CUM O VREA DUMNEZEU

“Vine sau nu vine?”, întreb eu tare, în timp ce îmi pregătesc mașina de tuns iarba. Îl privesc pe nea Petre, care lucrează în grădina sa din mijlocul cîmpului și apoi ridic privirea spre orizontul din ce în ce mai întunecat.

“Cum o vrea Dumnezeu!” îmi răspunde el. “Cum o vrea Dumnezeu!” se aude, ca un ecou, vocea soției sale, aplecată deasupra unui strat unde vor crește curînd legume.

Am uitat să vă spun despre ușoara aroganță din tonul meu, pentru că înainte să ies verificasem aplicația de weather de pe i-phone. 50% șanse de ploaie înseamnă, de obicei, că nu plouă.

De cînd îl știu, adică din ziua în care ne-am mutat la țară în urmă cu 6 ani, nea Petre face agricultură. Pe cîteva mii de metri pătrați pe care ori i-a vîndut cîndva și proprietarii n-au mai venit (păi și n-o să stea terenul degeaba, domnu’ Cosmin), ori i-a păstrat după ce a vîndut cîteva zeci de loturi în plin boom economic, prin 2007.

Diminețile cînd vine tractorul la arat sînt cele mai ciudate. Pe cîmpul nostru nu se aude nici un zgomot, pentru că nu trec decît mașinile noastre și ale celor 3 familii din vecini. Deci prezența unui tractor dimineața pe la 7 nu poate trece neobservată. Apoi vine însămînțarea, pe care o face de obicei cu mîna, mergînd pe jos cele cîteva sute de metri pînă la pădure cu o găleată albă în mînă, în care sînt semințele. Apoi încep să crească plantele și apoi vine momentul recoltei. Și curățarea terenului și pregătirea lui pentru iarnă și apoi e liniște.

copyright: Cosmin Silistraru

(continuarea pe http://economielaminut.ro/?p=589, un proiect nou în care sînt implicat)

Note to myself

 

Ești viu?

Ai simțit aroma amețitoare a florilor de tei dimineața, la 4? Cîinele se bătea cu un inamic atît de prezent-zgomotos încît am coborît din dormitorul de la etaj, am ieșit din casă – cred că eram dezbrăcat, în graba mea de a prinde intrusul – și-am simțit aroma asta. M-am oprit puțin, probabil că am uitat de ce coborîsem. Poate că nu era tei, poate altceva, un parfum încăpățînat. Inamicul nu era acolo. Cîinele m-a mirosit, a mai lătrat o dată, a așteptat o recompensă care n-a venit și a renunțat. Presupun că s-a culcat.

Pe la 6 se simte marea. Deși sîntem la aproape 200 de kilometri de ea, pe la 6 se simte marea. Nu se aude, nu. Se simte. E o chestie legată de percepție, de dincolo de simțurile obișnuite. E ca și cum ai simți cu amintirile ori cu imaginația. Am simțit-o chiar și la 7.30, cînd soarele deja începe să muște cu putere, prin raze mici, întîmplătoare, pe care le primești cu uimire și apoi cu teamă.

Și totuși, are legătură cu mirosul. Cel puțin așa îmi pare la ora aia, că miroase a mare. Și, între noi fie vorba, aproape că aș băga mîna în foc că dincolo de pădure, la vreo 500 de metri de casă, dincolo de copacii înalți, întunecați atunci, la acea oră incredibilă, nemișcați în contre-jour, e marea nesfîrșită. Întunecată.

Ai simțit căldura năucitoare cînd ai ieșit, la prînz? Am trecut de umbra scurtă a casei și-am intrat, fără nici un avertisment, într-un teritoriu ostil. M-a lovit în cap, în corp, în brațe, în ceafă, în umeri, mi-a tăiat vigoarea picioarelor. M-am scurs pînă la mașina încinsă și-am pornit motorul, odată cu el aerul condiționat proaspăt reparat. Și-am mai stat puțin și-am privit cîmpia arzînd sub presiunea aerului greu, ce dansează haotic, amețitor. Motorul s-a chinuit, fierul a frecat fier.

