Poveştile normalului. Deocamdată, doar pe bloguri.

E o lume aparte. Cea a blogurilor. Oameni care scriu, cu mai mult sau mai puţin talent, îşi spun părerile, şi le asumă. Nu vreau să vorbesc însă nici despre talentul lor (nu sînt eu în măsură să judec şi nu cred că ar trebui să fie cineva), nici despre asumarea sau nu a identităţii. Aş vrea să vă spun cîteva poveşti pe care le-am citit. Întîmplări reale, despre “viaţa aşa cum ar trebui să fie”, despre normalitate. Nu îi cunosc prea bine pe toţi cei pe care îi voi “repovesti aici”, poate că nu am ales rîndurile care să îi reprezinte, de aceea sper să nu se supere.

O prietenă povesteşte cum a ajuns la spital cu o problemă minoră. Pe drumul spre Bucureşti. Citez: “Pe vremuri, pentru acelaşi „banal” motiv am aşteptat vreo trei ore la Universitar, ore în care m-am simţit mai invizibilă decât musculiţa de oţet. La Sinaia, însă, am găsit altceva. Un medic şi o asistentă care n-au privit prin mine, când îmi vorbeau. M-au tratat nu doar cu profesionalism, ci şi cu căldură. Uman.” Rezultatul? O mare dilemă: să le dea sau să nu le dea… bani? A hotărît să nu o facă. “Mulţumesc!” a fost de ajuns. Sînt convins că atît medicul cît şi asistenta zîmbesc şi acum.

De la televizor, aflu că “toate partidele trebuie să îşi schimbe politica de resurse umane.” Nu ştiu ce să zic, o fi bine, o fi rău?

Altă poveste: despre un banal drum cu taxiul. Şi despre o discuţie interesantă: “Taximetristul a avut după revoluţie o croitorie. Angajase trei fete care să croiască şi să retuşeze, dânsul fiind numai patronul. (…)Omul mă întreabă politicos dacă poate asculta muzică lăutărească. Mi-a plăcut. Este o muzica ce îmi aminteşte de un Bucureşti pe care nu l-am cunoscut…pot asculta aşa ceva şi chiar îmi redă o atmosferă.(…) Dl Daniel şi-a luat permisul în 1991. La scurt timp, l-a zărit pe Gică Petrescu pe strasse şi l-a luat. Nu i-a cerut nici un ban Maestrului, desi a fost întrebat cât face cursa. Cum au vorbit diverse, Daniel i-a spus lui Gică despre croitorie, iar Maestrul avea nevoie de un retuş la palton. Cursa a fost gratis, iar paltonul urma să fie refăcut contra câtorva prăjituri pentru croitorese. După câteva zile, fetele din atelierul de croitorie îl sună pe Şefu’ să îi spună că a trecut Gică Petrescu şi le-a adus prăjituri şi suc.”

Probleme grave în PSD: îşi caută preşedinte. Nu au unul? Aha, vor să îl schimbe. În fine, o parte dintre membri, alţii ar vrea să rămînă. Complicat, complicat…

Îmi plac răbufnirile. Oamenii care se revoltă, cei care spun “Stop!” Iată: “Ce înseamnă România tăcută? O Românie sictirită, plină de lehamite, de dezgust, dezinteres, obişnuinţă. O ţară în care românii tac şi înghit sau sunt indiferenţi. O Românie în care ştim că trebuie să dăm plicul, să dăm cafeaua şi baxul de ţigări secretarelor, să ne certăm parte în parte cu frustratele de după ghişee, să îndurăm o justiţie mai mult decât oarbă… o justiţie schiloadă, strâmbă şi stupidă.” Vă spun ceva rîndurile acestea? Le-aţi trăit, cumva? Vi se întîmplă des?

Probleme ar fi şi în PNL. Unii ar vrea la putere, alţii în opoziţie. Unii ar vrea să se schimbe ceva în partid, alţii spun că e în regulă aşa cum e. Dar ar fi şi mai bine dacă ar fi la putere.

Mă duc la magazinul meu preferat pentru ţigări, ziare, reviste. Îi cunosc pe vînzători din vedere. Cel mai probabil, şi ei pe mine. Îmi cer doza zilnică de otravă, ziarul preferat, mai arunc o privire pe rafturi şi întind cardul să plătesc. “Fonduri insuficiente”. Puţin ruşinat, mă uit în ochii bărbatului senin din faţa mea, care îmi zîmbeşte frumos. “Luaţi-le, îmi aduceţi banii mîine!” Mulţumesc!

Advertisements