PERSONAJE. SCURT EXERCIȚIU.

E ordine încă din aer, cînd avionul se apropie de pămînt și începi să distingi așezările și zonele agricole și pădurile. Am observat niște semne noi, pe care nu le știam. Țin de cum merg mașinile agricole pe terenurile cultivate. Par niște spirale perfecte făcute de uriași. Sau, desigur, de extratereștri, căci doar pentru ei ar putea avea o altă însemnătate. Pentru mine sînt doar ordine.

Am urcat într-un tren cu etaj. La etaj, 3 măsuțe de lucru cu prize de curent și niște lămpi mici, chic. Îți face poftă să scrii. Aș putea face călătorii foarte lungi așa. Cînd am intrat, o franțuzoaică era așezată la una dintre mese și scria. Am salutat-o și m-a întrebat la ce oră pleacă trenul din gară. La 10.37. Încă 30 de minute, timp berechet! A terminat ce avea de scris și apoi a început să se aranjeze. Fard, ruj, păr. S-a îmbrăcat și a plecat, lăsîndu-mă stăpîn peste cele 3 mese de birou.

Nu merg prizele, sînt totuși într-o țară latină și călătoresc la clasa a doua.

În fața mea se așează un bărbat trecut bine de 55 de ani, cu o față de actor de cinema. Sau de bunic mișto, încă nu m-am hotărît cum o să-l descriu. Are părul alb, dat pe spate, ochii mari, căprui și calzi acoperiți cu o pereche de ochelari foarte la modă, cu rame albe, și o barbă îngrijită, albă. Se potrivește cu ramele ochelarilor. Din cauza bagajului meu, își ține picioarele spre culoarul de trecere. O doamnă se împiedică, el își cere scuze. „E vina mea”, spun eu după ce trece femeia. „Nici măcar n-a căzut”, zice el zîmbind.

Are un i-phone mare, îmbrăcat într-o husă albastră. Aș zice că stă pe facebook, dar în Franța e mai degrabă Twitter.

Am avut o clipă senzația – de fapt sînt foarte sigur – că timp de cîteva secunde a cîntat ceva cu voce joasă. Mi-am scos căștile să-l ascult, dar cîntecul era doar pentru el și apoi s-a stins de tot.

Are un inel de argint pe degetul mic al mîinii drepte, cu un model tribal. Mă face să mă gîndesc la un star rock. Ori un cîntăreț de country, cu cizmele lui scurte de piele și blugii închiși la culoare. Dar sîntem în Franța, iar în țara asta nu se cîntă country. Eu nu știu pe nimeni, dar recunosc că pot fi considerat un mare ignorant. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre el.

Doamna de lîngă noi are colanți gri închis sau negri – nu-mi dau seama din cauza luminii – cu un zig-zag mare de sus pînă jos. Modelul seamănă cu cel pe care l-am văzut din avion, pe terenurile agricole. Bluza albastră, din mătase, cu un model floral complicat și cu părți semitransparente și cerceii mari, perle albastre și inelul multicolor mare și pătrat de pe deget și brățara mare, aurie de la mînă compun un soi de varză liniștită. Citește o carte cu coperți galbene, de dimensiuni normale. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre ea.

 

Completare pentru bunicul vedetă de cinema sau rock star sau cîntăreț de country: ar putea să nu cînte cînd dă din buze, s-ar putea să șoptească o rugăciune. Ceea ce l-ar plasa într-o altă zonă de activitate, despre care nu îmi dau cu părerea.

JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

Revolta

Primul meu contact cu Marocul s-a produs noaptea, după 3 zile de drum, o așteptare de 6 ore în portul spaniol Algeciras și o traversare de 2 ore și jumătate a Gibraltarului, într-un vapor umplut pînă la refuz cu oameni și mașini. Aveam să aflu mai tîrziu că fusese cel mai aglomerat sfîrșit de săptămînă din ultimii 10 ani. Mii de marocani veneau acasă din țările unde munceau, trăiau sau căutau o viață mai bună. Cele mai multe mașini purtau pe acoperiș pachete mari, care dublau înălțimea autoturimelor – cadouri pentru cei de acasă ori agoniseala după un an de muncă – de la biciclete pînă la frigidere sau mașini de spălat, urcate toate pe mașini în pachete de un straniu echilibru, acoperite, de cele mai multe ori, cu folii de plastic, albastre.

