CINEVA ÎMPARTE ROMÂNIA

Șoferul din fața mea venea liniștit pe contrasens de peste 200 de metri. Îi fac semn cu farurile. Nu pare să nu știe ce face, ba mai degrabă aș spune că vroia să o ia la stînga și a depășit coloana ce se insinuase, evident nesimțit, în fața lui. A tăiat doar o linie continuă. Dar, cine știe, poate că se și grăbea. Cu vreo 10 metri înainte să ne oprim bot în bot, a luat-o la stînga.

La benzinărie, așteptăm tăcuți la coadă să plătim. Un bărbat apare ca printr-un miracol, ne depășește pe toți și întinde o mînă grăsuță: 50 la pompa 6. Și pleacă.

La pensiunea unde am stat în Grecia acum vreo două săptămîni erau și alți români. Cînd coborau din mașină, își țineau maieurile ridicate deasupra burților, probabil parte a unui ritual inițiatic de ventilare. Prînzul pe care și-l compuneau atent cu ingrediente aduse din țară îl stropeau cu valurile muzicale ce se revărsau dintr-o boxă portabilă. Manele. Mi s-au părut de nișă, dar nu sînt un cunoscător.

Intru în ministerul unde trebuia să las cîteva invitații pentru un eveniment, inclusiv pentru ministru. Paznicii mă măsoară din cap pînă în picioare, nu le ia mult că-s destul de scund. Îi salut frumos și le spun doleanța mea. Le întind invitațiile, cel mai important le ia, studiază atent toate plicurile și mi le dă înapoi: „la registratură”. Unde, zic eu confuz. Ieșiți, stînga, prima stradă la dreapta și mergeți pînă la numărul 10. De ce or mai fi luat invitațiile dacă știau că nu le pot lăsa acolo? Proceduri, habar n-am.

În veșnica parcare a mall-ului unde eșuez de obicei, încerc să îmi parchez mașina cît pot eu de regulamentar. Intru cu spatele, nu sînt mulțumit de distanța față de celelalte mașini, ies puțin, un șofer cu o mașină scumpă cît casa familiei frînează brusc și mă înjură. Înjură. Lasă geamul jos și înjură. Îl întreb de ce vorbește urît și pleacă. Venea cu cel puțin 60 la oră într-o zonă în care limita e de 5.

Ies din mașina pe care o las departe de intrarea în magazine, unde sînt locuri libere berechet, și trec pe lîngă o mulțime de mașini parcate aiurea, pe o bandă a drumului. Oameni grăbiți, oameni ocupați. Mașini scumpe, altfel probabil că paznicii ar fi luat măsuri dure.

 

Există o legătură între aceste personaje pe care sînt convins că le-ați întîlnit cu toții: lipsa educației.

Ce înțeleg prin educație? E un set de valori (adică reguli) pe care le acceptă toată lumea. E ca la fotbal: ce i se întîmplă jucătorului care, supărat că echipa sa pierde, ia mingea în mînă, îl înjură pe primul adversar ce-l privește uimit, îl împinge pe cel de-al doilea ce i se pune în față, îi dă un pumn în gură celui de-al treilea, un scuipat în față altuia și apoi un picior în gură portarului, înainte de a da gol. Ar trebui să ia roșu și să primească o suspendare ce l-ar scoate din circuitul sportiv.

Ceea ce se întîmplă acum în societatea românească arată așa: jucătorul respectiv ar fi aplaudat de majoritatea din tribună, adversarii bătuți ar fi huiduiți îndelung și arbitrul ar valida golul, după ce ar și elimina vreo 4 jucători (din tabăra cealaltă, normal) pentru proteste.

 

Eu cred că toți cunoscuții mei, indiferent de ce parte a incidentului de la B1 TV s-ar aflla (și folosesc acest exemplu doar pentru că e cel mai recent care divide lumea) cred că educația e importantă.

Poate de aici ar trebui să pornim. De la un punct comun. Și să discutăm.

 

 

Advertisements

PERSONAJE. SCURT EXERCIȚIU.

E ordine încă din aer, cînd avionul se apropie de pămînt și începi să distingi așezările și zonele agricole și pădurile. Am observat niște semne noi, pe care nu le știam. Țin de cum merg mașinile agricole pe terenurile cultivate. Par niște spirale perfecte făcute de uriași. Sau, desigur, de extratereștri, căci doar pentru ei ar putea avea o altă însemnătate. Pentru mine sînt doar ordine.

Am urcat într-un tren cu etaj. La etaj, 3 măsuțe de lucru cu prize de curent și niște lămpi mici, chic. Îți face poftă să scrii. Aș putea face călătorii foarte lungi așa. Cînd am intrat, o franțuzoaică era așezată la una dintre mese și scria. Am salutat-o și m-a întrebat la ce oră pleacă trenul din gară. La 10.37. Încă 30 de minute, timp berechet! A terminat ce avea de scris și apoi a început să se aranjeze. Fard, ruj, păr. S-a îmbrăcat și a plecat, lăsîndu-mă stăpîn peste cele 3 mese de birou.

