Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

Advertisements

JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

MUZICA DIN VIS. POVESTE PENTRU PIAN ȘI ORCHESTRĂ.

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură. O explicație. Trebuie să fie.

Cele mai vii amintiri legate de muzică pe care le am din copilărie: bunicul meu cînta la saxofon și la clarinet. Într-o zi, s-a hotărît să mă învețe muzică. A scos din cutia lui saxofonul care sclipea, un instrument frumos, îngrijit. Mare. Mare pentru mine atunci, eram un puști slab, pirpiriu. A rămas mare și acum, pentru că n-am mai avut ocazia să ating unul, iar saxofonul a păstrat dimensiunile de atunci. Așa cum curtea din copilărie se întindea pe o suprafață fabuloasă, deși acum o străbat din cîțiva pași.

În mîinile mari ale bunicului meu, saxofonul revenea la dimensiunile lui normale, căpătînd, însă, puteri magice. Altfel nu știu cum ar fi scos sunetele acelea.

Mi-a arătat. Trebuia să suflu și să apăs clapele. Era simplu. Miraculos de simplu. Am luat instrumentul metalic în mîini, probabil că ar fi trebuit să fie rece, înghețat, dar mi-l amintesc cald, prietenos, în ciuda sclipirilor de oțel. Trebuia doar să suflu și să apăs clapele. Am prins muștiucul între buze, mi-am umflat pieptul cu aer și am suflat.

Cam asta a fost prima lecție de saxofon. Bunicul a mai încercat de vreo două ori să îmi arate cum să suflu, însă, în ciuda efotului meu vizibil, saxofonul nu scotea nici un sunet. Acum, dacă stau să mă gîndesc, cel mai probabil eram prea mic să îi înțeleg puterea magică. Să o înțeleg ca să o pot stăpîni. Ori să mă las condus de ea, habar n-am.

A doua lecție a venit la cîteva zile mai tîrziu. Ori poate luni, dar ce contează? Cînd bunicul a deschis un caiet de muzică și mi-a arătat portativul. A scris notele cu mîna lui, pe prima pagină.

A treia amintire: eram la școală, la ora de muzică. În fața mea, pe banca pe care lăsaseră semne cîteva generații de școlari, stătea cuminte, stingher, caietul de muzică în care scrisese bunicul. Era moștenirea lui. Plecase după acea lecție în care îmi arătase portativul. Nu mai știu cînd, nu mai știu cît a durat. Dar a plecat.

Profesorul de muzică avea, ca majoritatea profesorilor de pe vremea mea, fixuri. Pe vremea aia, școala nu se făcea cu vorba bună. Unul dintre fixurile profesorului de muzică era ca noi, elevii, să avem caietele băgate în coperți de plastic. Urîte, că altele nu erau și sigur că nici simțul meu estetic nu era atît de dezvoltat încît să îmi dau seama, dar da, erau hidoase. Iar eu uitasem să le spun părinților că era obligatorie coperta de plastic.

Nici nu mai știu cum s-a întîmplat. Cred că mă pregăteam să scriu ceva în caietul magic. Profesorul a venit din spate, s-a oprit în dreptul meu, parcă era în dreapta, a luat caietul de pe masă cu o mișcare nervoasă și l-a rupt în două bucăți pe care mi le-a aruncat înapoi, pe banca scrijelită.

A fost prima mea criză de nervi serioasă. L-aș fi bătut dacă n-aș fi fost atît de mic. Cumva, printre urlete și sughițuri de plîns, printre convulsiile revoltei, am reușit să îi arăt portativul, acum rupt în două, și să îi spun cine îl făcuse.

Nu știu dacă aceea a fost prima mea victorie de copil în fața unui adult. Nu știu dacă atunci am învățat expresia „gustul amar al victoriei”. Știu doar că profesorul s-a schimbat la față. Bunicul meu îl învățase muzică, așa cum îi învățase pe mulți viitori artiști. (unii dintre ei cîștigînd apoi titlul pompos de „ai poporului”)

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură, o explicație.

Poate de aia mi-a plăcut mie Sergiu. Poate de aia am și fost reticent cînd l-am cunoscut, după un concert de-al lui la Sala Radio: pentru că mi-a fost teamă că-mi va aduce aminte de toate astea. Ceea ce s-a și întîmplat, pînă la urmă.

Nu mai zic că e și maramureșean, că a copilărit la doi pași de locul unde am crescut eu. Nu mai zic… Noroc că eu sînt mai bătrîn decît el, deci mai înțelept.

Sîmbătă, pe la 7 seara, mă duc să-l văd la Odeon. La „Piano Colours”, spectacolul lui Sergiu și al prietenilor săi. Am beneficiat de o mare favoare: am „văzut” spectacolul acesta înaintea tuturor. Mi l-a povestit Sergiu într-o seară, pe Skype. Era la Londra, tocmai „i se luase curentul” și a zis să nu facem o legătură video, că rămîne fără baterie la telefon. Curentul n-a venit nici după două ore, cînd a terminat povestea. Însă nu ar fi fost nevoie să ne vedem ca să înțeleg visul. Pentru că asta e „Piano Colours”, e un vis. Visul unui artist care cochetează și se ceartă și se iubește cu muza lui.

