4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

UN SFERT DE SECOL DE AROGANȚĂ A PROFESORULUI ROMÂN

Cînd sora mea a aflat că putea să meargă în Franța, la doctorat, tocmai terminase facultatea între primii (5) din an și primise un post de profesoară la o școală din București. Era 1991, România tocmai părea că se eliberase de comunism și viitorul se arăta, încă, luminos pentru toți cei din țară. E adevărat, în septembrie, cînd ne-am văzut ultima oară la București, m-a dus în Piața Victoriei, să-mi arate clădirile-simbol ale democrației. N-am înțeles mare lucru, eram prea tînăr și, oricum, piața era ocupată de cîteva mii de mineri care veniseră să schimbe guvernul în mod relativ pașnic, dar care îmi distrăgeau atenția de la lecția de istorie cu ghid exclusivist.

Cumva, ea a simțit. Că viitorul luminos e doar o adiere de candelă cu iz occidental Made in China, că democrația e originală, că nimeni nu poate ști cu precizie care e granița aceea fină între „tînăr intelectual de viitor” și „golan”. A simțit, n-avea de unde să știe ce va fi. Nu avea puteri supranaturale, vă zic eu sigur.

Și-a plecat.

N-a trimis prea mulți bani în țară, că n-avea nici ea. Un doctorat într-o țară în care nu puteai să faci decît meserii necalificate („Pays d’origine? La Roumanie…”) plătite prost, era o aventură ce nu încuraja studiul. Cum nici statul român nu o făcea, că doar n-ar fi dat de la BUGET pentru studiile unor particulari. Cu toate astea, îmi amintesc că am primit ceva bani de la ea, student fiind. (Pe care i-am consumat într-un vestit club bucureștean, slăvită să îi fie amintirea dacă patronii și-au plătit taxele către stat.)

Un soț acasă nu lăsase. Nici copii.

Zic toate astea ca să văd dacă sora mea se încadrează în categoria muncitori/ curve/ golani descrisă/ deschisă de un membru (atunci cînd a gîndit-o, mercredi soir) al guvernului României. Și ca să înțeleg ce dracu’ s-a întîmplat.

Pentru că în ’91, cînd sor’mea pleca, domnul ăsta acum fost ministru era profesor. Sau asistent. „1990-1994 – Sef de lucrari, responsabilul disciplinei “Automobile, tractoare și sisteme de propulsie” la Universitatea Tehincă Cluj-Napoca”, asta spune CV-ul domnului. Erau, practic, profesori amîndoi, în ÎNVĂȚĂMÎNT.

Între “1994-2000 – Conferențiar și responsabilul disciplinei “Calculul și constructia automobilelor”, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca” – deci tot profesor. Soră-mea se chinuia cu studiile și găsise un loc de muncă destul de stabil de bonă la o familie de intelectuali. Viața în Franța își urma cursul normal, și nimeni nu se întreba, acolo, cum un profesor, un intelectual, chiar și fiind el de la Cluj, ar putea deveni deodată “Director general Reprezentanța Mercedes-Benz România. În Transilvania” Așa, ca bonus la venitul de conferențiar și responsabil, ca o apreciere firească a valorii. (și, ca o coincidență benignă, deodată cu intrarea în politică, adică PDSR, în partid).

Pot să cred că nu se întreba nimeni pentru că dacă ar fi știut ei, românii care s-au dus la studii în lumea largă, ce șanse aveau de fapt în țară, n-ar mai fi plecat aiurea. Ar fi rămas, ar fi devenit în cîțiva ani reprezentanții Hachette în România, ar fi deschis porțile colaborării dintre Louvre și MNAR, ar fi mijlocit primul contact dintre AKH Viena și Spitalul de Urgență din București.

Și, ce să mai zic… ar fi plecat cineva aiurea, departe, fără bani, fără vreo perspectivă clară, între străini, dacă ar fi știut că un profesor poate deveni prefect? Sau președinte de consiliu județean? Ori ministru de interne/ transporturi? Guru al politicii, om care face și desface guverne, partide, guvernări? AR MAI FI PLECAT?