Nu merg prizele, sînt totuși într-o țară latină și călătoresc la clasa a doua.

În fața mea se așează un bărbat trecut bine de 55 de ani, cu o față de actor de cinema. Sau de bunic mișto, încă nu m-am hotărît cum o să-l descriu. Are părul alb, dat pe spate, ochii mari, căprui și calzi acoperiți cu o pereche de ochelari foarte la modă, cu rame albe, și o barbă îngrijită, albă. Se potrivește cu ramele ochelarilor. Din cauza bagajului meu, își ține picioarele spre culoarul de trecere. O doamnă se împiedică, el își cere scuze. „E vina mea”, spun eu după ce trece femeia. „Nici măcar n-a căzut”, zice el zîmbind.

Are un i-phone mare, îmbrăcat într-o husă albastră. Aș zice că stă pe facebook, dar în Franța e mai degrabă Twitter.

Am avut o clipă senzația – de fapt sînt foarte sigur – că timp de cîteva secunde a cîntat ceva cu voce joasă. Mi-am scos căștile să-l ascult, dar cîntecul era doar pentru el și apoi s-a stins de tot.

Are un inel de argint pe degetul mic al mîinii drepte, cu un model tribal. Mă face să mă gîndesc la un star rock. Ori un cîntăreț de country, cu cizmele lui scurte de piele și blugii închiși la culoare. Dar sîntem în Franța, iar în țara asta nu se cîntă country. Eu nu știu pe nimeni, dar recunosc că pot fi considerat un mare ignorant. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre el.

Doamna de lîngă noi are colanți gri închis sau negri – nu-mi dau seama din cauza luminii – cu un zig-zag mare de sus pînă jos. Modelul seamănă cu cel pe care l-am văzut din avion, pe terenurile agricole. Bluza albastră, din mătase, cu un model floral complicat și cu părți semitransparente și cerceii mari, perle albastre și inelul multicolor mare și pătrat de pe deget și brățara mare, aurie de la mînă compun un soi de varză liniștită. Citește o carte cu coperți galbene, de dimensiuni normale. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre ea.

 

Completare pentru bunicul vedetă de cinema sau rock star sau cîntăreț de country: ar putea să nu cînte cînd dă din buze, s-ar putea să șoptească o rugăciune. Ceea ce l-ar plasa într-o altă zonă de activitate, despre care nu îmi dau cu părerea.

JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

Note to myself

 

Ești viu?

Ai simțit aroma amețitoare a florilor de tei dimineața, la 4? Cîinele se bătea cu un inamic atît de prezent-zgomotos încît am coborît din dormitorul de la etaj, am ieșit din casă – cred că eram dezbrăcat, în graba mea de a prinde intrusul – și-am simțit aroma asta. M-am oprit puțin, probabil că am uitat de ce coborîsem. Poate că nu era tei, poate altceva, un parfum încăpățînat. Inamicul nu era acolo. Cîinele m-a mirosit, a mai lătrat o dată, a așteptat o recompensă care n-a venit și a renunțat. Presupun că s-a culcat.

Pe la 6 se simte marea. Deși sîntem la aproape 200 de kilometri de ea, pe la 6 se simte marea. Nu se aude, nu. Se simte. E o chestie legată de percepție, de dincolo de simțurile obișnuite. E ca și cum ai simți cu amintirile ori cu imaginația. Am simțit-o chiar și la 7.30, cînd soarele deja începe să muște cu putere, prin raze mici, întîmplătoare, pe care le primești cu uimire și apoi cu teamă.

Și totuși, are legătură cu mirosul. Cel puțin așa îmi pare la ora aia, că miroase a mare. Și, între noi fie vorba, aproape că aș băga mîna în foc că dincolo de pădure, la vreo 500 de metri de casă, dincolo de copacii înalți, întunecați atunci, la acea oră incredibilă, nemișcați în contre-jour, e marea nesfîrșită. Întunecată.

Ai simțit căldura năucitoare cînd ai ieșit, la prînz? Am trecut de umbra scurtă a casei și-am intrat, fără nici un avertisment, într-un teritoriu ostil. M-a lovit în cap, în corp, în brațe, în ceafă, în umeri, mi-a tăiat vigoarea picioarelor. M-am scurs pînă la mașina încinsă și-am pornit motorul, odată cu el aerul condiționat proaspăt reparat. Și-am mai stat puțin și-am privit cîmpia arzînd sub presiunea aerului greu, ce dansează haotic, amețitor. Motorul s-a chinuit, fierul a frecat fier.

Cădura are miros. Arșița are miros. Chiar dacă vîntul încă bate, arșița, în mijlocul cîmpului și, culmea, atît de aproape de pădure, are miros de praf, de grîu, de porumb încă necopt, de pămînt uscat. Ori e doar o senzație, e doar o amăgire, sînt doar nările arse. Aceleași nări ce se vor lipi peste 5 luni, la minus 20, minus 25. Și totuși, ești sigur că marea nu e acolo, imediat după pădure?

