POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

Advertisements

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

Dumnezeu preferă ateii.

O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.

Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.

Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…

Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?

Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.

Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.

Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.

Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.

Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.

Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.

Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.

Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.

Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.

 

Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.

 

 

 

 

UN SFERT DE SECOL DE AROGANȚĂ A PROFESORULUI ROMÂN

Cînd sora mea a aflat că putea să meargă în Franța, la doctorat, tocmai terminase facultatea între primii (5) din an și primise un post de profesoară la o școală din București. Era 1991, România tocmai părea că se eliberase de comunism și viitorul se arăta, încă, luminos pentru toți cei din țară. E adevărat, în septembrie, cînd ne-am văzut ultima oară la București, m-a dus în Piața Victoriei, să-mi arate clădirile-simbol ale democrației. N-am înțeles mare lucru, eram prea tînăr și, oricum, piața era ocupată de cîteva mii de mineri care veniseră să schimbe guvernul în mod relativ pașnic, dar care îmi distrăgeau atenția de la lecția de istorie cu ghid exclusivist.

Cumva, ea a simțit. Că viitorul luminos e doar o adiere de candelă cu iz occidental Made in China, că democrația e originală, că nimeni nu poate ști cu precizie care e granița aceea fină între „tînăr intelectual de viitor” și „golan”. A simțit, n-avea de unde să știe ce va fi. Nu avea puteri supranaturale, vă zic eu sigur.

Și-a plecat.

N-a trimis prea mulți bani în țară, că n-avea nici ea. Un doctorat într-o țară în care nu puteai să faci decît meserii necalificate („Pays d’origine? La Roumanie…”) plătite prost, era o aventură ce nu încuraja studiul. Cum nici statul român nu o făcea, că doar n-ar fi dat de la BUGET pentru studiile unor particulari. Cu toate astea, îmi amintesc că am primit ceva bani de la ea, student fiind. (Pe care i-am consumat într-un vestit club bucureștean, slăvită să îi fie amintirea dacă patronii și-au plătit taxele către stat.)

Un soț acasă nu lăsase. Nici copii.

Zic toate astea ca să văd dacă sora mea se încadrează în categoria muncitori/ curve/ golani descrisă/ deschisă de un membru (atunci cînd a gîndit-o, mercredi soir) al guvernului României. Și ca să înțeleg ce dracu’ s-a întîmplat.

Pentru că în ’91, cînd sor’mea pleca, domnul ăsta acum fost ministru era profesor. Sau asistent. „1990-1994 – Sef de lucrari, responsabilul disciplinei “Automobile, tractoare și sisteme de propulsie” la Universitatea Tehincă Cluj-Napoca”, asta spune CV-ul domnului. Erau, practic, profesori amîndoi, în ÎNVĂȚĂMÎNT.

Între “1994-2000 – Conferențiar și responsabilul disciplinei “Calculul și constructia automobilelor”, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca” – deci tot profesor. Soră-mea se chinuia cu studiile și găsise un loc de muncă destul de stabil de bonă la o familie de intelectuali. Viața în Franța își urma cursul normal, și nimeni nu se întreba, acolo, cum un profesor, un intelectual, chiar și fiind el de la Cluj, ar putea deveni deodată “Director general Reprezentanța Mercedes-Benz România. În Transilvania” Așa, ca bonus la venitul de conferențiar și responsabil, ca o apreciere firească a valorii. (și, ca o coincidență benignă, deodată cu intrarea în politică, adică PDSR, în partid).

Pot să cred că nu se întreba nimeni pentru că dacă ar fi știut ei, românii care s-au dus la studii în lumea largă, ce șanse aveau de fapt în țară, n-ar mai fi plecat aiurea. Ar fi rămas, ar fi devenit în cîțiva ani reprezentanții Hachette în România, ar fi deschis porțile colaborării dintre Louvre și MNAR, ar fi mijlocit primul contact dintre AKH Viena și Spitalul de Urgență din București.

Și, ce să mai zic… ar fi plecat cineva aiurea, departe, fără bani, fără vreo perspectivă clară, între străini, dacă ar fi știut că un profesor poate deveni prefect? Sau președinte de consiliu județean? Ori ministru de interne/ transporturi? Guru al politicii, om care face și desface guverne, partide, guvernări? AR MAI FI PLECAT?

Cunoscînd-o pe soră-mea, tind să cred că da. Adică ar fi plecat. Pentru că vroia să fie profesoară, iar cei care conduc România n-ar fi lăsat-o să trăiască decent ca profesor. Acum e profesoară, trăiește din salariu, însă la vreo 2.000 de kilometri de școala pe care i-a repartizat-o ministerul român în 1991. Și merge înainte, cu acribie*.