Cunoscînd-o pe soră-mea, tind să cred că da. Adică ar fi plecat. Pentru că vroia să fie profesoară, iar cei care conduc România n-ar fi lăsat-o să trăiască decent ca profesor. Acum e profesoară, trăiește din salariu, însă la vreo 2.000 de kilometri de școala pe care i-a repartizat-o ministerul român în 1991. Și merge înainte, cu acribie*.

Acum, la final, pentru că nu i-am cerut sorei mele acordul să îi spun povestea și risc să se supere pe mine, o să abordez lucrurile mai personal.

Ioan Rus, reprezentați ceea ce urăsc în țara mea: ați ajuns să decideți soarta altora fără să aveți competențele necesare (și nu, NU mă provocați, o să aveți o mare surpriză, mie chiar îmi plac autostrăzile!), pentru că așa funcționează SISTEMUL, pentru că așa a fost acesta construit în anii ’90, pentru că așa au hotărît unii că e bine înainte de ’90 și pentru că, oricum, nu toți aveam acces la ușile pe care le aveați voi – larg deschise.

Și voi, și noi am crezut că asta e țara noastră: diferența e că voi ați posedat-o, noi doar am visat-o în fel și chip, sfîrșind prin a fi dezamăgiți ca să ne reaprindem speranța cu orice ocazie.

Ceea ce ați spus despre romănii care muncesc în străinătate n-are legătură cu aroganța profesorului, a intelectualului rasat, care și-a tocit coatele și și-a distrus ochii nopți și zile și iar nopți. Nu. Asta e dovada că dumneavoastră, ca toți ceilalți care ați posedat țara vreo 25 de ani, sînteți atît de siguri pe voi încît vi se pare firească exprimarea, cu voce tare, a atitudinii de vechil.

Omul venit să își vadă moșia are, nu-i așa, acest drept moștenit? Ați ajuns în acel moment, vi se pare firesc să vă manifestați.

Asemănarea nu e întîmplătoare. Pentru că altfel, un ministru al transporturilor din secolul 21 ar fi murit de rușine să vadă drumuri în România ca pe vremea boierilor, așa cum un ministru de interne s-ar fi ascuns de rușine că nu înțelege de ce români de-ai lui preferă să fure afară decît să fure în țară.

Dar și atunci și acum, boierul mergea pe orice drum fără bătăi de cap: doar că frumosul corp de cavaleri de pe vremuri a prins, între timp, sute de alți cai putere, aliniați, cuminți, în coloane ce străpung orice obstacol.

Trecînd prin aceeași asistență uimită, acum, poate, doar mai bine îmbrăcată. Gloată. Golani.

PS. Tiltul original al textului era AROGANȚA PROFESORULUI ROMÂN, însă sora mea mi-a atras atenția că a trecut UN SFERT DE SECOL. Un sfert de secol din viața mea.

Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

Realizările guvernului Ponta. Capitolul declarații pentru fraieri.

Nu voi face comentarii la declarațiile care urmează. Vă rog, însă, să le citiți cu atenție. Și să vă întrebați dacă e ceva în neregulă. Toate declarațiile au fost făcute de ministrul marilor proiecte, apoi ministru al transporturilor Dan Șova, cu excepția celei de la început. Toate se referă la autostrada Comarnic – Brașov:

Victor Ponta: „”Nu găsesc pe cineva care să dea drumul la lucrări. Toți spun că vine DNA -ul. Dacă nu e gata în 2016 nu mai candidez. Gata! Mi-am fixat cu Comarnic – Brașov și Pitești – Craiova” (februarie 2013, premierul se referea la o viitoare candidatură la parlamentare)

 

Dan Șova:

„Mă mut cu cortul acolo și tot o termin” (martie 2013)

Compania care va concesiona Autostrada Comarnic – Brașov va fi selectată în luna septembrie, iar lucrările ar trebui să demareze în luna octombrie a acestui an” (martie 2013)

 

“Dorinţa noastră este ca Comarnic-Braşov să se facă în maximum doi ani de la momentul la care se dă ordin de începere a lucrărilor. Unii spun că este greu. Eu insist. Sunt încăpăţânat” (martie 2013)

 

Negocierile pentru desemnarea castigatorului contractului de constructie a tronsonului Comarnic-Brasov (…) se vor termina in luna august.” (mai 2013)

 

