ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

UN SFERT DE SECOL DE AROGANȚĂ A PROFESORULUI ROMÂN

Cînd sora mea a aflat că putea să meargă în Franța, la doctorat, tocmai terminase facultatea între primii (5) din an și primise un post de profesoară la o școală din București. Era 1991, România tocmai părea că se eliberase de comunism și viitorul se arăta, încă, luminos pentru toți cei din țară. E adevărat, în septembrie, cînd ne-am văzut ultima oară la București, m-a dus în Piața Victoriei, să-mi arate clădirile-simbol ale democrației. N-am înțeles mare lucru, eram prea tînăr și, oricum, piața era ocupată de cîteva mii de mineri care veniseră să schimbe guvernul în mod relativ pașnic, dar care îmi distrăgeau atenția de la lecția de istorie cu ghid exclusivist.

Cumva, ea a simțit. Că viitorul luminos e doar o adiere de candelă cu iz occidental Made in China, că democrația e originală, că nimeni nu poate ști cu precizie care e granița aceea fină între „tînăr intelectual de viitor” și „golan”. A simțit, n-avea de unde să știe ce va fi. Nu avea puteri supranaturale, vă zic eu sigur.

Și-a plecat.

N-a trimis prea mulți bani în țară, că n-avea nici ea. Un doctorat într-o țară în care nu puteai să faci decît meserii necalificate („Pays d’origine? La Roumanie…”) plătite prost, era o aventură ce nu încuraja studiul. Cum nici statul român nu o făcea, că doar n-ar fi dat de la BUGET pentru studiile unor particulari. Cu toate astea, îmi amintesc că am primit ceva bani de la ea, student fiind. (Pe care i-am consumat într-un vestit club bucureștean, slăvită să îi fie amintirea dacă patronii și-au plătit taxele către stat.)

Un soț acasă nu lăsase. Nici copii.

Zic toate astea ca să văd dacă sora mea se încadrează în categoria muncitori/ curve/ golani descrisă/ deschisă de un membru (atunci cînd a gîndit-o, mercredi soir) al guvernului României. Și ca să înțeleg ce dracu’ s-a întîmplat.

Pentru că în ’91, cînd sor’mea pleca, domnul ăsta acum fost ministru era profesor. Sau asistent. „1990-1994 – Sef de lucrari, responsabilul disciplinei “Automobile, tractoare și sisteme de propulsie” la Universitatea Tehincă Cluj-Napoca”, asta spune CV-ul domnului. Erau, practic, profesori amîndoi, în ÎNVĂȚĂMÎNT.

Între “1994-2000 – Conferențiar și responsabilul disciplinei “Calculul și constructia automobilelor”, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca” – deci tot profesor. Soră-mea se chinuia cu studiile și găsise un loc de muncă destul de stabil de bonă la o familie de intelectuali. Viața în Franța își urma cursul normal, și nimeni nu se întreba, acolo, cum un profesor, un intelectual, chiar și fiind el de la Cluj, ar putea deveni deodată “Director general Reprezentanța Mercedes-Benz România. În Transilvania” Așa, ca bonus la venitul de conferențiar și responsabil, ca o apreciere firească a valorii. (și, ca o coincidență benignă, deodată cu intrarea în politică, adică PDSR, în partid).

Pot să cred că nu se întreba nimeni pentru că dacă ar fi știut ei, românii care s-au dus la studii în lumea largă, ce șanse aveau de fapt în țară, n-ar mai fi plecat aiurea. Ar fi rămas, ar fi devenit în cîțiva ani reprezentanții Hachette în România, ar fi deschis porțile colaborării dintre Louvre și MNAR, ar fi mijlocit primul contact dintre AKH Viena și Spitalul de Urgență din București.

Și, ce să mai zic… ar fi plecat cineva aiurea, departe, fără bani, fără vreo perspectivă clară, între străini, dacă ar fi știut că un profesor poate deveni prefect? Sau președinte de consiliu județean? Ori ministru de interne/ transporturi? Guru al politicii, om care face și desface guverne, partide, guvernări? AR MAI FI PLECAT?

Cunoscînd-o pe soră-mea, tind să cred că da. Adică ar fi plecat. Pentru că vroia să fie profesoară, iar cei care conduc România n-ar fi lăsat-o să trăiască decent ca profesor. Acum e profesoară, trăiește din salariu, însă la vreo 2.000 de kilometri de școala pe care i-a repartizat-o ministerul român în 1991. Și merge înainte, cu acribie*.

Acum, la final, pentru că nu i-am cerut sorei mele acordul să îi spun povestea și risc să se supere pe mine, o să abordez lucrurile mai personal.

Ioan Rus, reprezentați ceea ce urăsc în țara mea: ați ajuns să decideți soarta altora fără să aveți competențele necesare (și nu, NU mă provocați, o să aveți o mare surpriză, mie chiar îmi plac autostrăzile!), pentru că așa funcționează SISTEMUL, pentru că așa a fost acesta construit în anii ’90, pentru că așa au hotărît unii că e bine înainte de ’90 și pentru că, oricum, nu toți aveam acces la ușile pe care le aveați voi – larg deschise.

Și voi, și noi am crezut că asta e țara noastră: diferența e că voi ați posedat-o, noi doar am visat-o în fel și chip, sfîrșind prin a fi dezamăgiți ca să ne reaprindem speranța cu orice ocazie.