Acum, la final, pentru că nu i-am cerut sorei mele acordul să îi spun povestea și risc să se supere pe mine, o să abordez lucrurile mai personal.

Ioan Rus, reprezentați ceea ce urăsc în țara mea: ați ajuns să decideți soarta altora fără să aveți competențele necesare (și nu, NU mă provocați, o să aveți o mare surpriză, mie chiar îmi plac autostrăzile!), pentru că așa funcționează SISTEMUL, pentru că așa a fost acesta construit în anii ’90, pentru că așa au hotărît unii că e bine înainte de ’90 și pentru că, oricum, nu toți aveam acces la ușile pe care le aveați voi – larg deschise.

Și voi, și noi am crezut că asta e țara noastră: diferența e că voi ați posedat-o, noi doar am visat-o în fel și chip, sfîrșind prin a fi dezamăgiți ca să ne reaprindem speranța cu orice ocazie.

Ceea ce ați spus despre romănii care muncesc în străinătate n-are legătură cu aroganța profesorului, a intelectualului rasat, care și-a tocit coatele și și-a distrus ochii nopți și zile și iar nopți. Nu. Asta e dovada că dumneavoastră, ca toți ceilalți care ați posedat țara vreo 25 de ani, sînteți atît de siguri pe voi încît vi se pare firească exprimarea, cu voce tare, a atitudinii de vechil.

Omul venit să își vadă moșia are, nu-i așa, acest drept moștenit? Ați ajuns în acel moment, vi se pare firesc să vă manifestați.

Asemănarea nu e întîmplătoare. Pentru că altfel, un ministru al transporturilor din secolul 21 ar fi murit de rușine să vadă drumuri în România ca pe vremea boierilor, așa cum un ministru de interne s-ar fi ascuns de rușine că nu înțelege de ce români de-ai lui preferă să fure afară decît să fure în țară.

Dar și atunci și acum, boierul mergea pe orice drum fără bătăi de cap: doar că frumosul corp de cavaleri de pe vremuri a prins, între timp, sute de alți cai putere, aliniați, cuminți, în coloane ce străpung orice obstacol.

Trecînd prin aceeași asistență uimită, acum, poate, doar mai bine îmbrăcată. Gloată. Golani.

PS. Tiltul original al textului era AROGANȚA PROFESORULUI ROMÂN, însă sora mea mi-a atras atenția că a trecut UN SFERT DE SECOL. Un sfert de secol din viața mea.

Baba arde, ţara se piaptănă

Sigur că da, avem probleme globale, criză economică mondială, încălzirea planetei, dispar specii întregi şi voi… voi ce faceţi? Vreţi autostrăzi. Pe bune acum, dar la marile drame individuale vă mai gîndiţi? Nu ştiţi despre ce vorbesc, nu…

“ARAD (MEDIAFAX) – Comisia de Disciplină din cadrul Asociaţiei Judeţene de Fotbal Arad a decis suspendarea pentru un an a jucătorului Dumitru Marius Mihailovici, de la echipa Pro Gurba, deoarece a lovit arbitrul în testicule, transmite corespondentul MEDIAFAX.”

Faptele sînt grave. Astfel de manifestări nu trebuie tolerate.

“La meciul din categoria Onoare B, dintre Pro Gurba şi Dacia Beliu, scor 2 – 3, jucătorul l-a lovit pe arbitrul Dumitru Eduard Rusan. Lovitura a fost aplicată după ce arbitrul a decis să-l elimine pe jucător.”

Păi, se poate aşa ceva? Să se ia măsuri, să se facă ceva, să nu mai auzim despre aşa ceva..
Asta îmi aminteşte de bancul ăla despre o sală de teatru, plină de copii. Pe scenă, vrăjitoarea cea rea. Prinsă, legată fedeleş, după ce comisese o mulţime de fapte reprobabile. Povestitorul îi întreabă pe copii: “Copii, copii, ce vreţi să păţească vrăjitoarea cea rea? Ce pedeapsă să primească?” Un puşti foarte mic şi foarte serios se ridică în picioare şi strigă hotărît: “Să-i dăm cu bocancul în pi.. “(nu, nu în picior, şi nici în moalele capului).
Oare e doar banc sau e poveste adevărată? Oare… puştiul a crescut între timp şi-a ajuns jucător de fotbal? Cumva în “Liga Onoare B”? Şi, în fine, cam cîţi suporteri are în ţara mea?