“Taxa pentru autostrada Comarnic-Braşov va fi de 3 euro/100 km” (mai 2013)

 

“Conform programării din dialogul competitiv, în mod normal, pe 30 octombrie trebuie să semnăm contractul” (august 2013)

 

“Desemnarea castigatorului pentru construirea autostrazii Comarnic-Brasov va avea loc pe data de 25 noiembrie.” (noiembrie 2013)

 

“Lucrările vor începe în luna aprilie a anului viitor şi ar putea fi încheiate în 2016 sau 2017.” (noiembrie 2013)

 

Știre din presă: “Departamentul pentru Proiecte de Infrastructura, institutie condusa de ministrul delegat Dan Sova, a anuntat ca pe 9 decembrie au fost depuse ofertele finale pentru realizarea in concesiune a autostrazii A3 Comarnic – Brasov.” (decembrie 2013)

 

” BEI şi BERD (care s-au arătat interesate de finanţarea contractului n.n.) trebuie să realizeze evaluarea contractului şi să aprobe în board finanţarea. De obicei, o asftel de procedură durează un an. Noi am obţinut o scurtare a acestui termen, până în luna iunie” (1 aprilie 2014)

 

„Noi ne-am terminat treaba. În acest moment, CNADR, Guvernul României, noi nu aşteptăm decât instituţiile financiare internaţionale (…) să stabilească dacă finanţează şi cu cât. (…) CNADR şi-a terminat treaba, deci deocamdată aşteptăm” (mai 2014)

 

“Munca CNADNR s-a terminat în decembrie, de atunci până acum sunt discuţii între constructor, finanţatorii privaţi şi finanţatorii instituţionali – BEI, BERD. Am trimis documente Eurostat, şi eu aştept semnarea contractului. (…)Dacă se vor termina cei 1.700 de kilometri de autostradă pe care se fac acum studii de fezabilitate, vom avea 3.000 de kilometri de autostradă în 2020. Dar orice guvern, de orice culoare, va avea o mare responsabilitate, aceste autostrăzi trebuie întreţinute, iar acest lucru costă foarte mult. (iunie 2014)

 

Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat
Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat

Am spus la început că nu voi face comentarii. Poate doar un lucru ar trebui să spun în loc de concluzie: în România de azi nu contează ce faci cu adevărat, ci cît de tare susții că vei face acel lucru așteptat de toți.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrisoare către Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,

 

Auzim, tot mai des, vorbindu-se despre cele două „agende”: cea a oamenilor care trăiesc în țara asta și cea a politicienilor români. Nu-mi plac clișeele, însă în cazul acesta ajută. Cele două pachete de dorințe și așteptări, pe de o parte și de dorințe și hotărîri pe de altă parte sînt din ce în ce mai diferite. Deși „agenda” politicienilor ar trebui să se alimenteze din așteptările cetățenilor.

Ceea ce urmează nu pretind că are vreo valoare pentru lista de dorințe pe care le au alegătorii. Sînt dorințele mele, pe care le voi pune sub bradul de Crăciun. „Agenda” mea, ca să repet clișeul. Dacă, cumva, vor fi și alți oameni din țara asta cu dorințe la fel, îți va fi cu atît mai ușor.

 

Pentru că iarna a început, îmi doresc să îmi pot duce familia la Brașov, în siguranță, în cel mult o oră și jumătate. Pe autostradă. Sînt puțin peste 170 de kilometri, Moșule, n-ar trebui să fie mare lucru pentru tine. Acolo vom merge la săniuș și o să ne vedem prietenii.

 

Sînt băimărean. Dar tu știi asta de pe vremea cînd îți scriam scrisori colorate și îți ceream sania aceea bob, albastră. Ți-am spus cîteva poezii frumoase în fața bradului, eram doar noi doi… Vezi, ți-ai amintit! Sînt băimărean și n-am mai fost acasă de tare, tare mult timp. Familia mea din București nici măcar nu a văzut Maramureșul. Așa că te rog, fă ceva, sînt cam 600 de kilometri. O autostradă ar însemna să putem pleca vinerea la prînz din București, să mergem 5 ore pînă la Baia Mare, să petrecem sfîrșitul de săptămînă acolo și să ne întoarcem duminică seara la București.

