MANELIZAREA UBER

Am protestat cu cîteva zile în urmă cînd un prieten care vine destul de rar în România mi-a spus „I-am dat niște bani șoferului..” „Cum să-i dai bani??” „I-am dat bani, că mi s-a plîns că face doar vreo sută de lei profit pe lună și mi s-a făcut milă de el.”

 

Prietenul meu vorbea despre șoferul de Uber de care tocmai se despățise.

Nu folosisem serviciul ăsta niciodată, însă știam despre el din surse sigure. Soția mea are aplicația pe care o folosește din cînd în cînd. În rest, am făcut ceea ce face orice consumator cu pretenții de intelectual informat, adică am citit.

 

Tot ce am aflat astfel, alături de vechile mele experiențe cu taximetria clasică mi-au cimentat convingerea că UBER e OK. Că trebuie să fie OK, mai ales că taximetriștii spun că nu e OK.

Azi am folosit, pentru prima oară, UBER. Las la o parte că am stat într-o dușmănoasă lapoviță de aprilie cîteva minute, după ce ieșisem în goană pentru că mașina urma să ajungă într-un minut. Șoferul s-a dus în spatele clădirii, deși la telefon a aflat cît se poate de clar că trebuia să ajungă „în față”. M-am dus eu la el pînă la urmă, ca să deblochez situația.

 

De cînd am urcat în arogantul Mercedes E Classe, șoferul mi s-a lăudat cu mașina „care are 300 și ceva de mii și n-a avut nici o problemă.” Eu ieșeam de la service, unde îmi lăsasem propria mașină cu probleme. Apoi, a început să se plîngă. Că el face asta doar în timpul liber, că altfel lucrează în ministerul de interne, că nu e nici o treabă, că abia dacă iese tanda pe manda, că îi iese cît să alimenteze, că poate dacă avea o mașină care să consume mai puțin ar fi fost ceva.

Și bomboana roz de pe colivă: „Nici nu știu dacă Uber ăștia sînt legali, că îmi ia 6 lei la o cursă de 16.” Apoi a apăsat tare pe accelerație, ca să-mi arate ce poate mașina ce ajunge rapid la peste o sută la oră.

 

Povestea pe care mi-o spusese prietenul meu era aproximativ la fel: șoferul de care i se făcuse milă abia dacă făcea profit, dar nu pentru că avea o mașină care consuma 13-14 în oraș, ci pentru că mașina era închiriată și trebuia să plătească, lunar, 600 de lei.

Iar morala ambelor povești e că „UBER egal Exploatarea muncitorului român”.

 

Cam asta e situația. Aproape că aș putea să zic, în urma celor două experiențe, că serviciul ăsta e ca pomul lăudat la care nu tebuie să te duci cu sacul.

Poate că undeva, într-un colțișor al sufletului, încă îmi imaginez că UBER e de fapt bun, doar că vor unii de-ai noștri să-l strice. Și-atunci s-au hotărît să-l lovească din interior, trimițîndu-i pe cei mai potriviți dintre ei să-l dinamiteze: foști taximetriști în căutarea unui profit rapid, fără prea multă muncă, supărați pe lume și pe viață, care adaugă acum o frustrare în plus.

Că trebuie să țină muzica oprită în timpul cursei.

 

 

 

 

 

Advertisements

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

DOUĂ ZÎMBETE, UN LEU

Intersecție aglomerată, luni dimineața, București. Îl văd pe tînărul înalt, îmbrăcat bine, oprindu-se în dreptul fiecărei mașini și spunînd ceva zîmbind. „Iar încearcă să sprijine o cauză nobilă” m-am gîndit imediat.

Însă cînd s-a apropiat de mine am văzut și cutia albă pe care o avea în mînă: „CITATUL ZILEI – 1 LEU” scria pe ea. Am zîmbit brusc.

Foarte amabil, a început să îmi înșire o mulțime de motive pentru care ar trebui să îmi cumpăr propriul citat. „Ca să începi ziua bine” îmi spune tînărul.

