Dorințe de duminică.

– Fotoreportaj. E un vis mai vechi, poate de dinainte să văd “War Photographer” (merci, Vlad!). Discutam cu un amic acum cîteva zile dacă se caută asta în România, deci, implicit, dacă am putea trăi, eu și familia mea, din fotoreportaj. Probabil că nu. Ar mai trebui ceva pe lîngă, ceva care să aducă un venit constant.
– Route 66. Nu mai știu de unde a pornit, dar e o dorință care crește, pe zi ce trece. Are rădăcini tot mai puternice. Poate de undeva din nevoia de spații largi, de distanțe la volan? Ar fi, de asemenea, o bună temă de fotoreportaj, nu?
– Mi-a plăcut la nebunie recenta aventură a “Dacioților”, cei care au plecat de la Praga (drumul pînă acolo l-au făcut tot cu mașina, desigur) și-au mers pînă în Mongolia. Ține tot de distanțe petrecute la volan. Trebuie să fie foarte interesant.
– Travel Channel. Mi-ar plăcea să pot produce reportaje pentru ei. Aș lucra cu toată inima, cu siguranță!

– Să înțeleg ce îmi tot spune Agatha, fetița noastră. Are limbajul ei secret. Cîteodată, cîntă. Un cîntecel bun pentru 4 luni jumătate.

Mesaj pentru ianuarie 2000

Sigur, ideea nu e originală. Am auzit-o recent dimineaţa, la Guerilla. Am văzut-o transpusă, sub diverse forme, în filme. Sună cam aşa: dacă aţi putea să vă transmiteţi un mesaj, vouă, cei de acum 10 ani, care ar fi acela? Un singur mesaj, extrem de important.

“Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem acelaşi lucru.” Pentru că tot sînt la capitolul “ideile altora”, citatul e din Einstein. Şi continuă aşa: “Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele decît soluţiile.”

Revin la început. Dacă aţi putea să vă trimiteţi un mesaj, unul singur, pentru voi, cei din, să zicem, ianuarie 2000, care ar fi acel mesaj? M-am amuzat şi m-am întristat, în acelaşi timp, ascultînd răspunsurile de la radio. Poate că unii încercau să fie glumeţi, alţii “cool”, alţii nici măcar nu luaseră ideea în serios. Desigur, e puţin probabil să se întîmple aşa, dar ne opreşte, oare, ceva să ne imaginăm? Încercaţi să vă imaginaţi, o clipă doar. Un mesaj unic, esenţial, cuvintele care v-ar schimba viaţa… care ar fi acelea?

Ce înseamnă că “facem tot timpul acelaşi lucru”? Să vedem. Muncim într-un loc care nu ne place. Se întîmplă? Se întîmplă. Ascunzîndu-ne în spatele “crizei”, “lipsei de timp” sau cine ştie în spatele căror alte motive (convenţii sociale, situarea pe o scară falsă de valori, vîrsta), n-avem curajul să lăsăm totul baltă. Şi să o luăm de la început, aşa cum vrem noi. Mergem la vot. Alegem, de cele mai multe ori ceea ce ştim deja şi nu ce-ar putea fi. Chiar dacă, privind puţin în noi sau în jurul nostru, vedem că nu ne e bine. Teamă. De necunoscut? Uităm că şi ceea ce avem acum a fost, cîndva, necunoscut. Ne îndrăgostim. E normal, e cel mai frumos sentiment pe care-l putem împărtăşi… cred. Apoi, într-o zi, ne dăm seama că am greşit. Ce facem? Rămînem blocaţi acolo, într-o dragoste care nu e a noastră, care nu există, un sentiment care nu e împărtăşit. Hipnotizaţi de imagini, parfumuri, sunete – cele mai multe “construite” şi nu “trăite” – trecem, cu o nonşalanţă ce frizează nesimţirea, pe lîngă oamenii de lîngă noi. Călcăm pe ei, nici măcar nu mai realizăm cînd călcăm chiar peste sentimentul acesta pe care îl căutăm cu disperare. Cecitate.

Ce mesaj v-aţi trimite? Nu, vă rog să nu îmi spuneţi că v-aţi transmite numerele cîştigătoare la loterie, nici echipele cîştigătoare la pariuri, nici vreun semn care să vă îndemne să investiţi aici sau dincolo. Nu, pentru că riscaţi să nu cîştigaţi nimic. Imaginaţi-vă secvenţa (ştiu, e tot dintr-un film!): “cele 10.000.000 de euro au fost cîştigate azi la marea extragere Loto 6/ 49. Cei 10.000.000 de cîştigători sînt aşteptaţi să îşi ridice premiul, după ce vor plăti taxele de 30 la sută către stat.” Sau… “un milion de apartamente se împart la zece milioane de “investitori””. “O mie de fabrici se împart la cinci milioane de cumpărători. Şase milioane de case noi îşi aşteaptă proprietarii”. Şi aş putea continua la nesfîrşit. Deci, care ar fi mesajul?

Trăim toţi criza şi în criză. Economică sau de altă natură, e criză. Ce facem ca s-o depăşim, fie că e criza noastră personală, fie că e a noastră, a tuturor? Ne plîngem de milă vreo clipă? (Experiment: să ridice mîna acum cei care fac asta! G., tu, că tot vrei să pleci în Canada, nu trebuie să ridici mîna. Nu m-am lămurit, încă, dacă vrei să îţi schimbi viaţa sau dacă vrei, doar, să fugi. Dacă e ultima variantă, atunci gîndeşte-te, doar, că fugind la nesfîrşit nu vei schimba absolut nimic. Sau, măcar, nu “pretinde” că s-ar putea schimba ceva, ca să fiu corect cu citatele.)

În timpul ăsta, discuţii aprinse în Parlament. Pe buget. O mulţime de specialişti încearcă să ne convingă că lucrurile nu sînt bine aşezate, contraţi dur de alţi specialişti care ne asigură că e bine. Discuţii aprinse stîrnite de “declaraţia – şoc” a unei dive a politicii, care îşi imaginează că poate spune orice în seara asta, pentru a spune pe dos mîine dimineaţă. Dezbateri întregi despre noua gripă. “Mai bine vaccinul decît moartea” titra cineva acum cîteva zile. Desigur, mai bine viu decît mort, mai bine bogat decît sărac, mai bine vesel decît trist, mai bine pe-o insulă însorită decît îngheţat pe munte – ar completa un om întreg la minte. Aceleaşi discuţii ca de fiecare dată. Aceiaşi “specialişti”, ghidaţi doar de interese meschine. Aceleaşi cuvinte otrăvite aruncate spre popor, ca să stîrnească doar confuzie, să distragă atenţia, cuvinte ce zboară şi pot fi întoarse sau măcar îndulcite a doua zi, în zori. Cu un zîmbet diafan pe buze ce vrea, parcă, să spună…”of, ce vreţi, am auzit şi eu, m-a luat gura pe dinainte… n-am vrut, mă iertaţi, nu? Şi, oricum, dacă n-o faceţi, nu mă interesează.”

Facem exact aceleaşi greşeli, de fiecare dată. Şi-atunci, vă întreb, cum putem schimba ceva? Care ar fi mesajul acela…?