JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

Ada

“Bună ziua! Vă rog, aş putea să vă fac cîteva poze?

“Sigur..”, îmi spune ea ridicînd din umeri şi privindu-mă de parcă m-ar întreba: “Dar de ce ar vrea cineva să îmi facă mie poze???”

“Doar că te rog să nu îmi mai spui dumneavoastră!”

“Bine. Eu sînt Cosmin.”

“Ada.”

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
ICS
ICS

Şi apoi a dispărut în culise.

copyright ICS
copyright ICS

Hidoasa față a sărăciei

Înainte de ’89, televiziunea comunistă ne prezenta, constant, imaginile capitalismului: oameni săraci, fără case, fără locuri de muncă, fără demnitate. Am învățat în cei aproape 24 de ani de la căderea regimului Ceaușescu că lucrurile nu stau chiar așa. Dar am mai învățat ceva.

Sărăcia are aceeași față, fie că-i în Paris sau în “Micul Paris”. Rece, urîtă, hidoasă.

2 imagini sînt din Paris, 2 de la București. Vedeți vreo diferență?

saracie copy paris paris2 bucuresti

Dorințe de duminică.

– Fotoreportaj. E un vis mai vechi, poate de dinainte să văd “War Photographer” (merci, Vlad!). Discutam cu un amic acum cîteva zile dacă se caută asta în România, deci, implicit, dacă am putea trăi, eu și familia mea, din fotoreportaj. Probabil că nu. Ar mai trebui ceva pe lîngă, ceva care să aducă un venit constant.
– Route 66. Nu mai știu de unde a pornit, dar e o dorință care crește, pe zi ce trece. Are rădăcini tot mai puternice. Poate de undeva din nevoia de spații largi, de distanțe la volan? Ar fi, de asemenea, o bună temă de fotoreportaj, nu?
– Mi-a plăcut la nebunie recenta aventură a “Dacioților”, cei care au plecat de la Praga (drumul pînă acolo l-au făcut tot cu mașina, desigur) și-au mers pînă în Mongolia. Ține tot de distanțe petrecute la volan. Trebuie să fie foarte interesant.
– Travel Channel. Mi-ar plăcea să pot produce reportaje pentru ei. Aș lucra cu toată inima, cu siguranță!

– Să înțeleg ce îmi tot spune Agatha, fetița noastră. Are limbajul ei secret. Cîteodată, cîntă. Un cîntecel bun pentru 4 luni jumătate.