MANELIZAREA UBER

Am protestat cu cîteva zile în urmă cînd un prieten care vine destul de rar în România mi-a spus „I-am dat niște bani șoferului..” „Cum să-i dai bani??” „I-am dat bani, că mi s-a plîns că face doar vreo sută de lei profit pe lună și mi s-a făcut milă de el.”

 

Prietenul meu vorbea despre șoferul de Uber de care tocmai se despățise.

Nu folosisem serviciul ăsta niciodată, însă știam despre el din surse sigure. Soția mea are aplicația pe care o folosește din cînd în cînd. În rest, am făcut ceea ce face orice consumator cu pretenții de intelectual informat, adică am citit.

 

Tot ce am aflat astfel, alături de vechile mele experiențe cu taximetria clasică mi-au cimentat convingerea că UBER e OK. Că trebuie să fie OK, mai ales că taximetriștii spun că nu e OK.

Azi am folosit, pentru prima oară, UBER. Las la o parte că am stat într-o dușmănoasă lapoviță de aprilie cîteva minute, după ce ieșisem în goană pentru că mașina urma să ajungă într-un minut. Șoferul s-a dus în spatele clădirii, deși la telefon a aflat cît se poate de clar că trebuia să ajungă „în față”. M-am dus eu la el pînă la urmă, ca să deblochez situația.

 

De cînd am urcat în arogantul Mercedes E Classe, șoferul mi s-a lăudat cu mașina „care are 300 și ceva de mii și n-a avut nici o problemă.” Eu ieșeam de la service, unde îmi lăsasem propria mașină cu probleme. Apoi, a început să se plîngă. Că el face asta doar în timpul liber, că altfel lucrează în ministerul de interne, că nu e nici o treabă, că abia dacă iese tanda pe manda, că îi iese cît să alimenteze, că poate dacă avea o mașină care să consume mai puțin ar fi fost ceva.

Și bomboana roz de pe colivă: „Nici nu știu dacă Uber ăștia sînt legali, că îmi ia 6 lei la o cursă de 16.” Apoi a apăsat tare pe accelerație, ca să-mi arate ce poate mașina ce ajunge rapid la peste o sută la oră.

 

Povestea pe care mi-o spusese prietenul meu era aproximativ la fel: șoferul de care i se făcuse milă abia dacă făcea profit, dar nu pentru că avea o mașină care consuma 13-14 în oraș, ci pentru că mașina era închiriată și trebuia să plătească, lunar, 600 de lei.

Iar morala ambelor povești e că „UBER egal Exploatarea muncitorului român”.

 

Cam asta e situația. Aproape că aș putea să zic, în urma celor două experiențe, că serviciul ăsta e ca pomul lăudat la care nu tebuie să te duci cu sacul.

Poate că undeva, într-un colțișor al sufletului, încă îmi imaginez că UBER e de fapt bun, doar că vor unii de-ai noștri să-l strice. Și-atunci s-au hotărît să-l lovească din interior, trimițîndu-i pe cei mai potriviți dintre ei să-l dinamiteze: foști taximetriști în căutarea unui profit rapid, fără prea multă muncă, supărați pe lume și pe viață, care adaugă acum o frustrare în plus.

Că trebuie să țină muzica oprită în timpul cursei.

 

 

 

 

 

Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

Bravo Vali distrazate ca meriti fii binecuvintat de D zeu te pup.

(acest text ar fi trebuit să se cheme “Despre patriotism” sau ceva în genul acesta, însă am dat cu banul și a căzut pe muchia cu Vali)

Nu mă întrebați cum am ajuns pe pagina asta, vă rog. Însă am făcut-o și gata..

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.06 AM

 

Și, cum am ajuns la acea vîrstă la care am început să cred că trebuie să învăț ceva din orice experiență, indiferent de cît de ciudată e aceasta, am urmărit cîteva comentarii:

Screen shot 2016-01-07 at 9.13.51 AM

Adică așa: “Oauuu ce curaj valy. Sa intri printre ieii.. Da poate leai facut o melodie si iai facut fani tai.. Numai bine valy vacanta placuta”

sau așa: “astia da badigarzzi boss la multi ani sa traesti Vali-zeu !!!”

sau… “Fi atent cu indigeni, sa vi teafar , sa ne mai canti si noua! !!!….hi hi hi”

Și încă cîteva:

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.50 AM

Acum, cîteva observații: deși nu ascult această muzică, nu o să îi dau nimănui în cap pentru că o face. Cel puțin atîta timp cît o degustă în intimitate și nu mă pune și pe mine să o ascult prin pereți (desigur, la noi în cîmp ar fi destul de greu, dar cine știe..) Deci fiecare cu muzica lui, fiecare cu cărțile lui, așa cum oricine poate alege la ce film sau la ce spectacol dorește să meargă.

