CINEVA ÎMPARTE ROMÂNIA

Șoferul din fața mea venea liniștit pe contrasens de peste 200 de metri. Îi fac semn cu farurile. Nu pare să nu știe ce face, ba mai degrabă aș spune că vroia să o ia la stînga și a depășit coloana ce se insinuase, evident nesimțit, în fața lui. A tăiat doar o linie continuă. Dar, cine știe, poate că se și grăbea. Cu vreo 10 metri înainte să ne oprim bot în bot, a luat-o la stînga.

La benzinărie, așteptăm tăcuți la coadă să plătim. Un bărbat apare ca printr-un miracol, ne depășește pe toți și întinde o mînă grăsuță: 50 la pompa 6. Și pleacă.

La pensiunea unde am stat în Grecia acum vreo două săptămîni erau și alți români. Cînd coborau din mașină, își țineau maieurile ridicate deasupra burților, probabil parte a unui ritual inițiatic de ventilare. Prînzul pe care și-l compuneau atent cu ingrediente aduse din țară îl stropeau cu valurile muzicale ce se revărsau dintr-o boxă portabilă. Manele. Mi s-au părut de nișă, dar nu sînt un cunoscător.

Intru în ministerul unde trebuia să las cîteva invitații pentru un eveniment, inclusiv pentru ministru. Paznicii mă măsoară din cap pînă în picioare, nu le ia mult că-s destul de scund. Îi salut frumos și le spun doleanța mea. Le întind invitațiile, cel mai important le ia, studiază atent toate plicurile și mi le dă înapoi: „la registratură”. Unde, zic eu confuz. Ieșiți, stînga, prima stradă la dreapta și mergeți pînă la numărul 10. De ce or mai fi luat invitațiile dacă știau că nu le pot lăsa acolo? Proceduri, habar n-am.

În veșnica parcare a mall-ului unde eșuez de obicei, încerc să îmi parchez mașina cît pot eu de regulamentar. Intru cu spatele, nu sînt mulțumit de distanța față de celelalte mașini, ies puțin, un șofer cu o mașină scumpă cît casa familiei frînează brusc și mă înjură. Înjură. Lasă geamul jos și înjură. Îl întreb de ce vorbește urît și pleacă. Venea cu cel puțin 60 la oră într-o zonă în care limita e de 5.

Ies din mașina pe care o las departe de intrarea în magazine, unde sînt locuri libere berechet, și trec pe lîngă o mulțime de mașini parcate aiurea, pe o bandă a drumului. Oameni grăbiți, oameni ocupați. Mașini scumpe, altfel probabil că paznicii ar fi luat măsuri dure.

 

Există o legătură între aceste personaje pe care sînt convins că le-ați întîlnit cu toții: lipsa educației.

Ce înțeleg prin educație? E un set de valori (adică reguli) pe care le acceptă toată lumea. E ca la fotbal: ce i se întîmplă jucătorului care, supărat că echipa sa pierde, ia mingea în mînă, îl înjură pe primul adversar ce-l privește uimit, îl împinge pe cel de-al doilea ce i se pune în față, îi dă un pumn în gură celui de-al treilea, un scuipat în față altuia și apoi un picior în gură portarului, înainte de a da gol. Ar trebui să ia roșu și să primească o suspendare ce l-ar scoate din circuitul sportiv.

Ceea ce se întîmplă acum în societatea românească arată așa: jucătorul respectiv ar fi aplaudat de majoritatea din tribună, adversarii bătuți ar fi huiduiți îndelung și arbitrul ar valida golul, după ce ar și elimina vreo 4 jucători (din tabăra cealaltă, normal) pentru proteste.

 

Eu cred că toți cunoscuții mei, indiferent de ce parte a incidentului de la B1 TV s-ar aflla (și folosesc acest exemplu doar pentru că e cel mai recent care divide lumea) cred că educația e importantă.

Poate de aici ar trebui să pornim. De la un punct comun. Și să discutăm.

 

 

Advertisements

Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

JURNALISTUL DEVENIT FIU AL POPORULUI. IGNORANT.

O aplicație simpatică a Facebook mi-a pus în dimineața asta în fața ochilor o fotografie din 2013. Și-am început să-mi amintesc…

Deși am lucrat fără oprire în televiziune din 1996, cea mai mare parte în redacțiile de știri cele mai importante din țară, deși chiar și înainte de a mă angaja am colaborat la tot felul de ziare, radiouri ori televiziuni, naționale sau locale, nu m-am considerat niciodată jurnalist. Am cunoscut jurnaliști pe parcursul anilor aceștia, iar față de ei nu mă pot considera așa. De la un punct încolo am fost „producător de știri”, apoi am lărgit puțin denumirea și am ajuns la „producător de televiziune.”