Iar zîmbesc, îi dau un leu și-mi iau citatul.

copyright ICS
copyright ICS

 

Nu știu dacă cerșea. Nu părea. Poate că onora un pariu pierdut, poate că doar vroia să le dovedească prietenilor cît de repede poate face bani cu o idee bună. Cert e că după vreo 20 de minute, cînd am trecut din nou prin intersecție, nu mai era acolo.

Am ajuns acasă și am căutat citatul. Ar fi meritat să îl scrie pe tot, chiar și pentru un leu în plus.

 

“Twenty years from now you will be more disappointed by the things that you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from the safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.”

Mark Twain

PS. Nu-s prea sigur că Twain a zis asta, așa că dacă adevăratul autor va citi rîndurile mele, să-mi scrie. Mă întorc în intersecție și-mi cer și leul înapoi.

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE. TRAGEDIA SE POATE REPETA

“The day we give in/ Is the day we die” Goobye to Gravity

 

 “Iți dai seama că nu ai cum să fii 100% OK atunci cînd iți desfășori activitatea în centrul Capitalei, unde e pueril să credem că nu deranjează pe nimeni zgomotul, toate clădirile sînt cu bulină, este aceeași firmă de pază pentru toate locațiile.”

 

Centrul Vechi. Cel pe care bucureștenii l-au așteptat atîta timp. Transformarea a fost uluitoare: în urmă cu cîțiva ani, abia dacă puteai să te aventurezi pe acolo cînd se însera. Acum, e locul preferat în nopțile lungi de vară. Mii și mii de oameni caută terasele, restaurantele, barurile sau cluburile de aici, în aproape fiecare seară. Însă ce se ascunde în spatele acestui miracol petrecut într-un timp foarte scurt?

Ion, fostul administrator al unuia dintre cele mai mari cluburi din București, își amintește ce se întîmpla în urmă cu trei ani:

“Am avut un prieten care a avut un bar acolo și îmi povestea că din prima zi în care a început să renoveze, a venit la el o contabilă care a prezentat situația și modul de lucru, plus avantajele colaborării cu ea.”

Iar aceste avantaje însemnau, printre altele, că l-ar fi avertizat cînd erau controale ale autorităților?

“Exact. Știu că cel puțin o dată l-a sunat să-i spună că se organizează un control, iar el a închis imediat barul, ca să nu aibă surprize..”

 “In centrul vechi sînt cîțiva patroni care au majoritatea locațiilor, sau cel puțin așa era cînd aveam eu tangență cu domeniul. Sînt cîțiva patroni mai mari care au locațiile cele mai bune, chiar dacă nu se afișează proprietarii reali. Nu neapărat că sînt ascunși, ci sînt cu ochii pe toate spațiile și au prioritate în preluarea lor. Au (sau aveau) aceeași firmă de contabilitate care avea o relație bună cu autoritățile și rezolva avize, îi inștiința de controale.”

 

“Chiar dacă vrei să fii ok cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

 

De ce toată această caracatiță care ține mai degrabă de un clișeu cinematografic din filmele cu mafioți? Pentru orice bucureștean, răspunsul e simplu: vadul e atît de mare, banii cheltuiți atît de mulți, încît un mic efort merită.

Caracatița ascunde însă lucruri grave, care pot duce oricînd la tragedii mai mari decît cele din Colectiv.

Fostul administrator de club povestește în continuare:

“Multe locații sînt în beciuri, multe sînt în clădiri cu bulină, multe nu respectă nivelul și volumul fonic.”

Și atunci cum de funcționează, întreb eu.

“Mi-e greu să cred că își rezolvă autorizațiile cu poliția pentru liniștea publică și (nici ca) restul autorizațiilor să fie luate pe bune. E aceeași poveste ca în orice altă relație cu statul, în țara noastră dragă – chiar dacă vrei să fii OK cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

Aș vrea să trag o conlcuzie. Însă după vorbele lui Ion, mi-e foarte greu să o fac. Spuse cu stîngăcie, ascund un adevăr ce arde precum o combinație mortală de gaze într-un club supraaglomerat: indiferent ce ai face, Statul n-are nici un interes să respecți legea.

