărilor, cred că m-ar fi privit cu aceeași atenție cu care ne uităm la o sticlă goală.

Așa că am lăsat totul pentru mai tîrziu. Încă vreo 5 ani….

 

Cînd ne-am cunoscut, a fost destul de simplu. În cîteva luni, am recuperat toți cei aproape 40 de ani pierduți: mi-a plăcut de ea, apoi a vrut să mă bată, între timp mă reapucasem de karate, a stat să se mai gîndească, apoi cred că i-am plăcut și iar a vrut să mă bată cu toate karatele mele, după asta am cerut-o de nevastă și atunci chiar că a fost un moment nasol, cu toate karatele mele.

În fine, ne-am căsătorit. Și, ca să nu ne încurcăm în date, am făcut-o tot în octombrie. 28 octombrie, ca să fiu exact. De ziua noastră. La ora 17.00.

Au trecut 4 ani de atunci. 43.

 

  1. Cînd am luat-o pe Agatha de la grădiniță, i-am spus:

“Mîine e ziua mamei.”

“Da? Îi facem petrecere?”

“Nu știu, vedem… Dar știi, e și ziua lui tati.”

“Ziua tatălui tău?”

“Nu, al tău….”

Agatha s-a născut în aprilie, la 11 ani și o zi distanță de fratele ei. Ar fi trebuit să se nască în aceeași zi, însă era ocupată doamna doctor.

Clișeu

La 18 ani eram convins că lumea întreagă era a mea, că mi se cuvenea.

La 25 credeam același lucru, doar că eram prea ocupat cu descoperirile ca să mă îngrijorez că nu mi se întindea, de fapt, ascultătoare la picioare. Vroiam să o schimb fără să o cunosc.

La aproape 42, încă știu că lumea e a mea. Dar îmi e din ce în ce mai clar un lucru: că trebuie să muncesc al dracului de mult ca să o cuceresc.

De trei săptămîni ne pregătim, soția mea și cu mine, de semimaraton.

La 18 m-am lăsat de karate. M-am mutat din orașul meu de provincie la București și am sperat că voi găsi un loc unde să mă duc la antrenament. Dar totul în jur era așa de nou! Atît de greu de refuzat….

La 25, căutam, încă, acel loc, deși nu mai era, neapărat, o prioritate. De fapt, pînă aproape de 40 nu mi-am dat seama că regretasem toți anii aceia faptul că renunțasem.

Cînd m-am reapucat de sport, mi-am dat seama că nu voi mai renunța niciodată. Am trecut de la un stil tradițional de karate la unul mult mai dur, complet nou pentru mine, dar mi-a plăcut. Am avut suișuri și coborîșuri, m-am antrenat într-o sală neîncălzită iarna și-apoi, tot iarna, în parc, atunci cînd n-am mai avut sală. Am ratat jumătate de cantonament de vară pentru că glezna stîngă nu era pregătită pentru acel efort. Am trecut examene pentru care m-am antrenat pe cîmp.

Apoi am luat iar o pauză, din tot felul de motive legate de program, televiziune și altele. De fiecare dată cînd ratam un antrenament, regretul creștea. Umpleam golurile acelea cu sacul meu albastru din curte, împreună cu Agatha care a învățat, astfel, „să bată sacul” de la un an și jumătate.

N-am făcut niciodată performanță. Poate că regret lucrul ăsta. Însă, pe zi ce trece, îmi dau seama că performanța înseamnă și altceva: să mă ridic din pat și să fac 25 de minute de sac în fiecare zi, să alerg 8 kilometri cu o durere ascuțită în genunchiul drept, pentru ca să dispară în următorii 5.000 de metri. Să fac lucruri pe care nu credeam că le pot face.

Sîmbăta viitoare mă duc la o cursă. Nu vreau să o cîștig, vreau doar să fiu acolo.

Peste încă o lună, vom fi la semimaraton. Programul săptămînal pe care îl urmăm ne-a ordonat. Ne-a schimbat. Pe mine, cel puțin.

Mi-a arătat că mă pot depăși. Cu fiecare barieră pe care o trec, mă cunosc mai bine. Și ceea ce credeam că e o limită de netrecut se transformă în scrum.

Pînă într-o zi cînd, cine știe, îmi voi da seama că lumea era, de mult timp, a mea.