Unii poate că mi-au spus jurnalist, dar asta e strict treaba lor. La fel cum nu e treaba mea că mulți se consideră jurnaliști, deși nu sînt.

IGNORANTUL

Dar, asta e așa, o introducere. Altceva vroiam să spun, revenind la această fotografie.

Îmi amintesc că m-am amuzat, atunci, văzînd acea generalizare, Ba chiar am postat imaginea spunînd „Și iată cum adevărul a ieșit la iveală. Precizez că nu voi spune unde am îngropat lingourile, pentru că aș minți. Plus că nici nu știu de ce am zis “îngropat”…”

 

Au trecut 2 ani de atunci. De cîteva luni, am ieșit din presă. De tot. Produc, în continuare, „lucruri” care apar la televizor, dar sînt producții care au o mare componentă comercială. Deci nu mai sînt jurnalist, nici măcar pentru aceia care mă considerau așa cu luni sau ani în urmă.

 

De dragul jocului, m-am întrebat azi dimineață, privind imaginea: dacă nu mai sînt „jurnalist”, atunci ce sînt? Răspunsul m-a fulgerat cu o precizie chirurgicală: sînt un ignorant! Căci m-am întors, nu-i așa, în popor.

 

Și altă cale nu aveam, căci în stradă n-am ieșit.

Acum, tot ce-mi doresc este să-mi mai amintesc un lucru. Ceva legat de niște lingouri… of, vîrsta asta!

 

ROMÂNIA CARBONIZATĂ

De vreo lună și jumătate, de cînd drumurile mă duc spre Academia Militară, trec de cîteva ori pe săptămînă pe lîngă Palatul Cotroceni. Traficul neprietenos mă obligă să observ împrejurimile. Dar chiar dacă aș fi mers în viteză, tot aș fi văzut asta:

Cotroceni, Bucuresti octombrie 2015 copyright ICS
Cotroceni, Bucuresti
octombrie 2015
copyright ICS

Sînt resturile unui Logan carbonizat, la doi pași de una dintre intrările în Palatul Cotroceni.

Eu văd carcasa aceasta de prin august. Sîntem la început de octombrie și mă gîndesc că mașina nu a apărut din senin acolo, că era acolo de dinainte să o văd eu. Dar, chiar și dacă ar fi apărut o dată cu prima mea trecere prin zonă, tot a trecut de atunci o lună și jumătate. Adică cel puțin 45 de zile.

Am mai văzut astfel de imagini din Aganistan, Irak sau Siria. Zone de conflict, zone în care războaiele crunte, cu regulile lor absurde, abia dacă le permit autorităților să numere morții, în nici un caz să curețe urmele exploziilor.

Imaginile sumbre ce ajung în lumea întreagă prin agențiile de presă surprind disperarea oamenilor, priviri în care citești, fără echivoc, teama de viitor, lipsa oricărei speranțe.

Imaginea de mai sus mă duce cu gîndul la asta. Între Cotroceni și Leu, două clădiri emblematice pentru București, o mașină a fost cîndva părăsită. Apoi a ars. Ori, o fi ars chiar atunci, în urma unui accident. Din acea clipă, nimeni nu s-a mai ocupat de ea. Pînă la urmă, e doar o carcasă ce nu mai folosește nimănui. Un schelet abandonat.

De atunci, mii de oameni au trecut pe lîngă ea, și pot să bănuiesc că au fost și cîteva coloane oficiale, cu girofarele lor intimidante, în drumul lor spre Cotroceni și spre președinte.

Imaginea abandonului, reprezentativă pentru țara asta. Sau mai bine spus, tipică pentru orice ating autoritățile din țara asta. România.

REFUGIAȚII-LAȘI ȘI SUPEREROII DE PE FACEBOOK

Una dintre cele mai îngrijorătoare idei care circulă pe Facebook, legată de criza refugiaților, e cea potrivit căreia refugiații ar fi într-o proporție mare „lași”, pentru că nu au rămas acasă să își apere țara. Și, ca o adăugire, acești oameni nu pot fi numiți refugiați, pentru că refugiații sînt doar copiii, femeile și bătrînii, care nu pot lupta.

Spun despre acest curent că e îngrijorător pentru că apare în rîndul unor oameni care lucrează sau au legătură cu presa. Deci, exact în rîndul acelora care ar trebui, măcar, să fie corect informați, ca să poată da mai departe informația corectă.

