Premierul Boc a avut o revelaţie. România nu e străinătate.

A fost în vizită pe Autostrada Soarelui. A venit, a văzut şi-a constatat:

“Trebuie utilaje mai mari care să facă faţă la deszăpezire, nu tractoraşe cu care să te joci pe străzi lăturalnice prin oraş. Nu ai voie să participi la licitaţie dacă nu prezinţi înainte un standard minimal de utilaje care să facă faţă lucrărilor de deszăpezire, pe autostradă şi pe arterele mari. Ce am văzut pe autostradă m-a nemulţumit din perspectiva utilajelor găsite acolo.”

Implicit, domnul Boc recunoaşte că s-ar fi putut face mai mult. Desigur, premierul nu e specialist în deszăpezire, dar omul se bazează pe bunul-simţ, pe experienţele proprii. Şi face comparaţii:

“Mă aşteptam să găsesc, aşa cum am văzut în străinătate, utilaje mari, de capacitate maximă, care să poată face faţă la zăpadă de 20 de centimetri.”

Domnul Boc e premier. Asta înseamnă că e şeful unui guvern. Cabinetul e format din miniştri. Între ei, ministrul transporturilor. Şi dumnealui are probleme cu zăpada. Mari, mari de tot!

“Iarna asta ne-a dat peste cap cu toate sumele alocate la întreţinere, care la ora actuală sunt depăşite de vreo patru ori şi probabil că o să luăm de la reparaţii şi la vară o să ne întrebaţi de ce avem gropi sau de ce nu am asfaltat, nu am mai terminat o bucată de drum”, a spus ministrul pentru “Gândul”.

Ce face domnul Berceanu? Aproape că ne ceartă! Să nu cumva să ne dorim peste cîteva luni să acopere gropile, da? Ori deszăpezire, ori drumuri fără gropi, mai la vară.

Declaraţiile acestea îmi amintesc o ştire Reuters. Recentă, de iarnă. Într-un orăşel din Polonia, primarul şi-a dat seama că iarna vine în fiecare an. Şi, o dată cu ea, şi zăpada. Care zăpadă cade şi se aşterne. Cam peste tot. Şi în cantităţi imposibil de controlat. Dacă o cureţi, n-ai unde să o depozitezi. Dacă o strîngi, s-ar putea să vină alta, mai proaspătă. În concluzie, domnul primar a zis:

“N-are rost să luptăm împotriva naturii. Dacă azi curăţăm, mîine va fi la loc.”

Şi-a hotărît să nu mai cureţe.

“Veţi vedea, pînă în primăvară vom uita cu toţii de povestea asta.”

Vedeţi voi, eu sînt sigur de un lucru: pînă la primăvară vom uita şi noi de povestea asta. Domnul ministru va spune că oricum n-avea bani; domnul premier va uita ce sperietură o fi tras în vizita surpriză pe Autostrada Soarelui. Premierul şi ministrul vor organiza o noi licitaţii pentru deszăpezirile ce vor veni. Tot “nişte” firme fără “maşini ca-n străinătate” le vor cîştiga.

Şi tot împreună, cei doi ar putea da o lovitură de imagine: Autostrada 2 se va deschide doar în zilele cu… aţi ghicit, soare! Aşa cum peste 4-5-6 ani (aşa au promis, eu îi cred), Autostrada de la Bucureşti spre Braşov se va numi “Autostrada Iernii”. Şi, normal, va fi deschisă iarna.

Advertisements

Comandamentul de iarnă e repetent. Ne revedem la toamnă

Pe cuvînt că am vrut să vă cred cînd mi-aţi spus că “iarna nu-i ca vara”. Chiar dacă era evident că foloseaţi de prea multe ori această propoziţie ca să vă justificaţi greşelile. Fie că vă lua ninsoarea prin surprindere, fie că ieşeau prea mulţi şoferi încăpăţînaţi cu maşinile proprietate personală şi nu mai era loc de utilaje, de fiecare dată am vrut să vă cred. Pe bune.

Mă uit la ştiri şi am, în continuare, impresia că unii oameni exagerează. Vedeţi, chiar vreau să vă cred! Exagerează şi jurnaliştii, exagerează şi şoferii blocaţi cine ştie pe unde. Exagerează şi vremea, o spun şi pe asta. Prea e… iarnă. Toată lumea exagerează, dar oare nu cumva şi cei care au cîştigat licitaţiile pentru deszăpezire? Să vă spun o povestioară.