Pentru că altfel, Caractița nu s-ar mai hrăni. Chiar și cu prețul sîngelui. Tragedia din Colectiv se poate repeta.

 

 

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE

          “Cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

 

Vorbim despre corupție, azi parcă mai mult decît oricînd, dar, oare, știm despre ce vorbim? Eu cred că doar ne imaginăm.

Credem că înseamnă banii pe care i-am dat noi sau prietenii sau cunoștințele noastre ca să rezolvăm ceva mai repede – acte, intrarea copilului la o grădiniță (de stat) mai bună, ori la o școală (de stat) rezonabilă – ori banii aceia cu care ne asigurăm că un anestezist va fi mai atent înainte de operația soțului ori soției, sau hîrtiile strecurate în buzunarele unor asistente care vor avea grijă de pacient după intervenția medicului. Nu ne place această situație, însă trăim cu ea zi de zi. Toți. Și cînd spun toți, mă refer chiar la toți.

Cunosc povestea unui angajat al unui serviciu secret din România care a lăsat pe masa unei directoare de grădiniță (de stat) 200 de euro pentru ca să-i primească fetița. Iar directoarea nu s-a jenat, deși pe fișa de înscriere, la ocupația tatălui, scria cu litere mari serviciul din care făcea parte. Dacă stau să mă gîndesc bine, directoarea nu doar că NU s-a jenat, dar, după cîteva zile cînd l-a chemat pe tată să îi dea vestea bună, că fetița lui a fost primită la grădinița (de stat) respectivă, i-a mai dat o veste: i-a întors plicul, din care luase doar o parte – mai pe românește, i-a dat rest la șpagă.

 

Acest exemplu este, însă, mărunt. Pînă la urmă, faptul că o directoare de grădiniță (de stat) primește bani ca să treacă cu vederea faptul că părinții lui nu aveau domiciliul stabil în acea zonă nu omoară pe nimeni.

Există, din păcate, o altă corupție. Una mult mai nocivă. Una care ucide. Iar pe aceasta doar ne-o imaginăm. Este atît de vastă, la un nivel atît de înalt, încît depășește imaginația. Oricît ar fi aceasta de bogată.

 

“Atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, el primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Este declarația pe care mi-a dat-o un fost administrator de club din București. Mi-a vorbit sub protecția anonimatului. Îi voi spune “Ion”.

Ion a lucrat cîțiva ani pentru unul dintre cele mai mari cluburi din Capitală. Iar cînd spun mare, mă refer la primele 5 din București, ceea ce înseamnă că poziția în top rămîne cam aceeași și la nivel național. L-am întrebat cum se obțin avizele pentru un club de noapte.

“Un club are nevoie de aceleași autorizații ca orice unitate de alimentație publică (DSV, Fisc, Mediu, Pompieri, ITM), la care, în funcție de locație, se mai cere un examen “de zgomot” care necesită acea antifonare.Povestea cu avizele începe, de obicei (nu și în cazul fericit în care le ai deja) după vreun control realizat de autoritățile numite mai sus.

Ei iți cer autorizații și acte, iar tu spui că le ai în seif în altă parte, iar discuția se termină cu o “invitație” din partea lor (să te prezinți în data cutare la sediul autorității), ceea ce-ți dă răgaz să rezolvi actele lipsă.

De regulă, patronii marilor cluburi au legături, “cunoștințe” directe cu oameni sus-puși, iar discuțiile și șpăgile se duc la nivel înalt, direct. Patronul clubului în care am lucrat eu cel mai mult avea tot felul de relații de genul acesta, dar le ținea destul de secret și discret.”