Înainte de Tanger e vama, imediat ce cobori de pe vapor. Era tîrziu, probabil 2, și mii de mașini formau cozi descurajator de lungi. Procedurile, mult prea anevoioase pentru cineva neobișnuit cu birocrația, îmi aminteau de ce lăsasem acasă, în România. Vameșii se mișcau încet, aparent fără noimă, printre coloanele de mașini. Cîțiva bărbați îndeajuns de dubioși încît să îți dai seama că au legătură cu autoritățile îți propuneau tot felul de servicii, care mai de care mai sofisticate și mai ieftine.

Toate acestea se petreceau sub o lumină de film. Locul acela, frontiera, părea să fie decorul unui film, iar lumina părea pusă de un maestru extrem de atent la fiecare detaliu.

Și atunci, am văzut scena. Doi vameși, de o parte și de cealaltă a unei dubițe vechi, cu urme de rugină pe la încheieturi și cu pete de vopsea adăugată în mai multe straturi pe caroserie. Înăuntru, un bărbat uscățiv, cu părul alb, ce putea avea orice vîrstă între 55 și 75 de ani. Vameșul din dreptul lui îi face semn să dea jos de pe acoperiș un frigider. Bărbatul pare să le spună că îi e imposibil să facă asta, pentru că frigiderul făcea parte dintr-un pachet enorm, așezat după niște legi secrete ale echilibrului pe mașină. Vameșul insistă, bărbatul se ambalează și pare să încerce să îi explice că nu poate face nimic. Și-atunci, tot acest dans al mîinilor, al fețelor schimonosite a fost întrerupt, pe neașteptate, de un zgomot teribil: frigiderul s-a izbit cu putere de caldarîm, împins de celălalt vameș, care vroia probabil să-i arate bărbatului că obiectul putea fi dat jos.

Îmi amintesc perfect acele 2 sau 3 secunde, văd căderea frigiderului și momentul în care s-a făcut praf pe jos. Și n-o să uit nicicînd nici reacția bărbatului: a început să plîngă și s-a prelins, ușor, cu spatele pe caroseria dubiței, pînă a atins cimentul. Apoi, a început să se lovească cu pumnii peste cap, într-o încercare disperată de a protesta. Neputință. Asta am văzut în fiecare gest al bărbatului, în ochii lui plini de lacrimi și în fiecare rid de pe fața lui, care mi se dezvăluia în detaliu prin cine știe ce magie adusă de aerul încărcat de arome.

Alături de mine au mai văzut momentele acelea cîteva sute de oameni. Reacția lor a fost impresionantă: au început toți să claxoneze, iar protestul lor a fost preluat, imediat, de alte zeci și sute și mii de mașini pînă hăt departe, în noaptea fierbinte.

Vameșii s-au privit fără reacție pe fețele sculptate, s-au adunat și ne-au întors spatele. Au intrat, pur și simplu, într-o gheretă.

 

Sentimentul pe care l-a trăit bărbatul nu cred că îl voi trăi niciodată. Însă neputința are aceeași aromă, indiferent de intensitate. Și o trăiesc aproape în fiecare zi cînd am de a face cu statul, cînd am de-a face cu autoritățile. Fie că e vorba despre un polițist absurd în căutarea unei șpăgi pe care n-o va primi, fie că e vorba despre un politician care promite lucruri pe care mîine le va uita. Fie că e vorba despre un funcționar plictisit care e în stare să îți închidă geamlîcul ghișeului în față, că e pauza de prînz.

Neputința pe care o simt în fața statului idiot are o mulțime de forme, așa cum are mii de motive. Nu pot să plîng și să mă lovesc cu pumnii peste față. Trebuie să fac și altceva.

Iar „altceva”, în cazul meu, e să scriu, să povestesc. Pînă într-o zi cînd cuvintele mele vor muri sau, mai bine, se vor transforma în claxoane, într-un cor de zeci, sute, mii de claxoane.

Lecții de televiziune. O țară ca afară.

(Urmează un amestec de imagini, senzații, arome, dezamăgiri și amăgiri, sunete și vise. Nu cred că le veți vedea/ simți/ mirosi/ auzi/ trăi, dar vă asigur că mi-am dat silința să le explic.)

Nu știu prea multe despre cum ar trebui să fie un oraș, deși am crescut la oraș. Dar n-o să uit niciodată senzația pe care am avut-o cînd s-au deschis ușile de sticlă ale aeroportului din New York: sentimentul că acolo pot face orice, că totul depinde de mine. Ori drumurile lungi prin Paris, care mi-au arătat o relație cu mersul pe care nu mi-am imaginat-o niciodată aici, la noi.