7 februarie. Cod portocaliu. M-a întrebat o prietenă ce înseamnă asta: “e mai mult decît galben şi mai puţin decît roşu. Dar e nasol!” Drum prin Sudul României. Adică şi mai grav. Călătoria, aproape imposibil de amînat. Toate aproape bune pînă la Piteşti. Adică ningea, dar e iarnă, e normal. Din loc în loc erau porţiuni de carosabil acoperite de zăpadă. Dar nu e vară, deci e normal, nu? Cîteva maşini ieşite în decor. Chiar şi asta se întîmplă vara, aşa că e normal.

La Piteşti, intrăm pe autostradă. Toate bune. Ba chiar m-aş hazarda să spun că nu mă aşteptam să fie atît de bine. Undeva, înainte de kilometrul 90, lucrurile încep să se complice. Mîzgă. Nu-i nimic, mergem mai încet, dar mergem. Apoi, două maşini de deszăpezire în faţă. Una pe banda din stînga. Alta, pe mijloc. Aş vrea să le depăşesc, nu prea am pe unde. Şi, de fapt, oamenii îşi făceau treaba, ceea ce ar fi trebuit să îmi uşureze şi mie drumul, aşa că nu insist. Într-un final, şoferul celei de-a doua maşini îmi face loc să trec. Trec şi de primul utilaj. Pe jos, în continuare, mîzgă. Dar pot înainta relativ uşor.

Între kilometrii 90 şi 89, accident. Pe cîteva zeci de metri, mai multe maşini înşirate în tot felul de poziţii bizare. Am aflat mai apoi că “domnii de la drumuri” au vorbit de 12 autoturisme. Şi-o maşină de deszăpezire. Şi de un autocar, aşa, bonus. Eu am numărat 30 de maşini atinse în accidentul în lanţ. În fine, nu asta contează.

Am continuat drumul. Din păcate mi-am dat repede seama că acele utilaje pe care le văzusem mai devreme erau, cel mai probabil, singurele de pe A1. O numărătoare rapidă şi-un rezultat pe măsură: 3 minus una pierdută în accident fac 2. 2 minus 2 care n-au mai trecut de locul incidentului înseamnă zero. Tind să cred că am participat, astfel, la o decizie istorică: momentul în care “s-a hotărît” închiderea autostrăzii. Se întîmplă. E iarnă.

Doar că eu nu vă mai cred. Ştiţi de ce? Pentru că, chiar şi aşa, fără nici un utilaj de ăsta special, eu am ajuns cu bine acasă. Pe autostrada bătută de viscol şi plină de zăpadă. Am mers încet, e adevărat, dar am mers. Şi lîngă mine, alte cîteva sute de şoferi.

Nu vă mai cred. De ce să închizi un drum atît de important? Doar pentru că nu sînt destule utilaje? Nu cumva trebuia să vă gîndiţi la asta atunci cînd aţi făcut licitaţiile? Pe cuvînt, nu vă mai cred. O doamnă de la minister (cel care se ocupă cu transporturile) se lamenta la televizor că “dacă nu se furau para-viscolele, nu aveam aşa probleme”. “Para-viscolele” sînt gărduleţele acelea de lemn de pe marginea drumului, cele puse să oprească zăpada viscolită. Dar nu cumva aţi angajat firme care se ocupă de “protecţia” autostrăzii? Sau au cîştigat o licitaţie, că-i şi mai neplăcut atunci.

“Iarna nu-i ca vara”… hmmm… nu mai pot să vă cred. Nu mai trece justificarea asta. Pentru că ştiţi ce cred eu? Cred că în ăştia 20 de ani n-aţi învăţat nimic. N-aveţi metodă, ar spune un amic elevat. Ca să fiu pe înţelesul dumneavostră, că aveţi şi-aşa destule pe cap, nu vă coordonaţi. Faceţi comandamente, comisii, comitete – degeaba. Un transportator spunea, tot la televizor: “S-ar fi putut trece foarte simplu cu un utilaj de deszăpezire înainte, o maşină de Poliţie apoi şi o coloană de camioane.” S-ar fi putut, vă zic eu sigur. Dar v-ar fi tulburat somnul.

Un leu cinzeci. Atîta face.

Bucureşti. O străduţă din centru, undeva lîngă Piaţa Romană. Caut un loc de parcare. Reuşesc, cu greu, să îmi cocoţez maşina pe nămeţii de pe marginea drumului. Cobor. Din faţă, o doamnă în haine verzi, fosforescente, vine spre mine. Mi-ar fi greu să nu o văd…

“- Un leu cinzeci, domnu’! – Pentru…? – Pentru parcare.. – Păi, de ce? – Pentru… parcare… – Dar ce-aţi făcut pentru parcarea asta ca să plătesc? – Am curăţat-o!”