Pînă să ne întrebăm ce se întîmplă în țările de unde vin refugiații, am putea să consultăm, simplu, dicționarul. Care spune așa:

REFUGIÁT, -Ă, refugiați, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care s-a retras undeva sau la cineva spre a se adăposti, spre a găsi sprijin sau ocrotire în fața unei primejdii, a unei neplăceri etc. ◊ Refugiat politic = persoană care cere azil politic. [Pr.: -gi-at] – V. refugia. Cf. fr. réfugié. DEX ’09 (2009)

Deci, potrivit dicționarului limbii române, oamenii despre care vorbim sînt refugiați. Că or fi printre ei și lași, asta e altă discuție. Să acuzi, totuși, pe cineva că e fricos pentru că n-a rămas în țara lui să apere granițele cu arma în mînă dovedește o încăpățînare de a nu citi presa internațională vecină cu prostia. Îi întreb, aici, pe adepții acestei teorii, împotriva cui ar fi trebuit să lupte bărbații în Siria sau Afganistan? De cine ar fi trebuit să își apere țara? Sau pentru independența față de cine ar fi trebuit ei să se bată?

Am avut, zilele trecute, o discuție pe tema asta cu colegul Dan. Și am văzut pentru o clipă în față imaginea unui război aici, în România. Spunea el: „Te-ar chema, te-ar instrui două săptămîni și te-ar trimite apoi pe front. Ce credeai?” Mi s-a strîns stomacul doar gîndindu-mă la asta: pentru că nu, nu știu ce aș face într-o asemenea situație.

Aș pleca pe front, lăsîndu-mi cei doi copii și soția singuri, crezînd că astfel îi apăr? Sau aș vinde tot, aș face rapid cîteva bagaje și i-aș lua spre niște granițe din spatele cărora s-ar iți o rază de speranță?

Cu riscul de a mă cataloga vreun patriot norvegian drept „laș”, pe contul său de Facebook?

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Foto_3._Grup_de_refugiati_din_Marin_-_1943_(pe_verso_%E2%80%93_stampila_cu_%E2%80%93_Foto_%E2%80%9CStela%E2%80%9D,_Calea_Dorobanti_89,_Bucuresti).JPG
Grup de refugiați din Marin, Sălaj (București, 1943)

PS. Dar, oare, milioanele de români ce-au plecat din țară să le fie mai bine sînt ei trădători? Vă sună cunoscută expresia “n-au mîncat salam cu soia”?

 

Tristețea omului intolerant

„Cineva a dat la o parte prelata din spatele camionului și trei fețe s–au ivit, privindu-ne țintă. Una era a lui Karim, celelalte două ale unor soldați, unul afgan și celălalt, un rus cu un rînjet larg, față de buldog și un chiștoc de țigară în colțul gurii. (…)Privirea i s-a oprit asupra femeii cu șalul negru. A vorbit ceva cu Karim, fără să își ia ochii de la ea. (…)

– A zis că vrea o jumătate de oră cu doamna din spatele camionului.” ***

 

Citesc, zilele astea, o carte teribilă. Spun „teribilă” din cauza durității secvențelor descrise aici, altfel aș fi tentat să spun „minunată”. Însă nu vreau să fiu greșit înțeles și să creadă cineva că îmi face vreo mare plăcere să mă scufund în astfel de scene. Din contră, le citesc cu inima strînsă și cu respirația aproape întreruptă de furia pe care o simt. The New York Times îl declară „Un roman remarcabil… obsedant.” Iar Entertainment Weekly îl descrie drept „Un emoționat portret al Afganistanului modern.”

 

Secvența de mai sus surprinde fuga mai multor afgani din țara lor, din calea terorii pe care o insituiseră cei supranumiți „rafiq-ii” – tovarășii ruși.

 

„Talibanul cel înalt cu ochelari negri s-a îndreptat spre grămada de pietre pe care o descărcaseră mai devreme din camionetă. A luat o piatră și a arătat-o mulțimii. (…) M-am uitat împrejur și am văzut că toată lumea este ca în transă. Talibanul, semănînd absurd de mult cu un jucător de baseball, a azvîrlit piatra spre groapa în care se afla bărbatul legat la ochi. L-a lovit în tîmplă.” ***

 

Între cele două momente pe care le-am citat mai sus au trecut 20 de ani. „O viață de om” este clișeul românesc ce surprinde cel mai bine o asemenea perioadă de timp, chiar dacă două decenii nu reprezintă nici pe departe o viață potrivit standardelor moderne.