Ce înseamnă “cunoștințe directe cu oameni sus-puși”? Simplu, dureros de simplu…

“De exemplu, atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Inclusiv în legătură cu controalele de la pompieri sau Sanepid, sau doar de la ANAF?

“Se știa cam de toate…”

“Aș putea spune că eram păziți. Au fost mai multe controale într-o perioadă – COMANDATE de un mare distribuitor și importator de alcool, cu care patronul meu avea probleme din cauza unor facturi neplătite.” Și apoi a fost liniște.

Atît de liniște, încît aproape că n-au mai fost deranjați. Nici măcar de pompieri.

“Nu-mi aduc aminte de controale de la ei, (de la pompieri). Parcă venea cineva în fiecare an și verifica extinctoarele..”

Atîta tot?

“…iar noi aveam grijă ca acestea să fie cu termenele de valabilitate ok.”

 

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control.”

Ion a cunoscut destul de bine clubul “Colectiv”. L-am întrebat dacă el crede că patronii de acolo au fost și ei “protejați”.

“Tind să cred că acolo a fost vorba de prostie, pur si simplu. Băieții de acolo sînt prea mici ca să-și aranjeze autorizațiile. Cred că au fost, pur și simplu, lăsați să funcționeze așa, nu au fost trași de mînecă de controale, nu erau într-o zonă de mare interes pentru autorități.”

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control. Aia era mai mult butaforie.”

O butaforie ucigașă. Una pe care, într-o formă sau alta, o putem găsi în multe alte cluburi din țară. La vedere. Și atunci, ne întrebăm de ce? De ce permit autoritățile să se întîmple așa ceva? Mărturia lui Ion ne oferă cel puțin o parte din răspuns: pentru că există cineva, sus, care e părtaș. Credeți că o face din convingere, din dorința de a le oferi tinerilor posibilitatea de a se distra ca în Occident? Ei bine, nu! E vorba despre bani.

Într-un episod viitor o să vorbim despre profitul unui astfel de club, care în “zilele bune” poate vinde și de 150.000 de lei! Profitul, înțelegeți, ajunge și la 20.000 de euro. Cum asta?

Ion: “Profitul era măricel (o sticlă de Absolut e 35 lei la achiziție și tu o vinzi cu 140 lei).”

Și-o să mai vorbim despre ceva: despre cluburile din Centrul Vechi. Despre protecția pe care o primesc patronii lor, care află cu o zi înainte cînd urmează să fie controale mari. Și care aleg, de multe ori, să își închidă pur și simplu cluburile pînă trec autoritățile.

Este corupția care ucide. Și nu trebuie să se întîmple tragedii cum au fost în “Colectiv”. Nu trebuie să moară oameni ca să susțin asta. Corupția aceasta ne-a ucis trecutul, ne ucide viitorul în România. Și ce e cel mai grav, ne ucide speranța că măcar copiii noștri vor trăi corect. Altfel.

 

 

 

 

 

 

 

43 de ani împreună

copyright ICS
copyright ICS

Am putea fi gemeni. S-au mai văzut gemeni născuți la 8 ore distanță. Ba, mai exact, la 7 ore și 30 de minute, dacă ar fi să mă iau după amintirile tatălui meu.

Doar că nu sîntem. Gemeni, asta vreau să zic.

 

Primul m-am născut eu. La 3.30 (așa zice tatăl meu, repet, și nu e tocmai un tip care lucrează cu cifre..). Pe 28 octombrie 1972.

 

La 11.00 și la aproape 600 de kilometri distanță s-a născut Ioana. Tot pe 28 octombrie. Și tot în ’72. An bun, așa se pare.