Mă uit mai atent. Poate n-am văzut bine, cine ştie. Nu, zăpada e tot acolo, aşa, cît să le ţină cald roţilor.

” – Am curăţat, domnu’, uitaţi, am dat zăpada şi de pe locul ăstălalt”, spune doamna verde-fosforescent, arătîndu-mi alt loc perfect acoperit de zăpadă, capcana perfectă pentru vreun şofer neatent.

M-am uitat în ochii femeii. Nu-mi place să fiu prostit, în nici un caz. Nu-mi plac minciunile, prefer un adevăr dureros unei minciuni frumoase. M-a privit şi mi-a spus, din nou, că dăduse zăpada. Şi-atunci am înţeles: doamna verde-fosforescent chiar credea ce spunea. Ea era convinsă că dăduse zăpada.

Anul acesta se încheie ciudat. Mai că aş spune urît, dar mai sînt cîteva zile care simt eu că m-ar putea contrazice. Am avut probabil cea mai jegoasă şi încrîncenată campanie electorală din aceşti 20 de ani. Dar nu vreau să vorbesc despre politicieni, despre ce şi-au spus ei, despre cum se ceartă în direct şi îşi schimbă, miraculos, atitudinea cînd ies din platourile de televiziune. Nu, ceea ce m-a pus pe gînduri e atitudinea susţinătorilor: a celor care au vrut să creadă că un candidat a luat bani, filmat cu o cameră ascunsă, a celor care n-au vrut să creadă acelaşi lucru (excluzînd, astfel, şi posibilitatea ca astfel de practici să existe), a celor care au răcnit “Trucaj!” la imaginile cu un alt candidat lovind un copil, sau, din contră, au întrebat, ca un copil supradotat, “Tati, un om care loveşte un copil mai poate candida la Preşedinţie?”.

Şi într-un caz şi în celălat, imaginile sînt grăitoare. Chiar dacă unele sînt, după părerea mea, trucate, iar altele nu. (nici măcar nu contează care sînt false). Sînt secvenţe care exprimă o stare, imposibil de negat. Susţinătorii au vrut, însă, să creadă altceva. Şi-au reuşit, în ciuda realităţii.

Asemenea unui îndrăgostit care nu vede nici un defect al persoanei iubite, pentru că îi e teamă de singurătate, pentru că are nevoie de căldură, pentru că o îmbrăţişare rece e mai bună decît un pat gol şi-o cafea aromată într-o singură ceaşcă, dimineaţa; asemenea femeii verde-fosforescent, care se convinsese că albul acela pufos murdar din parcările pe care le supraveghea nu e zăpadă, pentru că ea, cîndva, a curăţat locul acela.

Revin la suţinătorii politicienilor. Ei vor să creadă un anumit lucru, indiferent de cît de fantasmagoric ar suna. Doar să vină din gura idolului lor. Dacă omul le promite că va construi autostrăzi în lungul, latul şi pe înălţimile ţării mele, îl vor crede. Dacă politicianul se jură că n-a promis nici un avantaj unei liste scurte de oameni de afaceri, suporterii săi vor crede că oligarhia se reduce la acea listă minusculă. Dacă omul se jură că n-a dat cu pumnul, atunci fanii săi îl vor aclama, neînţelegînd că “a nu da cu pumnul” nu înseamnă “a nu da deloc”. Susţinătorii cred, pentru că vor să creadă. Mai că i-aş numi “visători”, dar n-o fac, riscul de-ai vedea pe toţi ca pe nişte îndrăgostiţi naivi e prea mare. Iar comparaţia nu e potrivită.

M-am întors la maşină. Zăpada de dedesuptul ei nu dispăruse nicăieri. Nici un miracol, nici o schimbare de neexplicat de către specialiştii meteorologi uşor plictisiţi, aţîţaţi acum de încălzirea bruscă a vremii cu vreo 25-30 de grade, scormonind după confirmări prin sertare ce aşteptau, cuminţi, să le dea vreunul praful deoparte măcar pentru cîteva clipe. Nu, nu se întîmplase nimic din ce-mi trecuse prin cap. Zăpada era tot acolo, albă, pufoasă, murdară.

“- Un leu cinzeci, domnu’, atîta face”, mi-a spus doamna de la Primărie. Şi mi-a întins un bon colorat. L-am luat şi am plătit. Pînă la urmă, cu ce-i sînt eu dator femeii? Dacă vrea să creadă, să creadă.