Cădura are miros. Arșița are miros. Chiar dacă vîntul încă bate, arșița, în mijlocul cîmpului și, culmea, atît de aproape de pădure, are miros de praf, de grîu, de porumb încă necopt, de pămînt uscat. Ori e doar o senzație, e doar o amăgire, sînt doar nările arse. Aceleași nări ce se vor lipi peste 5 luni, la minus 20, minus 25. Și totuși, ești sigur că marea nu e acolo, imediat după pădure?

Dimineața, cîțiva ulii zboară deasupra drumului prăfuit, uscat. Unul mare, cam cît un iepure de cîmp, s-a aventurat deasupra mașinii, jos. Aproape că m-a privit în ochi. I-am răspuns. Mi-am amintit de o dimineață de iarnă, cînd totul, dar absolut totul era înghețat. Chiar și aerul era înghețat. Uliul mare, mare, pe care l-am găsit în fața casei era și el rece, greu cînd l-am ridicat. Nu mai avea cap, poate i-l mîncaseră șobolanii înfometați.

combina

Combina aceea imensă care a trecut pe lîngă casă a adus umbra izbăvitoare preț de cîteva secunde. Apoi a treierat (așa se spune??) cîmpul cu grîu de lîngă casă. Părea mare, întins; l-a terminat în 3 minute și a produs o tonă de praf.

 

 

Ai văzut galbenul? Ai văzut roșul? Ai văzut verdele? Anul ăsta au început să apară niște flori noi pe marginea drumului, albastre. Am văzut și albastrul.

 

copyright ICS
copyright ICS

Dar a dispărut familia de cărprioare. Erau cinci sau șase la sfîrșitul iernii, le vedeam aproape în fiecare zi, știam ora la care ieșeau. 5. Așa, ca vestitul ceai englezesc. Nici nu știu ce să zic, poate că acum, vara, au schimbat ora. Deși nici iepurii ăia mari, atletici, bănuiesc musculoși, nu mai vin.

Umblă vorba că ar trece mistreți pe aici. Nu i-am văzut.

Mi-ar plăcea să întîlnesc un mistreț. Poate s-ar opri o clipă superior, ne-am privi în ochi, ar lovi o dată cu copita ciobită în pămîntul uscat înainte de a porni în goană să mă doboare.

Aș simți că sînt viu.

 

Minunata (și destul de complicata) lume a unei fetițe de 3 ani și 8 luni

Încercați să spuneți, cu voce tare, antremanent. „Tata merge la antremanent”, dacă vă ajută… Ați reușit? Bun, acum spuneți tare „Pinguinii din Magadascar.” „Magadascar”, e simplu, nu?

Apoi găsiți răspunsurile la următoarele întrebări:

„Tati, cînd vine aurrorra borreală?” „Nu vine, aurora boreală e în altă parte, în altă țară, zic eu.” „Ba da, nu înțelegi!” urmează decizia fără ehivoc. „Aurrorra borreală începe imediat!”

„Tati, cînd ninge?” întreabă ea în apropierea Crăciunului, cînd erau vreo 15 grade. „Nu știu, nu cred că o să ningă acum.” „Ba da, ninge cînd vine Moșul.” Apoi a văzut un moș într-o mașină și a început să rîdă: „Moșul nu vine cu sania!” Eu, aproape liniștit că am depășit această problemă, rîd la rîndul meu. „Tati, cînd vine iarna?” „E iarnă, doar că nu e frig…” încerc eu. „Nu e iarnă!” Era, totuși, decembrie.

Și una dintre cele mai grele: „Tati, avem praf mov?” (pentru necunoscători, vedeți „Clopoțica și zîna pirat” și veți înțelege mai multe. În general, despre cum funcționează lumea asta.)

copyright ICS/ Silistraru
copyright ICS/ Silistraru

Mă gîndesc la toate astea și-mi vine o idee: în 2016 aș vrea să mergem în Magadascar, să vedem aurrorra borreală la ea acasă, să-l vedem pe Moș Crăciun plecînd cu sania spre lumea largă și să găsim praful magic, mov. Este și unul roz, în caz de criză.

Și, mult mai aproape de casă, între aceste multe și lungi călătorii, promit să mă duc la antremanent. Ca să fiu în formă tot anul.