 

Timp de 39 de ani, ne-am văzut fiecare de viața lui. Ea s-a dus la grădiniță, de unde aproape că a fost dată afară după prima zi, pentru că l-a bătut pe un băiețel. Bine, era în alt oraș, chiar mai îndepărtat decît Bucureștiul, așa că mi-ar fi fost foarte greu să o găsesc, în ciuda poveștilor cu prințese și prinți, foarte în vogă atunci, care ne transmiteau, subliminal, că distanțele nu reprezintă o barieră în calea fericirii. Eu m-am dus la grădiniță cam în aceeași perioadă, unde știu că nu m-am bătut cu nimeni pentru că eram foarte mic și slab, și puteam, cel mult, să iau bătaie. Probabil că dacă ne-am fi întîlnit atunci, m-ar fi bătut pe mine și astfel am fi început o frumoasă prietenie.

 

M-am mulțumit, cred, o vreme, cu faptul că locuiam pe Bulevardul București. Priveam în zare și îmi imaginam că acolo e capitala. După asta m-am mutat pe strada Bucovinei, desigur, fără nici o legătură cu această poveste.

 

Apoi m-am dus la școală. Ioana la fel. Aș spune că primii 4 ani au fost cei cînd am început să avem lucruri în comun: am învățat bețigașele, primele litere (și aici bănuiesc că au fost aceleași), cifrele (pe măsură ce scriu îmi dau seama că aveam, deja, o mulțime de lucruri în comun). Dar tot nu ne-am cunoscut, pentru că încă nu exista o autostradă între Baia Mare și București, respectiv alte capitale ale Europei prin care învăța Ioana.

Eu, tot mic, m-am ferit de certuri. Ea, la fel. Parcă și în generală l-a bătut pe un coleg. Băiat.

Instinctiv, păstram distanța, pentru că dacă am fi fost colegi mi-ar fi plăcut de ea și ea mi-ar fi răspuns. Adică m-ar fi snopit în bătaie. Dar n-a fost să fie. Nici atunci.

 

Revoluția ne-a prins făcînd, din nou, același lucru. Ne uitam la televizor. E un moment important, are legătură cu ce urma să se întîmple.

 

Cînd, în sfîrșit, am vrut să vin la București, Ioana a plecat. Să studieze. Undeva, spre Est, într-un mare oraș. Istoria se desfășura sub picioarele noastre, precum o carte scrisă pe un covor roșu: în orașul în care era, Ioana trăia o încercare de lovitură de stat cînd ieșea de la metrou, eu vedeam niște domni respectabili veniți din Valea Jiului, obișnuiți să planteze panseluțe, veniți de data asta să schimbe guvernul. La ea erau tancuri reci, rusești, la mine erau cîteva cocktailuri Molotov, aruncate în Palatul Victoria. Ați sesizat asemănarea, desigur…

 

Anii au curs rapid, iar un observator neatent ar putea spune că fără vreo asemănare evidentă. Doar că ea se angaja în ’95 la o televiziune mică, undeva pe la mijlocul lui Pache Protopopescu. Un an mai tîrziu, eu mă angajam la o televiziune ceva mai veche de pe București-Ploiești.

 

O vreme am fost concurenți. Fără să știm. Chiar direcți, dacă e să luăm în calcul faptul că ea muncea pentru știrile de dimineață, într-o echipă ce promitea multe. Iar eu lucram pentru știrile de dimineață într-o echipă în care eram și reporter, și cameraman, și editor și producător. Bine, la un moment dat am primit un cameraman… Abordări diferite, program de lucru asemănător.

 

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd l-a născut pe Petru, eu eram atît de prins în vîrtej încît credeam că nu există viață decît la știri. O greșeală, dar n-aveam pe nimeni să-mi spună că prea multă pasiune ar putea fi prost percepută.

 

Cred că prima oară cînd am văzut-o a fost prin 2005, sau 2006. La prima televiziune de știri din țară. M-am uitat și mi-am zis “Cine e domnișoara????” – pe vremea aia eram producător general la televiziunea de la capătul Bucureștiului, iar PDG-ul mă tot bătea la cap că ar trebui să îi cunosc pe toți oamenii valoroși de pe piață. Nu știu cît de mult a contat îndemnul lui, dar e clar că “domnișoara” mi-a atras atenția.