Acestea fiind spuse, sper că am redus semnificativ numărul de vibrații negative care încep să-mi atace karma. Și nu, nu am nici o problemă nici măcar cu cei care comentează realizările domnului Vijelie.

Problema mea e alta. E cu școala. Eu nu-mi amintesc să fi avut în primii 12 ani de studii vreun coleg care să scrie cu atît de multe greșeli. Ba, dacă mă gîndesc bine la profesoara de română, cred că s-ar ascunde de rușine să știe că vreun elev de-al ei ar putea să… în fine, scrie așa. Și cred că sînt mulți profesori de română care ar face la fel.

Și totuși, sînt români care scriu așa. Pe care, dacă îi zgîndări, îți vor ține lecții de patriotism, îți vor arăta cu pumnii strînși spre bărbia ta delicată cît de tare își iubesc ei țara. Români pe care cineva, cîndva, i-a lăsat să treacă așa prin și de școală.

Asta cred eu că e problema. Iar cei care cred că am atins vîrful, mergînd acum spre o îmbunătățire a situației, se înșeală amarnic. E doar începutul!

REFUGIAȚII-LAȘI ȘI SUPEREROII DE PE FACEBOOK

Una dintre cele mai îngrijorătoare idei care circulă pe Facebook, legată de criza refugiaților, e cea potrivit căreia refugiații ar fi într-o proporție mare „lași”, pentru că nu au rămas acasă să își apere țara. Și, ca o adăugire, acești oameni nu pot fi numiți refugiați, pentru că refugiații sînt doar copiii, femeile și bătrînii, care nu pot lupta.

Spun despre acest curent că e îngrijorător pentru că apare în rîndul unor oameni care lucrează sau au legătură cu presa. Deci, exact în rîndul acelora care ar trebui, măcar, să fie corect informați, ca să poată da mai departe informația corectă.

Pînă să ne întrebăm ce se întîmplă în țările de unde vin refugiații, am putea să consultăm, simplu, dicționarul. Care spune așa:

REFUGIÁT, -Ă, refugiați, -te, adj., s. m. și f. (Persoană) care s-a retras undeva sau la cineva spre a se adăposti, spre a găsi sprijin sau ocrotire în fața unei primejdii, a unei neplăceri etc. ◊ Refugiat politic = persoană care cere azil politic. [Pr.: -gi-at] – V. refugia. Cf. fr. réfugié. DEX ’09 (2009)

Deci, potrivit dicționarului limbii române, oamenii despre care vorbim sînt refugiați. Că or fi printre ei și lași, asta e altă discuție. Să acuzi, totuși, pe cineva că e fricos pentru că n-a rămas în țara lui să apere granițele cu arma în mînă dovedește o încăpățînare de a nu citi presa internațională vecină cu prostia. Îi întreb, aici, pe adepții acestei teorii, împotriva cui ar fi trebuit să lupte bărbații în Siria sau Afganistan? De cine ar fi trebuit să își apere țara? Sau pentru independența față de cine ar fi trebuit ei să se bată?

Am avut, zilele trecute, o discuție pe tema asta cu colegul Dan. Și am văzut pentru o clipă în față imaginea unui război aici, în România. Spunea el: „Te-ar chema, te-ar instrui două săptămîni și te-ar trimite apoi pe front. Ce credeai?” Mi s-a strîns stomacul doar gîndindu-mă la asta: pentru că nu, nu știu ce aș face într-o asemenea situație.

Aș pleca pe front, lăsîndu-mi cei doi copii și soția singuri, crezînd că astfel îi apăr? Sau aș vinde tot, aș face rapid cîteva bagaje și i-aș lua spre niște granițe din spatele cărora s-ar iți o rază de speranță?

Cu riscul de a mă cataloga vreun patriot norvegian drept „laș”, pe contul său de Facebook?