PS. Tot ea spune, cu o lejeritate demnă de un actor ce-și repetă replicile dimineața, “acid dezoxiribonucleic” și “Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. A învățat-o fratele ei; eu am copiat ultimul cuvînt de pe internet, pentru că nu sînt convins că îl pot scrie.

CONSILIERA

 

 

copyright: ICS
copyright: ICS

 

Ce vedeți în această imagine? Răutăcioșii vor spune că văd… dar ca să nu-i las să fie răi, vă voi spune eu ce avem aici: o avem pe doamna consilier de la primăria din Corbeanca. Scuze, pe Doamna Consilier de la Primăria din Corbeanca.

 

De aproape 4 ani, de cînd ne-am mutat în frumoasa comună de la marginea Bucureștiului, merg cu jalba în proțap – mă voi corecta acum – merg cu o jalbă în proțap la instituția care ar trebui să reprezinte interesele locuitorilor. Pentru că e vorba despre o singură cerere pe care o fac de fiecare dată: drumul de acces spre casă. Drumul aflat în administrarea primăriei.

 

Și-acum o să ne jucăm din nou: ce vedeți în această imagine?

copyright: ICS
copyright: ICS

Din nou, o voi lua înaintea posibililor cîrcotași și-o să vă spun: este un drum, cel pe care noi trecem de cel puțin 2 ori pe zi. Înmulțit cu 365 și cu 4 înseamnă 2912! (am folosit calculatorul, de aia m-am mișcat atît de repede…) Sînt, desigur, zile în care trecem de mai multe ori pe aici, și nu doar cu una dintre mașini. E un drum frumos, trece pe lîngă pădure, aerul e curat, cîteodată ne taie calea fazanii, iepurii și mai rar căprioarele.

 

Care e legătura între cele două imagini?

Legătura e jalba din proțap. Pentru că de aproape 4 ani, de asta merg la primărie. Să îi rog să facă drumul. Prima oară, rugămințile mi-au fost ascultate, iar viceprimarul a trimis un camion cu piatră și a rezolvat, pentru cîteva luni, problema. Apoi, problema a revenit. Drumul s-a stricat iar, a mai fost o intervenție a vicelui și gata… nu s-a mai întîmplat nimic.

De atunci, de fiecare dată cînd ajung la primărie, viceprimarul îmi spune: „Trebuie să vorbim cu doamna consilier! Dînsa are decizia…” Doar că doamna consilier este „acum” „pe teren”. La ora 10.00, la 11.00 sau la 13.30, tot aia e: doamna e pe teren. De cîțiva ani încoace.

Nu zic că n-ar avea pe ce teren să fie, că are Corbeanca hectare peste hectare de teren. Și probleme la fel. Însă, mă întreb așa: oare domnul primar al cărui consilier este doamna n-ar trebui să pună și pe cineva să stea la instituție și să preia problemele cetățenilor? Nu de alta, dar mi-o și imaginez pe doamna consilier cum umblă de dimineața pînă seara prin toată comuna (și v-am spus că-s hectare peste hectare) ca să caute, găsească și apoi rezolve problemele localnicilor. Adică ale acelor oameni care îi plătesc și dumneaei salariul. Normal că n-are timp să stea și la birou, ar fi pierdere de vreme.

 

Așa că revin: ce vedeți în aceste imagini?

Nu, nu o ușă închisă cvasi-permanent, cu un grilaj de metal închis cu un nemăsurat tupeu peste ea și peste locuitorii comunei.

Și nu, nu o cărare de pămînt ce se transformă după fiecare ploaie într-un coșmar de noroi.

Nu. În aceste imagini vedeți consilierul primarului uneia dintre cele mai bogate comune din România și un drum de acces aflat în administrarea sa.

PS. Am făcut și-o cerere scrisă, la care primăria ne-a răspuns prompt că n-are bani. Apoi, am aflat că de fapt ăsta nici măcar nu e drumul, calea de acces ar trebui să treacă mai prin pădure, dar pentru că nici un primar n-a făcut nimic pînă acum, liziera a avansat, iar cărarea trece acum pe mai multe terenuri aflate în proprietatea unor localnici. Care, desigur, pot veni oricînd să zică „dom’le, eu m-am gîndit să-mi îngrădesc terenul.”

Gard care nouă ne-ar mai da o singură șansă: un frumos elicopter, că heliport am avea unde să facem.