ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

Dumnezeu preferă ateii.

O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.

Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.

Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…

Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?

Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.

Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.

Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.

Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.

Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.

Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.

Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.

Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.

Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.

 

Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.

 

 

 

 

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

Realizările guvernului Ponta. Capitolul declarații pentru fraieri.

Nu voi face comentarii la declarațiile care urmează. Vă rog, însă, să le citiți cu atenție. Și să vă întrebați dacă e ceva în neregulă. Toate declarațiile au fost făcute de ministrul marilor proiecte, apoi ministru al transporturilor Dan Șova, cu excepția celei de la început. Toate se referă la autostrada Comarnic – Brașov:

Victor Ponta: „”Nu găsesc pe cineva care să dea drumul la lucrări. Toți spun că vine DNA -ul. Dacă nu e gata în 2016 nu mai candidez. Gata! Mi-am fixat cu Comarnic – Brașov și Pitești – Craiova” (februarie 2013, premierul se referea la o viitoare candidatură la parlamentare)

 

Dan Șova:

„Mă mut cu cortul acolo și tot o termin” (martie 2013)

Compania care va concesiona Autostrada Comarnic – Brașov va fi selectată în luna septembrie, iar lucrările ar trebui să demareze în luna octombrie a acestui an” (martie 2013)

 

“Dorinţa noastră este ca Comarnic-Braşov să se facă în maximum doi ani de la momentul la care se dă ordin de începere a lucrărilor. Unii spun că este greu. Eu insist. Sunt încăpăţânat” (martie 2013)

 

Negocierile pentru desemnarea castigatorului contractului de constructie a tronsonului Comarnic-Brasov (…) se vor termina in luna august.” (mai 2013)

 

“Taxa pentru autostrada Comarnic-Braşov va fi de 3 euro/100 km” (mai 2013)

 

“Conform programării din dialogul competitiv, în mod normal, pe 30 octombrie trebuie să semnăm contractul” (august 2013)

 

“Desemnarea castigatorului pentru construirea autostrazii Comarnic-Brasov va avea loc pe data de 25 noiembrie.” (noiembrie 2013)

 

“Lucrările vor începe în luna aprilie a anului viitor şi ar putea fi încheiate în 2016 sau 2017.” (noiembrie 2013)

 

Știre din presă: “Departamentul pentru Proiecte de Infrastructura, institutie condusa de ministrul delegat Dan Sova, a anuntat ca pe 9 decembrie au fost depuse ofertele finale pentru realizarea in concesiune a autostrazii A3 Comarnic – Brasov.” (decembrie 2013)

 

” BEI şi BERD (care s-au arătat interesate de finanţarea contractului n.n.) trebuie să realizeze evaluarea contractului şi să aprobe în board finanţarea. De obicei, o asftel de procedură durează un an. Noi am obţinut o scurtare a acestui termen, până în luna iunie” (1 aprilie 2014)

 

„Noi ne-am terminat treaba. În acest moment, CNADR, Guvernul României, noi nu aşteptăm decât instituţiile financiare internaţionale (…) să stabilească dacă finanţează şi cu cât. (…) CNADR şi-a terminat treaba, deci deocamdată aşteptăm” (mai 2014)

 

“Munca CNADNR s-a terminat în decembrie, de atunci până acum sunt discuţii între constructor, finanţatorii privaţi şi finanţatorii instituţionali – BEI, BERD. Am trimis documente Eurostat, şi eu aştept semnarea contractului. (…)Dacă se vor termina cei 1.700 de kilometri de autostradă pe care se fac acum studii de fezabilitate, vom avea 3.000 de kilometri de autostradă în 2020. Dar orice guvern, de orice culoare, va avea o mare responsabilitate, aceste autostrăzi trebuie întreţinute, iar acest lucru costă foarte mult. (iunie 2014)

 

Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat
Grup de automobilisti pregatiti sa circule pe autostrada Brașov-Comarnic, avînd în vedere că pentru Comarnic-Brașov mai au de așteptat

Am spus la început că nu voi face comentarii. Poate doar un lucru ar trebui să spun în loc de concluzie: în România de azi nu contează ce faci cu adevărat, ci cît de tare susții că vei face acel lucru așteptat de toți.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum aruncă Băsescu în aer rămășițele USL

“Fac un apel la cei doi lideri ai USL să revină la rațiune, nici unii nici alții nu vor să se despartă, dar au orgolii și nu știu cine pierde. Ii propun public premierului să cedeze la solicitarea PNL de a-l avea pe Iohannis vicepremier, ar debloca lucrurile.”