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Foto_3._Grup_de_refugiati_din_Marin_-_1943_(pe_verso_%E2%80%93_stampila_cu_%E2%80%93_Foto_%E2%80%9CStela%E2%80%9D,_Calea_Dorobanti_89,_Bucuresti).JPG
Grup de refugiați din Marin, Sălaj (București, 1943)

PS. Dar, oare, milioanele de români ce-au plecat din țară să le fie mai bine sînt ei trădători? Vă sună cunoscută expresia “n-au mîncat salam cu soia”?

 

PSD a cîștigat (Scrisoare către cine o va citi)

Dragi alegători anti-PSD, partidul lui Victor Ponta a cîștigat alegerile europarlamentare. Sau, mai exact, PSD, susținut de UNPR și PC a luat cel mai mare procent din voturi. Obișnuiți-vă cu acest adevăr.

Dragi alegători PSD, UNPR și PC, felicitări! Ați învins. Partidele pe care le-ați votat au cîștigat cele mai multe mandate. La ora la care scriu eu, cînd BEC a numărat aproape 94% din buletine, PSD/ UNPR/ PC au 37,25%. Nu e deloc puțin! Însă nici peste 40 la sută nu e, cu atît mai puțin spre 44. Dar, pînă la urmă, victoria e victorie. E ca în fotbal: poți cîștiga finala cu un gol chinuit în ultimul minut de prelungiri, după ce nu ai jucat nimic tot meciul, că tot tu vei lua cupa.

Dragi politicieni „de dreapta”. Ați greșit grav! Venind cu aceleași mesaje chinuite, cu o sărăcie sclipitoare de idei și proiecte simple, clare, ați arătat, din nou, că sînteți rupți de realitate. Că nu știți ce vor românii. Și, într-o demonstrație de tupeu ce cochetează cu inconștiența, ați scos în față aceleași figuri pătate de anii de guvernare pe care românii nu i-au uitat. Măcar și pentru că s-au încheiat recent.

Dragi politicieni (acum) de stînga. Eu, să fiu în locul vostru, mi-aș pune următoarea întrebare: cum se poate ca în 2 ani să îmi scadă cota la aproape jumătate? Desigur, puteți continua să strigați că vina e a altora, că nu voi ați greșit. Însă cifrele arată așa: USL în 2012, format din PSD, PNL și PC a luat 60%, USD în 2014 a luat 37 – format din PSD, UNPR și PC.

Apoi, m-ar mai îngrijora un lucru. Faptul că, dacă aduni cele 37 de procente cu cele 6 sau 7 ale UDMR, mi-ar rezulta 43 sau 44. Sau, fie, 45. Oricum, departe de majoritate.

Iar adevărul ăsta, că actualul guvern pare să nu mai aibă susținerea majorității electoratului, e foarte important. Cu toate că ați cîștigat pe 25 mai 2014.

protest_pe_dos_3
protest în București în urma căruia a căzut guvernul Boc (ianuarie 2012)

 

Dragi 67% dintre alegători. Înțeleg, sînteți dezamăgiți. Sînteți supărați pe politicienii care v-au tot promis și nu v-au dat. Vă e greu sau tot mai greu, așa cum unora, puțini, le e bine, tot mai bine. Înțeleg toate astea. Dar să nu mergeți la vot, nu înțeleg. Pentru că dincolo de revoluții, votul e singurul instrument pe care îl aveți ca să le spuneți ce credeți. Nu vă bănuiesc că ați ieși să vă puneți viața în pericol într-o revoluție. Dar pot, măcar, să sper că n-o să vă sperie puțină cerneală pe mîna cu care ați vota.

Nu putem fugi la nesfîrșit. Nu ne putem nici ascunde, oricît de sigur ar părea căminul în care o facem. La un moment dat tot deschidem ușa.

Iar cînd gunoiul de afară se va revărsa duhnind în casă, nu vom mai putea face chiar nimic să ne apărăm.

Scrisoare către Moș Crăciun

Dragă Moș Crăciun,

 

Auzim, tot mai des, vorbindu-se despre cele două „agende”: cea a oamenilor care trăiesc în țara asta și cea a politicienilor români. Nu-mi plac clișeele, însă în cazul acesta ajută. Cele două pachete de dorințe și așteptări, pe de o parte și de dorințe și hotărîri pe de altă parte sînt din ce în ce mai diferite. Deși „agenda” politicienilor ar trebui să se alimenteze din așteptările cetățenilor.