 

La vară vreau să mergem în concediu. În Franța. Nu trebuie să faci nimic peste graniță, problema e aici, pînă la Nădlac. Tot cam 600 de kilometri sînt, iar treaba ar fi mai ușoară decît cu Maramureșul, pentru că sînt deja cîteva bucățele de autostradă. O să vezi, Moșule, că au spus unii care ne conduc acum că n-au cum să lege două dintre orașele de pe traseu, însă tu ești bun și nu o să te enervezi.

 

După Franța, mi-ar plăcea mult de tot să mergem la mănăstirile din nordul Moldovei. N-am mai fost acolo de mic copil și nici ai mei nu le-au mai văzut de ceva vreme. Pînă la Suceava sînt cel mult 450 de kilometri. Și dacă tot îmi faci și cadoul ăsta, de la Roman la Iași sînt pînă într-o sută de kilometri, asta dacă ocolești. Am merge și la Iași, am niște prieteni acolo.

Acum o să fiu nesimțit, dar de la Suceava la Baia Mare e-un drum de 300 de kilometri. Știu, multă bătaie de cap cu munții, însă așa ai face un cerc frumos acolo, în nord.

Și pentru că mi-am permis, ți-aș mulțumi și mai mult, ba chiar aș promite să fiu cel mai cuminte tot anul dacă ai lega Baia Mare și de Arad, prin Satu Mare. Tot cam 300 de kilometri, îți spun eu, să nu te mai chinui.

Dacă o să le faci pe toate astea, și o să le faci, pentru că tu ești bun și înțelept, o să vezi, Moșule, că mai lipsește ceva să închizi cercul: De la Arad la Pitești prin Craiova. Aproape 500 de kilometri, dar ce mai sînt 500 de kilometri după ce i-ai asfaltat pe toți ceilalți de dinainte?

HARTA_MEA

Dragă Moș Crăciun, eu îți promit încă o dată că voi fi bun tot anul. N-o să mint, n-o să fur, voi avea grijă de copii și de soția mea, o să muncesc, o să citesc și o să scriu. Și, pentru că știu că tu, deși ești tare bun și ai o mulțime de ajutoare, ești totuși foarte ocupat în această perioadă a anului, îți voi face și un desen.

Îți muțumesc foarte mult, dragul meu moș. Și sper că nu ți-am dat foarte mult de lucru.

 

PS. Dacă vei observa că am făcut o mică modificare, adică am mai pus o autostradă de la Brașov la Sibiu, să nu te superi pe mine. Nu te-ai enervat tu pe alții, care-au mutat autostrăzile mult mai rău ca mine, deci ce zic eu, cum să te superi?

Pentru că, dragul meu Moș Crăciun, aceasta e România mea.

 

Autostrada ce merge în direcția greșită și-un drum prin cîmp

Ca să ajungi la casa noastră, ieși de pe drumul județean, o iei pe un drum care a fost asfaltat acum vreo 2 ani pînă la prima intersecție. În stînga cîmp întins pînă hăt departe, în dreapta un drumeag șerpuitor de țară, care trece pe lîngă pădure și duce spre casă.

Cînd am ajuns noi aici, nici unul dintre cele trei drumuri nu era asfaltat. Primul, mărginit de un cartier de vile și alte cîteva case răsfirate era pietruit. Celelalte două deveneau, la prima ploaie serioasă, aproape impracticabile. Cel puțin cu un autoturism obișnuit.

Schimbul nostru de amabilități cu primăria a început imediat. Noi le-am spus că ne mutăm și că ne temem că nu o să avem cum să ajungem acasă, ei ne-au spus că vor rezolva problema, noi am plecat liniștiți acasă, apoi, la fel de liniștit, a început să plouă. Și să plouă. Să toarne de-a binelea. Iar primăria ne-a spus să stăm liniștiți, vor rezolva problema. Pînă una-alta, am renunțat la una mașina mică. Oricum n-ar fi trecut de bariera de noroi.

Apoi a venit iarna. Acea iarnă cu zăpezi de doi metri. Care, culmea, a fost o binecuvîntare pentru drumul nostru. Odată înlăturat stratul gros de zăpadă, calea de acces spre casă s-a transformat într-o pistă de avioane, atît de netedă era. N-am mai sunat la primărie, ne-am gîndit că erau și oamenii prinși cu Sărbătorile.