Ceea ce ați spus despre romănii care muncesc în străinătate n-are legătură cu aroganța profesorului, a intelectualului rasat, care și-a tocit coatele și și-a distrus ochii nopți și zile și iar nopți. Nu. Asta e dovada că dumneavoastră, ca toți ceilalți care ați posedat țara vreo 25 de ani, sînteți atît de siguri pe voi încît vi se pare firească exprimarea, cu voce tare, a atitudinii de vechil.

Omul venit să își vadă moșia are, nu-i așa, acest drept moștenit? Ați ajuns în acel moment, vi se pare firesc să vă manifestați.

Asemănarea nu e întîmplătoare. Pentru că altfel, un ministru al transporturilor din secolul 21 ar fi murit de rușine să vadă drumuri în România ca pe vremea boierilor, așa cum un ministru de interne s-ar fi ascuns de rușine că nu înțelege de ce români de-ai lui preferă să fure afară decît să fure în țară.

Dar și atunci și acum, boierul mergea pe orice drum fără bătăi de cap: doar că frumosul corp de cavaleri de pe vremuri a prins, între timp, sute de alți cai putere, aliniați, cuminți, în coloane ce străpung orice obstacol.

Trecînd prin aceeași asistență uimită, acum, poate, doar mai bine îmbrăcată. Gloată. Golani.

PS. Tiltul original al textului era AROGANȚA PROFESORULUI ROMÂN, însă sora mea mi-a atras atenția că a trecut UN SFERT DE SECOL. Un sfert de secol din viața mea.

Ori aleşii sînt tembeli, ori reporterul e dus, ori eu sînt prost.

Mie îmi plac ştirile. În general, aşa. Pentru că îmi place să văd ce se întîmplă în lumea asta. Şi să înţeleg. Acum, din ce urmează, n-am înţeles nimic, dar tot îmi place. Şi trebuie să vă împărtăşesc.

“Slobozia, 24 feb /Agerpres/ – Prefectura Ialomiţa a fost sesizată, în nenumărate rânduri, în legătură cu faptul că microbuzele destinate transportului elevilor sunt folosite în alte scopuri.”

Hopa!!! Îmi zic: să vezi acum dezvăluiri!!! Ce-or face oare cu microbuzele??? Campanie electorală, chefuri… Mă rog, oamenii, hotărîţi, au luat măsuri:
“Pentru a dezbate acest subiect, Instituţia Prefectului Ialomiţa a organizat, miercuri, întâlnirea cu tema ‘Funcţionarea mijloacelor de transport pentru elevi şi analiza utilităţii acestora’.”

Genial! “Funcţionarea mijloacelor de transport pentru elevi şi analiza utilităţii acestora” Pe scurt, FMTEAUA. Primul pas în FMTEAUA – stabilirea coordonatelor: 
“Inspectorul general şcolar Ilie Stavăr a menţionat că, potrivit legislaţiei, microbuzele şcolare sunt achiziţionate de Ministerul Educaţiei şi date spre administrare unităţilor de învăţământ, cheltuielile fiind suportate, însă, de primării.
El a precizat că microbuzele sunt destinate exclusiv transportului elevilor, responsabilitatea respectării ordinelor ministrului revenind integral inspectorului general din fiecare judeţ.”

Pasul doi în FMTEAUA – deciziile.
“‘În cazul în care se identifică nerespectarea destinaţiei în utilizarea microbuzelor, acestea vor fi atribuite unei alte unităţi de învăţământ aflate pe lista de priorităţi’, a precizat Stavăr.
În condiţiile în care responsabilitatea întreţinerii mijloacelor de transport, a asigurării combustibilului, precum şi a testării conducătorilor auto revine primăriilor, o parte dintre aleşii locali din Ialomiţa a reclamat legislaţia defectuoasă, susţinând că nu este normal ca administraţiile locale să suporte toate cheltuielile cu microbuzele şcolare, iar directorii unităţilor şcolare să le gestioneze.
Prefectul judeţului Ialomiţa, Petru Mădălin Teculescu, a opinat că legislaţia privind descentralizarea ar putea va fi o soluţie pentru rezolvarea deficienţelor, subliniind importanţa unei relaţii deschise între primari şi directorii şcolilor, în condiţiile în care responsabilitatea este comună.”

Măi, oameni buni, n-am înţeles eu???? De ce s-a reunit FMTEAUA? Pentru că prefectura a fost sesizată în legătură cu faptul că microbuzele şcolare sînt folosite şi în alte scopuri?? Şi despre ce au vorbit aleşii locali?? Despre combustibil, testarea şoferilor şi împărţirea responsabilităţilor… Optimismul nu mă lasă să cred că oamenii aceştia importanţi s-au reunit doar aşa, de ochii lumii.
“Totodată, au fost amintite cazurile în care microbuzele şcolare au fost folosite în alte scopuri decât cele stabilite prin lege, fiind date ca exemple localităţile Gura Ialomiţei, Ion Roată, Sudiţi, Săveni sau Giurgeni.” Care… scopuri?

Şi pentru o confuzie totală:
“Sorin Goagă, şeful Serviciului de Poliţie Rutieră Ialomiţa, a arătat că, pe parcursul anului trecut, au fost aplicate 54 de sancţiuni contravenţionale, fiind înregistrate 23 de evenimente rutiere soldate cu avarii minore, în care au fost implicate microbuze şcolare. AGERPRES”

Acum, ori aleşii in Ialomiţa lucrează la normă, ori reporterul care a fost acolo. Voi ce ziceţi?