Ceea ce urmează nu pretind că are vreo valoare pentru lista de dorințe pe care le au alegătorii. Sînt dorințele mele, pe care le voi pune sub bradul de Crăciun. „Agenda” mea, ca să repet clișeul. Dacă, cumva, vor fi și alți oameni din țara asta cu dorințe la fel, îți va fi cu atît mai ușor.

 

Pentru că iarna a început, îmi doresc să îmi pot duce familia la Brașov, în siguranță, în cel mult o oră și jumătate. Pe autostradă. Sînt puțin peste 170 de kilometri, Moșule, n-ar trebui să fie mare lucru pentru tine. Acolo vom merge la săniuș și o să ne vedem prietenii.

 

Sînt băimărean. Dar tu știi asta de pe vremea cînd îți scriam scrisori colorate și îți ceream sania aceea bob, albastră. Ți-am spus cîteva poezii frumoase în fața bradului, eram doar noi doi… Vezi, ți-ai amintit! Sînt băimărean și n-am mai fost acasă de tare, tare mult timp. Familia mea din București nici măcar nu a văzut Maramureșul. Așa că te rog, fă ceva, sînt cam 600 de kilometri. O autostradă ar însemna să putem pleca vinerea la prînz din București, să mergem 5 ore pînă la Baia Mare, să petrecem sfîrșitul de săptămînă acolo și să ne întoarcem duminică seara la București.

 

La vară vreau să mergem în concediu. În Franța. Nu trebuie să faci nimic peste graniță, problema e aici, pînă la Nădlac. Tot cam 600 de kilometri sînt, iar treaba ar fi mai ușoară decît cu Maramureșul, pentru că sînt deja cîteva bucățele de autostradă. O să vezi, Moșule, că au spus unii care ne conduc acum că n-au cum să lege două dintre orașele de pe traseu, însă tu ești bun și nu o să te enervezi.

 

După Franța, mi-ar plăcea mult de tot să mergem la mănăstirile din nordul Moldovei. N-am mai fost acolo de mic copil și nici ai mei nu le-au mai văzut de ceva vreme. Pînă la Suceava sînt cel mult 450 de kilometri. Și dacă tot îmi faci și cadoul ăsta, de la Roman la Iași sînt pînă într-o sută de kilometri, asta dacă ocolești. Am merge și la Iași, am niște prieteni acolo.

Acum o să fiu nesimțit, dar de la Suceava la Baia Mare e-un drum de 300 de kilometri. Știu, multă bătaie de cap cu munții, însă așa ai face un cerc frumos acolo, în nord.

Și pentru că mi-am permis, ți-aș mulțumi și mai mult, ba chiar aș promite să fiu cel mai cuminte tot anul dacă ai lega Baia Mare și de Arad, prin Satu Mare. Tot cam 300 de kilometri, îți spun eu, să nu te mai chinui.

Dacă o să le faci pe toate astea, și o să le faci, pentru că tu ești bun și înțelept, o să vezi, Moșule, că mai lipsește ceva să închizi cercul: De la Arad la Pitești prin Craiova. Aproape 500 de kilometri, dar ce mai sînt 500 de kilometri după ce i-ai asfaltat pe toți ceilalți de dinainte?

HARTA_MEA

Dragă Moș Crăciun, eu îți promit încă o dată că voi fi bun tot anul. N-o să mint, n-o să fur, voi avea grijă de copii și de soția mea, o să muncesc, o să citesc și o să scriu. Și, pentru că știu că tu, deși ești tare bun și ai o mulțime de ajutoare, ești totuși foarte ocupat în această perioadă a anului, îți voi face și un desen.

Îți muțumesc foarte mult, dragul meu moș. Și sper că nu ți-am dat foarte mult de lucru.

 

PS. Dacă vei observa că am făcut o mică modificare, adică am mai pus o autostradă de la Brașov la Sibiu, să nu te superi pe mine. Nu te-ai enervat tu pe alții, care-au mutat autostrăzile mult mai rău ca mine, deci ce zic eu, cum să te superi?

Pentru că, dragul meu Moș Crăciun, aceasta e România mea.