Primăvara, cînd a revenit mocirla, eram deja obișnuiți să folosim o singură mașină. Și, probabil încă purtați de spiritul Sărbătorilor ce trecuseră, am acceptat cu bucurie răspunsul scris al primăriei cum că nu au bani acum să ne facă drumul, dar că ne au în vedere. Sigur, neoficial, promisiunile continuau să curgă. Cum că vor face și vor drege și să stăm liniștiți că se va rezolva și iar, că va fi bine și că vor face ei cumva. La un moment dat mi-am dat seama că vorbeam mai des la telefon cu cei aleși să ne conducă satul decît cu prietenii mei.

Și apoi a venit vara. Vara, la peste 30 de grade, nu mai e noroi. Normal. Singura problemă e că dacă pînă atunci mașina noastră era acoperită cu un strat respectabil de glod, acum era tapetată cu același strat, mai fin, mai delicat, de praf. Firicel după firicel, adunate într-o pătură aurie, ca un dosar gros în care am fi putut strînge promisiunile venite dinspre instituția către care ne îndreptam speranțele.

Povestea a continuat și toamna următoare. Și iarna. Și primăvara, pentru că ăsta-i anotimpul care vine, firesc, după Sărbătorile de iarnă. Și din nou vara. Între timp, mașina s-a ales cu un set nou-nouț de capete de bară, amortizoare, bucșe, pivoți. Ba chiar și cu un motor nou, pentru că ăla vechi, săracul, nu rezistase la avalanșa de  mizerie adunată de pe drum.

Pînă într-o zi cînd, la intersecția despre care vorbeam la începutul poveștii, a început hărmălaia. Utilaje mari, puternice, mîndre, camioane pline cu piatră, alte utilaje de întins asfaltul. Pe scurt, oamenii administrației locale păreau foarte hotărîți să facă o lucrare mare! Să asfalteze un drum.

Nu pot să descriu stupoarea care ne-a cuprins cînd ne-am dat seama că nu drumul nostru (care deservește, e adevărat, destul de puține case) urma să primească binecuvîntata pătură neagră de asfalt, ci drumul care mergea în cîmp! Către nicăieri!

De data asta, cei de la primărie ne-au spus că nu aveau ce să facă, drumul prin cîmp era asfaltat cu bani europeni și proiectul nu putea fi schimbat. Ba chiar au fost de acord cu mine că proiectul era prost, „dar ce vreți să facem, să nu folosim banii?” Nu, aș fi vrut să anunțe la Bruxelles dacă era nevoie că au greșit planul și că au luat-o în celălalt sens, că dacă vor continua așa vor arunca banii pe fereastră.

Am fost pe drumul cel nou. Am vrut să mă asigur că nu sîntem noi răutăcioși. Am vrut să îi găsim utilitatea. Ei bine, drumul traversează un cîmp nelocuit. Undeva, la mijlocul lui, am descoperit primul semn de viață: o stînă. Deci, corect ar fi să zic „primele semne de viață”. În rest, un depozit în aer liber de piatră de drum, care s-a întins pe tot asfaltul proaspăt turnat și cam atît. Cîndva, poate că aici vor fi construite case.

 

Așa că atunci cînd am văzut planurile guvernului legate de autostrăzile care vor brăzda România în lung și-n lat, nu m-am mirat prea tare. Autostrada spre Alexandria e ca drumul meu. Asfaltat, frumos, cu bani europeni, doar că merge în direcția greșită. Aproximativ aceeași distanță și probabil niște costuri ceva mai mari ar fi acoperit drumul dintre Rîmnicu Vîlcea și Sibiu și ar fi închis, astfel, coridorul 4.

Am înțeles că multă, chiar foarte multă lume merge la sfîrșit de săptămînă la Alexandria. Că se întîmplă blocaje ce durează cîteva ore. Deci rezolvarea problemei pentru acești români este necesară.

Însă la nivelul întregii Românii, între o autostradă spre Alexandria și una de la Constanța pînă la Nădlac, aș merge pe ultima variantă.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care stau, săptămînal, ore în șir blocați pe drumul ce-i duce spre frumosul municipiu reședință al județului Teleorman.