Acesta e mesajul de ieri seară al președintelui. Aparent nevinovat. Aparent, un atac la ambii lideri ai coaliției care, să nu uităm, a cîștigat cam 70 % din voturi la ultimele alegeri. Un mesaj care va dinamita, cred eu, ultimele cărămizi de la fundația și așa șubredă a USL.

Cerîndu-i premierului să îl accepte pe Klaus Iohannis, Traian Băsescu nu face decît să alimenteze suspiciunile care au depășit demult stadiul de șoapte pe la ușile sălilor de ședință social-liberale. Practic, președintele avea două variante: să îi ceară premierului să cedeze în fața presiunilor PNL, sau să îi ceară lui Crin Antonescu, celălalt președinte USL, să nu mai insiste cu modificarea structurii guvernului (deși această modificare nu ar necesita decît acceptul premierului).

Făcînd apel la “rațiunea” premierului și nu la cea a președintelui Senatului, Băsescu le dă un solid material de criză celor care acuză o apropiere parafată în secret între actualul locatar al Cotroceniului și veșnicul candidat

De fapt, pentru Traian Băsescu Klaus Iohannis e doar o unealtă. Nici vorbă să-l fi apucat, peste noapte, grija că puterea de muncă și talentele organizatorice ale “neamțului” ar risca să se piardă. În urmă cu 5 ani, același Traian Băsescu îl refuza pe Iohannis, propus ca premier de o majoritate politică cvasi-majoritară, în dauna lui Lucian Croitoru. Actualul primar al Sibiului era renumit și atunci pentru exact aceleași lucruri ca și acum. Doar că atunci, președintele n-a vrut.

Acum, Băsescu joacă o carte pe care a pregătit-o de mult timp: cea a atragerii PNL într-un “joc al puterii ce va fi”, bazîndu-se pe o erodare naturală a credibilității PSD. Dublată, spre norocul președintelui, de lăcomia socal-democraților, care își scot la iveală, pe zi ce trece, fețele hîde ascunse sub straturi groase de machiaj de televiziune. Rupînd coaliția, Băsescu își oferă un răgaz pentru a pregăti mișcarea Dreptei, acum doar un firav lăstar. Atrăgînd PNL în Opoziție, realizează ceea ce n-a reușit nici un lider aproapiat lui: apariția chiar a Opoziției, inexistentă acum.

“Nu ne mai putem juca de-a Guvernul.” a mai spus Băsescu aseară. Are perfectă dreptate, din păcate. Doar că o face, din nou, jucîndu-se de-a “tătucul națiunii”. Un rol pe care îl știe la perfecție.

E foarte interesant de văzut dacă îi va merge și de data asta.

La capătul lui Eminescu

copii_eminescu

 

I-am surprins pe copiii ăștia undeva, prin primăvară. La capătul străzii Eminescu. Părinții lor spălau parbrize. Tatăl, cel puțin. Ușor agresiv, bărbatul venea spre mașina ta, te măsura din priviri și, dacă îți surprindea o urmă de ceea ce el își imagina că ar putea fi accept, îți uda imediat parbrizul. Unii șoferi îl lăsau să termine, alții îl înjurau, alții porneau ștergătoarele. Bărbatul, cu o privire fixă, încerca că rezolve neînțelegerea: „Un leu, un leu dați-mi și mie pentru copii…” puteai citi pe buzele lui uscate de tutun, vînt și necaz.

Cei mai mulți șoferi ori nu-l înțelegeau, ori îl ignorau. Pentru că fața lui brăzdată te făcea să te întrebi dacă banii s-ar duce, cu adevărat, pe hăinuțele sau mîncarea copiilor.

 

Duminică mergem la vot. Din nou. Eu voi merge, alții nu vor merge. Au făcut-o, probabil, de prea multe ori și nu s-a schimbat nimic. Nimic bun nu li s-a întîmplat. Promisiunile strigate la televizor ori afișate pe bannere nesimțit de scumpe au fost uitate, de fiecare dată, imediat după ce votul s-a încheiat. De fiecare dată. Nici un politician n-a scris, vreodată, pe un carton: „Am folosit banii pentru acest afiș electoral ca să hrănesc o familie săracă. Timp de o săptămînă.”