 

 

Delfinariul. Un dezastru al copilăriei noastre

 

Cîteodată, amintirile noastre, ale copiilor deveniți părinți fără să știm sînt atît de neclare încît avem impresia că sînt fermecătoare. Cel mai probabil timpul scurs, cel pe care noi, copiii deveniți părinți, nu vrem să îl acceptăm a pus straturi groase de ceață între acum și atunci, transformîndu-l într-o imagine pîcloasă.

 

Las teoria la o parte, pentru că riscă să devină, dacă nu neclară, atunci cel puțin plictisitoare, și trec la fapte. Duminică, soare fierbinte de vară, vacanță, drum în mașină, familia reunită se întoarce de peste hotare. Aproape de Constanța, Ioana vine cu ideea: „Ce ar fi să îi ducem pe copii la delfinariu?” Traduc: „pe copii” însemna pe Agatha, 2 ani și 3 luni, nu pe Petru, 13 ani și tot atîtea. Nu de alta, dar, dacă l-am fi întrebat, cel mare ar fi vrut să împuște niște submarine virtuale, nu să urmărească salturile spectaculoase ale jucăușelor animale de aproape 3 metri.

Drumul nu e marcat. Pentru un turist străin, parașutat la Constanța, asta ar putea fi o piedică. Din fericire, pentru un român care a petrecut ani întregi la Constanța (cazul Ioanei), lipsa banalelor indicatoare nu reprezintă o problemă.

La intrare e o coadă estivală. Nu știu exact ce aș vrea să spun prin „estivală”, însă cuvîntul îmi vine îmi minte cînd mă gîndesc la coada de la casieria delfinariului. Poate că are de-a face cu relaxarea oamenilor, foarte mulți veniți de departe, din nord-estul țării, ca să-i vadă pe vestiții artiști.

Prima problemă reală apare cînd doamna de la casă îți spune că 30 de lei nu ajung pentru 2 adulți, un elev și o fetiță cu codiță. Că de la 30 de lei nu o să primești 5 lei rest, așa cum ai fi crezut tu, om în toată firea lovit de soarele nemilos. Biletul întreg costă 50 de lei și permite accesul nu doar la delfinariu, ci și în „micro-rezervație”. Desigur, nu poți alege să intri doar la spectacol.

IMAG0585

 

Am făcut aceste poze la intrarea în delfinariu, către bazinul interior. Curînd, aveam să ne dăm seama că bazinul exterior din copilăria noastră era în renovare. Așa că accesul devenea o probă ce ține de mușchi. Mai ales pentru însoțitorii persoanelor cu handicap, pentru care nu există nici o rampă de acces.

IMAG0591 IMAG0590 IMAG0589 IMAG0588

 

Bazinul interior are, probabil, vreo 400 de locuri. Umezeală. Înghesuială. Căldură mare. Și doi delfini frumoși. Un spectacol bun, însă nu sînt un cunoscător ca să pot face comparații cu alte reprezentații. Ține 20 de minute și se termină așa cum începe, cu o muzică stridentă.

IMAG0600

Dar noi ne-am bucurat, pentru că am remarcat, de cîteva ori, semne de interes din partea Agathei.

Afară ne aștepta micro-rezervația. Adică un soi de grădină zoologică mai sălbatică. Am văzut pelicanii, rațele, poneii, gîștele, am ignorat cu stoicism două grajduri murdare, cu porțile larg deschise, ca să iasă mai ușor mirosul acru, de urină. Primele lacrimi, dar ce contează, sîntem în vacanță și vrem să se bucure copiii. Sau măcar unul dintre ei, după cum am explicat mai sus.

Am mai rezistat cîțiva metri. Pe dreapta, după grajdurile puturoase, într-un țarc neîngrijit, un mînz era întins pe jos, nefiresc, sub soarele nemilos: o rană la un picior, tratată cu ceea ce părea albastru de metil, îl ținea la pămînt.

Apoi am ieșit. Cu riscul de a strica o primă amintire din copilăria unei fetițe de 2 ani și puțin, nelăsîndu-i destul timp să înțeleagă noianul de informații noi.

IMAG0595

Cu puțin noroc, peste ani, cînd copilul va deveni părinte, amintirile ei vor fi despre două animale frumoase care merită toate aplauzele ce le fac fericite. Și despre salturile lor fantastice.