Iar visele n-au nevoie de imagini clare și nici de conexiuni prea bune pe internet. Și nici chiar de curent electric, în mijlocul Londrei. Visele au nevoie de oameni care să vrea să le deslușească, să le limpezească. Să le audă. Să le imagineze, să le ducă mai departe. Eu asta voi încerca să fac la Odeon.

 

 

Am recuperat caietul de muzică. Mi l-a lipit cineva, nu mai știu cine. Pe prima pagină e un portativ cu notele desenate frumos, de o mînă fermă.

E tot fără copertă.

piano
Piano Colours. 8 octombrie, Teatrul Odeon. ora 19.00

 

„Salut. Eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

„Și acum să îl lăsăm pe Cosmin să ne spună cîteva cuvinte..”

 

Ei bine, așa a început coșmarul. Erau aproape o sută de oameni în fața mea, unii complet necunoscuți – cu ei mi-am dat seama că era mai ușor, pentru că îmi imaginam că nu aveau nici o așteptare de la mine. Însă erau și mulți pe care îi cunoșteam, și aici era problema: credeam că am o imagine de apărat în fața lor, deși lucrul ăsta era absurd. Putea să aibă fiecare cîte o părere despre mine și nici una dintre aceste păreri să nu fie aceeași. Și-ar fi fost imposibil să „apăr” cîteva zeci de imagini diferite, nu?

Desigur, acum e ușor să judec toate lucrurile astea. În acea dimineață însă, aveam în fața mea un grup de oameni care se transforma, miraculos, într-un zid compact. Spațiile dintre indivizii din fața mea se micșorau și se umpleau, de parcă toți oamenii aceia intrau într-o horă amenințătoare, atît de tare încît cu greu am reușit să spun următoarele cuvinte: „Salut, eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

Restul discursului cred că a fost de o banalitate demnă de uitare. De fapt, asta s-a și întîmplat, am uitat tot ce am spus atunci.

 

La mult timp după acest episod, am avut norocul să particip la un curs de public speaking – cel al Melaniei. Știam de ceva vreme despre curs, însă drumurile nu ni s-au intersectat. Pînă acum cîteva zile.

Melania6 Melania3

copyright ICS
copyright ICS

„Dacă chiar aveți emoții cînd țineți un discurs, să știți că sînteți într-o companie absolut onorantă. Cei mai mari vorbitori ai lumii au făcut aceste mărturisiri, că înaintea unui discurs, aveau emoții înfiorătoare. Ba chiar îmi amintesc un interviu cu Leonardo DiCaprio care spunea că îi era așa de frică de discursul de la Oscar, dacă ar lua Oscarul, încît se gîndea… știi, parcă….”

Melania1 Melania2 Melania4

copyright ICS
copyright ICS

Asta spune Melania. Și o spune atît de convingător, încît am crezut-o imediat. Desigur, e și ușor să accept că sînt într-o companie „absolut onorantă”, nu? Oricui îi e mai ușor să accepte că emoțiile astea ucigătoare pe care le simțim cînd ar trebui să vorbim în public pot fi, de fapt, un lucru banal, pe care îl simt chiar și cei mai buni.

 

Nu știu ce credeți voi. Eu doar v-am povestit prin ce am trecut atunci, în fața acelor oameni care urmau să îmi devină colegi. Iar după experiența de acum cîteva zile, cursul Melaniei adică, îmi dau seama că emoțiile ucigătoare de atunci ar fi putut, dacă nu să dispară ca prin minune, măcar să se transforme într-o energie pozitivă.

Cum? Păi pentru asta trebuie să mergeți la curs. O să vă placă.

PS. Încă un lucru: am văzut la curs oameni atît de diferiți, încît cu greu i-ai putea aduna într-o echipă. Poveștile lor sînt foarte frumoase, toate, și pline de învățăminte, însă din domenii, de cele mai multe ori, foarte diferite. Am văzut directori, manageri, antreprenori sau simpli angajați. Îi unea, cu siguranță, un lucru: teama de a vorbi în public.

40’s fun. Perspectiva bărbatului.

Acum vreo 20 ani, cînd mă mutam în capitală din îndepărtatul meu oraș natal, aveam o idee destul de vagă despre vîrstă și trecerea anilor. Desigur, am trăit cam toate păcatele tinereții, inclusiv acelea care mă făceau să cred că lucurile cele mai importante în viață trebuie să se întîmple pe loc – setea de a consuma fiecare clipă nu este, cred eu, un lucru rău în sine. Desigur, există nuanțe, dar pe atunci nu le știam. Lucrurile se întîmplau și atît; făceau foarte bine să se întîmple imediat sau niciodată.