 

Doar că eu reacționez mai greu. Sau, ca să nu-mi stric definitiv imaginea, o să aleg o variantă mai elegantă: nu m-am lăsat ghidat de prima impresie. Adevărul e că încă o dată, instinctul meu a funcționat: Ioana, la cîte pașapoarte a schimbat în vremea aceea din cauza deplasărilor, cred că m-ar fi privit cu aceeași atenție cu care ne uităm la o sticlă goală.

Așa că am lăsat totul pentru mai tîrziu. Încă vreo 5 ani….

 

Cînd ne-am cunoscut, a fost destul de simplu. În cîteva luni, am recuperat toți cei aproape 40 de ani pierduți: mi-a plăcut de ea, apoi a vrut să mă bată, între timp mă reapucasem de karate, a stat să se mai gîndească, apoi cred că i-am plăcut și iar a vrut să mă bată cu toate karatele mele, după asta am cerut-o de nevastă și atunci chiar că a fost un moment nasol, cu toate karatele mele.

În fine, ne-am căsătorit. Și, ca să nu ne încurcăm în date, am făcut-o tot în octombrie. 28 octombrie, ca să fiu exact. De ziua noastră. La ora 17.00.

Au trecut 4 ani de atunci. 43.

 

  1. Cînd am luat-o pe Agatha de la grădiniță, i-am spus:

“Mîine e ziua mamei.”

“Da? Îi facem petrecere?”

“Nu știu, vedem… Dar știi, e și ziua lui tati.”

“Ziua tatălui tău?”

“Nu, al tău….”

Agatha s-a născut în aprilie, la 11 ani și o zi distanță de fratele ei. Ar fi trebuit să se nască în aceeași zi, însă era ocupată doamna doctor.

JURNALISTUL DEVENIT FIU AL POPORULUI. IGNORANT.

O aplicație simpatică a Facebook mi-a pus în dimineața asta în fața ochilor o fotografie din 2013. Și-am început să-mi amintesc…

Deși am lucrat fără oprire în televiziune din 1996, cea mai mare parte în redacțiile de știri cele mai importante din țară, deși chiar și înainte de a mă angaja am colaborat la tot felul de ziare, radiouri ori televiziuni, naționale sau locale, nu m-am considerat niciodată jurnalist. Am cunoscut jurnaliști pe parcursul anilor aceștia, iar față de ei nu mă pot considera așa. De la un punct încolo am fost „producător de știri”, apoi am lărgit puțin denumirea și am ajuns la „producător de televiziune.”

Unii poate că mi-au spus jurnalist, dar asta e strict treaba lor. La fel cum nu e treaba mea că mulți se consideră jurnaliști, deși nu sînt.

IGNORANTUL

Dar, asta e așa, o introducere. Altceva vroiam să spun, revenind la această fotografie.

Îmi amintesc că m-am amuzat, atunci, văzînd acea generalizare, Ba chiar am postat imaginea spunînd „Și iată cum adevărul a ieșit la iveală. Precizez că nu voi spune unde am îngropat lingourile, pentru că aș minți. Plus că nici nu știu de ce am zis “îngropat”…”

 

Au trecut 2 ani de atunci. De cîteva luni, am ieșit din presă. De tot. Produc, în continuare, „lucruri” care apar la televizor, dar sînt producții care au o mare componentă comercială. Deci nu mai sînt jurnalist, nici măcar pentru aceia care mă considerau așa cu luni sau ani în urmă.

 

De dragul jocului, m-am întrebat azi dimineață, privind imaginea: dacă nu mai sînt „jurnalist”, atunci ce sînt? Răspunsul m-a fulgerat cu o precizie chirurgicală: sînt un ignorant! Căci m-am întors, nu-i așa, în popor.

 

Și altă cale nu aveam, căci în stradă n-am ieșit.

Acum, tot ce-mi doresc este să-mi mai amintesc un lucru. Ceva legat de niște lingouri… of, vîrsta asta!