Iarna e ca vara. O teorie.

 

A intrat de ceva vreme în folclor. O ştiţi cu toţii. O propoziţie simplă, care descrie şi justifică, în acelaşi timp, atitudinea unor oameni faţă de alţii: “Iarna nu-i ca vara!” Ei bine, am ajuns să cred că nu e chiar aşa, ba din contră.

Ce se întîmplă vara cu maşinile de deszăpezire? Nu, nu e o glumă, e o întrebare foarte serioasă! Deci, ce se întîmplă cu lamele lucioase, cu munţii de sare, cu minunăţiile tehnologiei cumpărate pentru iarna ce va fi? Fac paradă… adică nu fac nimic. Ce se întîmplă cu toate astea iarna? Se pregătesc, fac paradă la televizor şi atît. În concluzie, nu fac nimic. Iarna e ca vara.

Vara, politicienii fac şi desfac guverne. E un anotimp bun, oamenii politici intră şi ies relaxaţi din sediile partidelor, din Parlament, Guvern sau Preşedinţie. După caz şi gust, cu un sacou aruncat, şmechereşte, pe umăr. Îi mai deranjează, din cînd în cînd, întrebările insistente ale vreunui jurnalist ce n-a priceput care-i şpilu’. Ce fac politicienii noştri iarna? Guverne. Nu mai sînt chiar aşa de relaxaţi, dar cool tot sînt. Bine, şi de la frigul de afară. După caz, poartă un palton şic. Şi da, desigur, mai sînt cîţiva ziarişti care s-au încăpăţînat să nu înţeleagă cum merg treburile. Iarna e ca vara.

Vă amintiţi ce se întîmplă vara, la inundaţii? Autorităţile, adică acei oameni dintre noi pe care i-am ales să se ocupe de trebile ţării, acei oameni care mai sînt şi plătiţi pentru asta (ştiu, e un clişeu, dar nu mă ajută imaginaţia să găsesc altceva) – pe scurt, ce fac aceşti oameni? Dau vina pe (ordinea e aproximativă): natură, neglijenţa altora, incapacitatea unora de a reacţiona potrivit “Planului de urgenţă” şi, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, victimele inundaţiilor. Pentru că ori şi-au făcut casele acum 50 de ani fără să se gîndească că vor fi inundaţii, ori n-au făcut nimic să-i oprească pe hoţii de lemn, sau, mai simplu, pentru că au tupeul să existe. Ce face administraţia iarna? Iarna, atunci cînd, incredibil, ninge? Atunci cînd drumurile se blochează, cînd trenurile stau în cîmp zeci de ore, cînd maşinile înaintează în marile oraşe cu 2 kilometri pe oră, cînd pietonii zgribuliţi, zăpăciţi de zăpadă şi vînt, trec, ca nişte roboţi, prin troienele ude? Autorităţile dau vina, într-o ordine aleatorie, pe natură, firme de deszăpezire care au cîştigat licitaţii ca să se ocupe de, aţi ghicit, deszăpezire, pe numărul mare de maşini, pe şoferii “inconştienţi” şi pe pietonii ce n-au plecat de acasă cu lopeţile din dotare.

Întîmplător, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă sînt tot victimele.

Autorităţile, fie că-s politicieni aleşi sau “desemnaţi”, plutesc, de fiecare dată, deasupra problemelor. Indiferent de anotimp, ei reuşesc să se detaşeze, să vadă totul de sus. Oamenii ăştia au un dar: reuşesc, tot timpul, să găsească un vinovat. Sau mai mulţi. Nu contează că păpuşarii sînt ei, că ei ar trebui să dea ordinele, să ia deciziile. Nu alţii conduc, ei conduc. Dar, doar alţii sînt de vină. Şi iarna, şi vara. Iarna e ca vara.

Încerc să parchez în faţa blocului, într-o parcare “în spic”. Şansele să găsesc un loc sînt de 50 la sută. Oricum, dacă eu găsesc un loc, un vecin va parca pe trotuar. Azi dimineaţă, un norocos se chinuia să iasă din parcare. Dificil. Peste noapte, un utilaj rătăcit de deszăpezire adunase zăpada pe marginea şoselei şi blocase parcarea. Nu-i nimic, poate că la vară “norocosul” n-o să mai găsească loc.

Iarna nu-i ca vara. Bine, aveţi dreptate. Dar doar dintr-un singur motiv: într-un caz vă iau prin surprindere inundaţiile, în celălalt ninsoarea. În rest, e fix acelaşi lucru. Plutiţi în continuare!