Aveam, deci, o idee vagă despre trecerea timpului. Totuși, undeva în subconștient, o imagine, sau mai degrabă o întrebare mă sîcîia: cum voi fi la 30? Bătrîn? Iar întrebarea asta era despre ceva ce avea să se întîmple peste doar puțini ani. Știu doar că nu m-am bucurat deloc cînd a venit. Deși nu s-a schimbat nimic peste noapte.

Despre 40 nu îmi amintesc să fi gîndit ceva. Dar aniversarea lor nu m-a mai întristat. Pentru că, între timp, s-au schimbat multe.

test
Fac o astfel de fotografie în fiecare dimineață. E peisajul cu care mă trezesc. O studiez atent, vreau să văd detaliile legate de claritate, culoare, expunere. Apoi o șterg. Ca să nu mă iau prea tare în serios.

Vîrsta asta mi-a adus, în mod paradoxal, libertatea: după ce am muncit 16 ani într-un singur loc (trăind cîteva experiențe incredibil de frumoase), am schimbat în următorii 4 ani 5 joburi. Ceea ce la 25 sau 30 părea imposibil, a devenit realitate la 40. Și, desigur, cu excepția zilelor dintre joburi, cînd nu știu prea bine ce voi face, schimbarea mi-a făcut bine.

Am început să fiu mai atent la ce și cum citesc. Caut mai mult conținut relevant, din care să învăț lucruri noi. TIME a (re)devenit un must-have săptămînal, mai ales că a apare din nou pe piața românescă. Siteurile internaționale oferă destul conținut interesant gratis, iar abonamentele nu îmi mai par imposibil de suportat.

La aproape 40 m-am reapucat de sport. De aproape 6 ani mă antrenez, de două ori pe săptămînă, într-un dojo de Ashihara Karate. Au fost și întreruperi în anii ăștia, însă în acele vacanțe am (re)descoperit alergarea – și am făcut cîteva semimaratoane.

La 40 m-am lăsat de fumat. Prima oară vreo 6 luni, apoi un an, apoi mai mult, acum din nou. E o luptă continuă, cîteodată o pierd, însă sînt conștient că fumatul n-are cum să îmi facă bine – iar asta mi-am dat seama mai ales cînd am comparat performanțele mele sportive în perioade cînd fumam (chiar și puțin) cu lunile sau anii cînd nu mai fumam. Diferențele sînt atît de mari încît mi-e greu să le măsor.

continuarea aici

SURSA: SI-EN-EN

În 2003, în timpul invaziei din Irak, exista o glumă celebră în redacția de știri unde lucram: „Cum e corect, Irak sau Iran?”

Întrebarea îi era adresată unui coleg de la grafică. După cîte hărți cu Irakul făcea în fiecare zi, răspunsul venea, invariabil și la fel de sigur: „Irak, bineînțeles!”

În cei aproape 20 de ani de muncă prin diferite redacții de televiziune, am întîlnit o mulțime de gafe. Unele rămîneau acolo, între noi, altele ajungeau și la telespectatori, provocîndu-le amuzamentul sau alimentînd temuta „Cronică a Cîrcotașilor”. Nu vreau să spun că am greșit de puține ori, însă atunci cînd am făcut-o, mi se păreau atît de mari gafele încît intram în pămînt de rușine.

De ceva vreme sînt telespectator. Mă uit rar la știri, însă mă uit destul ca să-mi dau seama că numărul “scăpărilor” a crescut. Din cauza goanei pentru audiență care cere schimbări urgente făcute în direct (cine nu a fost niciodată într-o regie de știri în timpul unui breaking news nu are cum să știe ce presiune e pe oamenii de acolo!), din cauză că numărul televiziunilor a crescut mult față de anii despre care vorbeam la început și, în fine, și pentru că temuta „Cronică” a devenit o producție a tuturor telespectatorilor, direct pe conturile lor de Facebook, aproape în același timp cu comiterea infracțiunii.

Sînt gafe pe care americanii le-au trăit mult mai repede decît noi și pe care tot ei le-au definit prin celebra „It’s just television!” Doar că spre deosebire de ei, la noi problema se adîncește pe zi ce trece. Și merge într-o altă zonă, mult mai gravă pentru șefii redacțiilor.

Dintr-o mulțime de cauze, cele mai importante fiind reducerile constante ale costurilor de producție și lipsa unei școli care să fie ancorată cu adevărat în realitate, în redacții ajung oameni care ar face orice să lucreze într-o televiziune. Problema n-ar fi asta, ci faptul că ei nu au nimic de oferit în afară de disponibilitatea de a primi ordine.

Scriu asta după ce azi am văzut în Marea Cronică, adică pe Facebook, această poză:

foto: Dan Boanță/ facebook
foto: Dan Boanță/ facebook

“jurnalist 2CVELE”

Aici nu mai e vorba despre presiune, Breaking News, și toate „scăpările” care vin la pachet. Nu. E vorba despre incultură crasă.

E ca și cum un om care lucrează, zi de zi într-o redacție de știri, ar scrie mare, pe ecran:

„Sura: Si-en-en”.

Pînă la urmă, de ce credeți că nu vom ajunge și acolo?