Dimineața, cîțiva ulii zboară deasupra drumului prăfuit, uscat. Unul mare, cam cît un iepure de cîmp, s-a aventurat deasupra mașinii, jos. Aproape că m-a privit în ochi. I-am răspuns. Mi-am amintit de o dimineață de iarnă, cînd totul, dar absolut totul era înghețat. Chiar și aerul era înghețat. Uliul mare, mare, pe care l-am găsit în fața casei era și el rece, greu cînd l-am ridicat. Nu mai avea cap, poate i-l mîncaseră șobolanii înfometați.

combina

Combina aceea imensă care a trecut pe lîngă casă a adus umbra izbăvitoare preț de cîteva secunde. Apoi a treierat (așa se spune??) cîmpul cu grîu de lîngă casă. Părea mare, întins; l-a terminat în 3 minute și a produs o tonă de praf.

 

 

Ai văzut galbenul? Ai văzut roșul? Ai văzut verdele? Anul ăsta au început să apară niște flori noi pe marginea drumului, albastre. Am văzut și albastrul.

 

copyright ICS
copyright ICS

Dar a dispărut familia de cărprioare. Erau cinci sau șase la sfîrșitul iernii, le vedeam aproape în fiecare zi, știam ora la care ieșeau. 5. Așa, ca vestitul ceai englezesc. Nici nu știu ce să zic, poate că acum, vara, au schimbat ora. Deși nici iepurii ăia mari, atletici, bănuiesc musculoși, nu mai vin.

Umblă vorba că ar trece mistreți pe aici. Nu i-am văzut.

Mi-ar plăcea să întîlnesc un mistreț. Poate s-ar opri o clipă superior, ne-am privi în ochi, ar lovi o dată cu copita ciobită în pămîntul uscat înainte de a porni în goană să mă doboare.

Aș simți că sînt viu.

 

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

40’s fun. Perspectiva bărbatului.

Acum vreo 20 ani, cînd mă mutam în capitală din îndepărtatul meu oraș natal, aveam o idee destul de vagă despre vîrstă și trecerea anilor. Desigur, am trăit cam toate păcatele tinereții, inclusiv acelea care mă făceau să cred că lucurile cele mai importante în viață trebuie să se întîmple pe loc – setea de a consuma fiecare clipă nu este, cred eu, un lucru rău în sine. Desigur, există nuanțe, dar pe atunci nu le știam. Lucrurile se întîmplau și atît; făceau foarte bine să se întîmple imediat sau niciodată.

Aveam, deci, o idee vagă despre trecerea timpului. Totuși, undeva în subconștient, o imagine, sau mai degrabă o întrebare mă sîcîia: cum voi fi la 30? Bătrîn? Iar întrebarea asta era despre ceva ce avea să se întîmple peste doar puțini ani. Știu doar că nu m-am bucurat deloc cînd a venit. Deși nu s-a schimbat nimic peste noapte.

Despre 40 nu îmi amintesc să fi gîndit ceva. Dar aniversarea lor nu m-a mai întristat. Pentru că, între timp, s-au schimbat multe.

test
Fac o astfel de fotografie în fiecare dimineață. E peisajul cu care mă trezesc. O studiez atent, vreau să văd detaliile legate de claritate, culoare, expunere. Apoi o șterg. Ca să nu mă iau prea tare în serios.

Vîrsta asta mi-a adus, în mod paradoxal, libertatea: după ce am muncit 16 ani într-un singur loc (trăind cîteva experiențe incredibil de frumoase), am schimbat în următorii 4 ani 5 joburi. Ceea ce la 25 sau 30 părea imposibil, a devenit realitate la 40. Și, desigur, cu excepția zilelor dintre joburi, cînd nu știu prea bine ce voi face, schimbarea mi-a făcut bine.

Am început să fiu mai atent la ce și cum citesc. Caut mai mult conținut relevant, din care să învăț lucruri noi. TIME a (re)devenit un must-have săptămînal, mai ales că a apare din nou pe piața românescă. Siteurile internaționale oferă destul conținut interesant gratis, iar abonamentele nu îmi mai par imposibil de suportat.

La aproape 40 m-am reapucat de sport. De aproape 6 ani mă antrenez, de două ori pe săptămînă, într-un dojo de Ashihara Karate. Au fost și întreruperi în anii ăștia, însă în acele vacanțe am (re)descoperit alergarea – și am făcut cîteva semimaratoane.

La 40 m-am lăsat de fumat. Prima oară vreo 6 luni, apoi un an, apoi mai mult, acum din nou. E o luptă continuă, cîteodată o pierd, însă sînt conștient că fumatul n-are cum să îmi facă bine – iar asta mi-am dat seama mai ales cînd am comparat performanțele mele sportive în perioade cînd fumam (chiar și puțin) cu lunile sau anii cînd nu mai fumam. Diferențele sînt atît de mari încît mi-e greu să le măsor.

continuarea aici