Nu mă pricep deloc la agricultură. Văd doar ce se întîmplă pe terenurile agricole din jurul casei noastre. Și ceva îmi spune că nu e bine, că agricultura nu se face cu calul în 2014, nu pe terenuri scoase la vînzare pentru construcții și nu fără irigații. De unde am convingerile astea? Dintr-o vacanță la țară, la vreo 200 de kilometri de Paris. După ce părăsești autostrada, drumul național și drumul următor, intri în cîmp. Pe un alt drumeag asfaltat. În jur, lanuri nesfîrșite, lucrate cu grijă. Terenurile pe care proprietarii de la oraș nu mai vroiau să le lucreze erau date în arendă. Știu, e un clișeu, dar „nici un petec de pămînt nu era lăsat la voia întîmplării” vine, cel mai probabil, de acolo, din sătucul ăla de la 200 de kilometri de Paris.

Nu mă pricep la viață, în general. Dar am destule motive să cred că noi, aici, ne-o pierdem. Că o lăsăm să treacă și nu ne dăm seama decît tîrziu. Prea tîrziu. Încă un clișeu.

Nici la televiziune nu mai cred că mă pricep. Pentru că văd, în fiecare zi, cum ne îndepărtăm, tot mai mult, tot mai decisiv, de modelele de la început. Și oameni care altfel vor „o presă ca afară” se prefac că nu înțeleg că nu de alții depinde, ci de noi.

Dar, ce spun eu aici? La oameni nu m-am priceput niciodată. Poate, doar, la unul, doi ori, cine știe… trei.

De aici, de afară, de lîngă noi.

Dorințe de duminică.

– Fotoreportaj. E un vis mai vechi, poate de dinainte să văd “War Photographer” (merci, Vlad!). Discutam cu un amic acum cîteva zile dacă se caută asta în România, deci, implicit, dacă am putea trăi, eu și familia mea, din fotoreportaj. Probabil că nu. Ar mai trebui ceva pe lîngă, ceva care să aducă un venit constant.
– Route 66. Nu mai știu de unde a pornit, dar e o dorință care crește, pe zi ce trece. Are rădăcini tot mai puternice. Poate de undeva din nevoia de spații largi, de distanțe la volan? Ar fi, de asemenea, o bună temă de fotoreportaj, nu?
– Mi-a plăcut la nebunie recenta aventură a “Dacioților”, cei care au plecat de la Praga (drumul pînă acolo l-au făcut tot cu mașina, desigur) și-au mers pînă în Mongolia. Ține tot de distanțe petrecute la volan. Trebuie să fie foarte interesant.
– Travel Channel. Mi-ar plăcea să pot produce reportaje pentru ei. Aș lucra cu toată inima, cu siguranță!

– Să înțeleg ce îmi tot spune Agatha, fetița noastră. Are limbajul ei secret. Cîteodată, cîntă. Un cîntecel bun pentru 4 luni jumătate.

Chiar! De ce București?

“Eu nu ști de ce ar veni turiștii străini în București! Adică nu înțeleg, nu e nimic spectaculos, ca la Paris de exemplu…”
Petru, băiatul nostru, are 11 ani. Și o minte nealterată de rutina unei societăți care nu-și găsește calea. Obișnuințele noatre, ale oamenilor mari, care plecăm de acasă la serviciu și înapoi și ieșim la film la mall și la cumpărături la Carrefour. Și, din cînd în cînd, la muzee și-n vreun parc.
“Ar fi cîteva lucruri de văzut” încerc eu, timid. “Uite, Muzeul Antipa. Ți-a plăcut, nu? Și Muzeul Țăranului, Muzel Satului… mai ales Muzeul Satului, ăsta e special, nu crezi?”
În timpul ăsta, depășesc un autobuz descoperit, cu cîțiva turiști rătăciți pe platformă. Și mă gîndesc la motivele care m-ar face pe mine, turist străin, să merg într-o capitală precum Bucureștiul. Și încerc și încerc. Și nu găsesc simbolul. Acea emblemă care să definească orașul. Acel “Turn Eiffel”, acel “Turn al Londrei”, “Casa Albă” sau “Georgetown”, “Manhattan” ori alt simbol ce vă vine în minte cînd vă gîndiți la marile orașe ale lumii. Care să fie simbolul Bucureștilor?

În acest timp, un șofer din dreapta mea coboară, încet, geamul. Îmi pare că văd mucul de țigară strivindu-se de caldarîmul prăfuit.