 

Mai bine de 20 de ani au trecut și peste noi, românii, de la căderea comunismului. Dacă prima secvență din carte le poate fi oarecum familiară celor de peste 40 de ani (ori celor care au citit și alte cărți decît Istoria cosmetizată a comuniștilor) (îmi sînt vii poveștile unor bunicuțe care s-au refugiat din Moldova de dincolo de Prut la sfîrșitul războiului, despre românii vînați pe teritoriul actual al României de… românii care vroiau să se pună bine cu comuniștii ruși, instalați ca stăpîni aici. Amintiri despre zilele, lunile, anii petrecuți de acești români ascunși prin beciuri sau poduri de case ale unor oameni care își riscau, astfel, viețile.) – și revin – dacă prima secvență din carte ne poate fi oarecum familiară, cea de-a doua întrece imaginația, mai ales că execuția se petrece pe un stadion, în pauza unui meci de fotbal.

ziare

Citesc această carte în timpul celei mai grave crize a refugiaților pe care o trăiește Europa, după ultimul război mondial. Și mai citesc, în aceleași zile, ce scriu alți români, care se prezintă, cu gura plină de mîndrie, „jurnaliști”.

 

„NU vreau picior de refugiat sau imigrant la mine în țară! NU vreau! şi o să ţip cât pot de tare ca statul român să se apere în faţa acestei invazii de proporții istorice. Nu vreau să aud niciun argument, al crizei umanitare, argumente istorice sau de natură juridică. Toate astea aruncă o perdea de fum peste ceea ce consider eu că amenință Romania. Toate războaiele şi conflictele armate din zonele de unde vin amărâții ăștia sunt generate de ura religioasă si lipsa de civilizaţie. Tâmpitii ăștia se omoară între ei de zeci de ani (sute de ani) în Orientul mijlociu. Baza conflictul este Islamul. Veți spune că America a generat conflicte in Irak, că Franța l-a dat jos pe Gadafi. Corect, însă nebunul de Gadafi finanța consistent terorismul iar psihopatul de Saddam nu ar fi spus NU dacă putea ajuta şi el la explozia unor obiective în Europa sau SUA.”

 

„Cine va plăti întreținerea a câtorva mii/ zeci de mii de imigranți? Eu, tu, noi, părinții noștri. Mama mea dupa 30 de ani de muncă are o pensie de mizerie şi în mod cinstit îşi vede de ea, nu vrea nimic de la stat. Statul oricum nu vrea şi nu poate să o ajute deși şi-a omorât tinerețea pentru Republica Socialistă Romania. Apoi ce faci cu ei, cu zecile de mii de refugiați, după ce trebuie la un moment dat să-i scoți din tabere? Le faci cartiere speciale? Le dai locuri de muncă, le plătești școala şi asistenţă sanitară, faci asistenţă socială cu ei?”

Referințele „istorice” ale domnului jurnalist dovedesc superficialitate. Deja bătrînul „Google” l-ar putea ajuta mai mult, așa cum o face în „anchetele” sale jurnalistice. Iar cînd argumentul tău suprem este că „nu vrei”, pentru că mama ta are o pensie mizeră, mă gîndesc că n-aș fi prea mirat dacă l-aș vedea pe domnul jurnalist la aeroport punîndu-le piedică refugiaților cînd vor coborî din avion. Ori lovind cu sete vreun copil, cu sentimentul ostașului ce-și apără țărișoara cu orice preț.

Istoria ne oferă toate exemplele de care avem nevoie – ăsta e un clișeu pe care să-l băgăm în seamă. Trebuie, doar, să înțelegem acele exemple. Și să încercăm să nu mai facem aceleași greșeli pe care le-au făcut alții în trecut. Mai ales cînd în discursul tău faci referire la mila creștină. Pentru că atunci cînd argumentele, fie că sînt istorice, fie că-s de altă natură nu te conving, mila creștină ar trebui să funcționeze ca argument suprem. Asta așa, pentru că tot faci referire la ea.

Iar dacă nu aș ști, în sinea mea, că omul intolerant nu poate fi decît trist, enorm de trist în cele mai ascunse cotloane ale sufletului său, aș urla și eu, din adîncul bojocilor: Nici eu nu vreau picior de astfel de „jurnalist” în breasla mea!

PS. Nu voi spune numele celui care a scris ultimele două pasaje citate în acest text dintr-un soi de rușine.

Primele rînduri, însă, le găsiți în cartea „Vînătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Un autor care a vîndut undeva pe la 40 de milioane de cărți pînă acum.

 

 

***Vînătorii de zmeie/ Khaled Hosseini/ Editura Niculescu, 2014/ traducerea: Mihaela S. Oprea-Aron