 

Nu spune nimeni că politicienii ar trebui să își folosească banii pentru acte de caritate. Nu. Ei ar trebui, în schimb, să găsească soluții pentru acei oameni. Pentru astfel de oameni. Pentru copiii ăștia și pentru părinții lor care spală parbrize. Și pentru bătrînica aceea care vine în fiecare zi cu o mînă tremurîndă, în care ține un carton pe care scrie că e bolnavă. Acolo, tot la capătul lui Eminescu. Și pentru bărbatul care vrea să-ți vîndă, cu orice preț, gume noi pentru ștergătoarele de parbriz. Făcîndu-i, fără să vrea, concurență prietenului care spală parbrize. Tot acolo, la capătul străzii Eminescu.

A trecut peste ei aproape un an. În dimineața aceasta erau tot acolo. Toți. Mai venise și un bătrînel în cîrje, strecurîndu-se printre mașinile reci, ude.

Aș vrea să îi pot urmări, duminică, pe acești oameni. Să văd ce fac. Să văd… dacă se vor duce la vot. Anonimii de pe strada cu nume celebru.

 

 

I-am surprins pe copiii ăștia pe o stradă, într-o primăvară.

O campanie ce ocoleşte România.

  
Mi-au atras atenţia sirenele ambulanţei. Mai apropiate şi parcă mai insistente decît de obicei. Am aruncat o privire pe geam şi am văzut: o maşină de poliţie, una de la SMURD şi o mulţime de oameni care căscau gura. Unuia dintre muncitorii care lucrează la reabilitarea blocului meu i se făcuse rău pe schela mobilă suspendată, probabil, undeva pe la etajul 8. Schela era acum coborîtă pe sol, un medic încerca să îl readucă la viaţă pe muncitorul inconştient. La cîţiva metri, zeci de gură-cască. Grupul se îngroşa cu fiecare minut. Poliţiştii se învîrt în cerc, apoi merg spre maşina oprită pe prima bandă, revin în mijlocul mulţimii.

 

   

Mi-am dat seama că sirenele ambulanţei nu mai fac gălăgie abia atunci cînd un alt zgomot a început să se audă. Timid la început, apoi tot mai prezent. Un cîntec patriotic, pe care nu-l mai auzisem de tare multă vreme. Iniţial, crezusem că e vreo maşină cu megafon, care face reclamă la vreun spectacol de circ. Apoi m-am lămurit: mă înşelasem doar pe jumătate. Era o maşină cu o instalaţie de sunet. Nu anunţa nici un spectacol de circ. Îi făcea reclamă unui candidat la Preşedinţie…  

Şoferul maşinii, cu pozele mari ale candidatului lipite pe geamuri, a încetinit puţin cînd a ajuns în dreptul mulţimii de privitori. Melodia patriotică se auzea tot mai tare, pînă la stridenţă. A plecat mai departe. Alegătorii primiseră mesajul. Cîntecul, cu trimitere la un domnitor, s-a stins încet.  

Două lumi. Lumea noastră, în care muncitorilor li se face rău pe schele atîrnate la zeci de metri. Lumea lor, în care afişele colorate acoperă gunoiul. Lumea noastră, în care poliţiştii nu ştiu cum să ajute un echipaj de intervenţie, sufocat de trecătorii însetaţi de sînge. Lumea lor, stridentă. A noastră, în care unii oameni mai şi mor. A lor, în care aceşti morţi devin marfă electorală dacă au fost, întîmplător, artişti. Lumea noastră – cea a cozilor interminabile în intersecţii. A lor – cea din confortabilele limuzine înconjurate de poliţişti şi SPP-işti ce le asigură cale liberă prin intersecţiile blocate. A noastră, unde oamenii mor cu miile pe şosele insuficiente pentru numărul maşinilor. Conduse, de multe ori, de şoferi ce-au primit permisele aiurea. În lumea lor – planuri, zîmbete, contracte pentru mega-autostrăzi. Într-a noastră nu sînt locuri de parcare. Dar ne găsim alinarea la ei: în promisiuni despre oraşe suspendate undeva, într-un viitor apropiat. La mine pe stradă, primăria a stricat vreo sută de metri pătraţi de gazon. Trîntit aiurea pe pămîntul uscat, transformat acum în noroi. În lumea politicienilor, acesta e un amănunt fără importanţă. Pentru că ei au o menire, un scop superior: ei trebuie să conducă ţara!  

Două lumi. Poate că eu sînt de vină, eu nu-mi dau silinţa să-i înţeleg. Uite, fac eu primul pas: îmi cer iertare! Dar vă cer ceva la schimb: data viitoare cînd veţi trece în goana coloanei oficiale pe lîngă vreun mort, măcar aprindeţi farurile!