PS. În țara asta toate-s așa de pe dos, încît încep să bănuiesc că eu sînt cel care gîndește strîmb. Că, de fapt, avem nevoie de biserici cînd e lipsă de școli și spitale performante, că ne trebuie bălăcăreală politică la cel mai înalt nivel pentru a acoperi lipsa de interes a aleșilor, că țara asta are cu adevărat nevoie de planuri plătite cu milioane de euro pentru proiecte ce nu se vor face niciodată, că ne trebuie, în fine, să promovăm golănia și mîrlănia în ciuda miilor de exemple ce ne-ar putea face să ne dorim o viață mai frumoasă.

Ce n-ar face ministrul Berceanu “cu toţi banii din lume”

Paris-Baia Mare: 20 de ore. Ţări traversate: Franţa, Germania, Austria, Ungaria. Îmi amintesc cît de mult mi-a plăcut acel drum… cel puţin pînă am ieşit de pe autostradă, în Ungaria. Ultimii kilometri au fost un calvar. Oboseală combinată cu înserarea. Şi cu căruţele, vacile, cîinii, bicicliştii şi beţivii de pe drumul european din România. Curbe nesemnalizate, cîteva gropi pe care le-am luat în viteză. Mizilicuri.

Viena – Caen: 11 ore. Ţări traversate: Austria, Germania, Franţa. Doar autostradă. Desigur, nu e cel mai interesant peisaj; un călător în căutare de frumos nu poate aprecia fîşiile nesfîrşite de asfalt fără nici o groapă. Turistul care vrea însă să ajungă cît mai repede la următoarea destinaţie se va bucura de libertatea unei viteze de croazieră de vreo 135 de kilometri la oră.

Baia Mare – Bucureşti: 10 ore. Nu fac acest drum decît atunci cînd nu am încotro. Cu toată părerea de rău.

Luni, ora 9:35 “CONFERINŢĂ-/Radu Berceanu susţine, luni, la ora 13:00, o conferinţă de presă pe tema autostrăzii Comarnic-Braşov
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Ministrul Transporturilor şi Infrastructurii, Radu Berceanu, va susţine o conferinţă de presă, luni, la ora 13:00, la sediul ministerului, sala Hărţilor, având ca subiect autostrada Comarnic- Braşov.”

Ora 11:25 “CONFERINŢĂ-/NOTĂ:Conferinţa de la MTI, de luni, ora 13:00, a fost amânată la o dată care urmează să fie anunţată
BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Conferinţa de presă a ministrului Transporturilor şi Infrastructurii, Radu Berceanu, de luni, ora 13:00, pe tema autostrăzii Comarnic-Braşov, a fost amânată la o dată ulterioară din cauza reuniunilor legate de traficul aerian.”

Comentariu răutăcios: cum naiba să construiască statul autostrăzi dacă reprezentanţii Transporturilor nu sînt în stare să ţină nici măcar o conferinţă de presă despre o autostradă pe hîrtie? Iarna îi ia prin surprindere zăpada. Primăvara – inundaţiile. Vara – dogoarea soarelui. Acum, după ce toată lumea vorbeşte despre “norul vulcanic” atît de mult că au apărut şi bancuri despre dumnealui, au aflat şi domnii, resprectiv doamnele de la minister că-i o problemă cu traficul aerian. Bravos, dragilor! Măcar puteaţi găsi alt motiv, că ăsta nu stă în picioare.
Oricum, nu prea văd ce ne-ar fi spus domnul ministru. Adică, după interviul de vineri din Gîndul, ce-ar mai fi de adăugat?

“Eu am spus ce am fi putut să facem dacă am fi avut banii necesari. Anul acesta, puteam să facem 102 km de autostradă. Dacă ne-ar fi dat cineva toţi banii din lume nu puteam să facem 150 km. De la 102 în jos facem atâţia kilometri de autostradă câţi bani am primit de la Parlament” (“Gîndul”, preluat de Antena 3)

Ştiţi ce mă intrigă cel mai tare? De fapt, ce spun eu… nu mă intrigă, mă revoltă, mă enervează rău de tot: “Dacă ne-ar fi dat cineva toţi banii din lume nu puteam să facem 150 km.”
Bine, am înţeles. 150 nu, dar… 149 se poate…?