COMĂNICI, ÎN STAFF-UL LUI HALIP. SAU CÎND EUROSPORT SE FACE DE RÎS.

Era înainte de 1989. Cristian Țopescu dispăruse de la televizor, nimeni nu știa exact de ce. Dar zvonul șoptit cu teamă prin locuri bine ascunse ne dădea tuturor fiori reci pe spate: „E de la EA, de la Ceaușeasca!”

La aproximativ 600 de kilometri de sursa fiorilor de gheață, într-un mic orășel de provincie, un bărbat se ocupa, printre altele, de comentarea meciurilor de handbal. N-avea mare lucru de făcut, anunța echipele la începutul meciului, strecura cîte o încurajare pentru echipa gazdă, anunța schimbările din timpul partidei, eventual explica vreo decizie a arbitrului. Și, la final, se alătura corului din tribune, felicitînd echipa cîștigătoare. Adică echipa gazdă, pentru că vorbesc despre HC Minaur Baia Mare. Pe vremea cînd acolo erau niște jucători imenși: unul dintre ei, Maricel Voinea.

Într-o zi ca oricare alta, urma un meci contra Stelei. Practic, echipele care se băteau să cîștige campionatul.

Bucureștenii veneau cu un tupeu incredibil, care nu făcea decît să alimenteze și mai mult suspiciunile că undeva, cineva, avea grijă de ei. Bucureștenii veneau în provincie. Însă erau, înainte de toate, sportivi. Și știau cu cine vor juca. Iar acu, dacă stau să mă gîndesc, tupeul ăsta era mai degrabă o armă cu care să-și mascheze teama decît o tară de comportament.

Împreună cu Steaua au venit mulți oameni importanți. Printre ei, ca o mare surpriză pentru noi, proviancialii, Cristian Țopescu.

Comentatorul micii săli din Baia Mare face cunoștință cu marele comentator al Televiziunii Naționale chiar înainte de meci. Și cumva natural îi predă armele și bagajele – microfonul care țiuia cînd îți era lumea mai dragă și butonul care îl pornea sau, după caz și necesitate, oprea. Comentatorul-surpriză s-a descurcat, totuși, fără probleme.

E o poveste care m-a urmărit toată viața și mă urmărește încă. Pentru că acel „șpicăr” al micii săli din micul oraș de provincie era și este Nicu, tatăl meu.

Departe de mine să fac vreo comparație între comentariile celor doi: tatăl meu făcea fix ce spuneam mai sus, adică un soi de „meniu al meciului”. Cristian Țopescu era omul care putea să dea culoare, miros, gust, istorie, viață chiar și celui mai simplu, provincial meniu. Ce pot să spun sigur e că Nicu se străduia, se documenta, măcar să le pronunțe corect numele jucătorilor.

Mi-am amintit povestea asta acum, cînd meciul dintre Simona Halep și Victoria Azarenka e întrerupt din cauza ploii. Și, mai ales, după ploaia pe care am simțit-o cu mult înainte să cadă atunci cînd unul dintre comentatorii meciului, văzînd-o pe Nadia Comăneci în tribune, a spus cu emfază: „alături de staff-ul Simonei e fosta mare campioană de gimnastică Nadia COMĂNICI”! Putea să spună simplu „Iat-o pe Nadia!” și ar fi fost mai bine, am fi înțeles cu toții.

www.nadiacomaneci.eu
http://www.nadiacomaneci.eu

Și-apoi, cînd faci o asemenea gafă, să mai spui și că Simona Halep este „reprezentanta noastră” mi se pare încă o dovadă de îngîmfare. Dar nu, avea nevoie de tonul pretențios pe care îl păstrează de la începutul pînă la sfîrșitul fiecărui meci, ton care mă întoarce cu gîndul la Nicu. Din nou, fără să încerc nici cea mai nevinovată comparație.

După ’90 îl sunam de fiecare dată cînd vreo echipă de fotbal din România juca vreun meci important. Înainte de meci, la pauză și după… dacă românii cîștigau. În cele mai multe cazuri, îmi spunea la pauză, cumva cu părere de rău, că urmărește meciul fără sonor. Pentru că nu mai suportă comentariile: „De ce nu fac și o pauză, Cosmin?”

N-aveam un răspuns. Cum nu am nici în noaptea asta. Multă vreme am crezut că exagerează. În seara asta mi-a venit, însă, să fac același lucru. Și n-am mai vorbit de mult timp la pauză.

PS.

Comentatorii de la Eurosport au spus, în seara asta, “reprezentanta noastră”, referindu-se la Simona Halep. După care, văzînd-o în tribune pe Nadia Comăneci, au zis: “iat-o pe fosta mare campioană de gimnastică, Nadia COMĂNICI”.

Uite de aia cred eu că Simona Halep se reprezintă doar pe ea cînd joacă – nu România – și bine face. Pentru că, peste cîțiva ani, niște „comentatori” vor spune: “uite-o pe fosta mare campioană, Simona Halip.”

PPS. Povestea de la început am scris-o doar pentru Post Scriptum. Merita, probabil, mai mult timp și o altă motivație. Totuși, trebuie să o închei: după mulți, mulți ani, l-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu, am și lucrat împreună o vreme. Mă surprinde, în continuare, cînd mă sună sau îmi dă un mesaj de Sărbători.

Tatăl meu, aflînd asta, m-a rugat să îi transmit un mesaj: „Cosmin, îi datorez domnului Țopescu niște bani!” „Cum asta?”, întreb eu… „Îi datorez banii pe care i-am primit atunci, cînd a comentat el meciul cu Steaua. El a plecat, eu am luat banii…” Îi povestesc domnului Țopescu discuția cu tatăl meu de fiecare dată cînd ne vedem și rîde. Poate și pentru că mă crede cel puțin uitic, că i-o spun cu fiecare ocazie.

Și așa, de final. O concluzie tot trebuie să fie la povestea asta: Nicu a știut, măcar, să se dea la o parte cînd a fost cazul. Got it, Eurosport?

Și-ar mai fi ceva, un detaliu: Simona își spunea ea HalEp, cu accent pe „e”, nu pe „a”. Am auzit-o eu. Probabil că nu și comentatorii, cel puțin nu amîndoi.

Advertisements

Despre Halep, seminţe şi ziare vechi

Am văzut primul meci al Simonei Halep din lungul (sper eu) turneu de la Bucureşti pe sărite, în timp ce lucram. Cea mai mare parte fără sunet. Mi-am pus, doar, căştile din cînd în cînd, ca să mai ascult comentariul sau să mă lămuresc în legătură cu vreo decizie a arbitrei.

Ei bine, atunci s-a întîmplat: într-un game mai lung, cînd domnişoara Halep părea că i-a permis prea multe adversarei sale. Era linişte în tribunele arhipline. Nici măcar aplauzele dintre servicii… şi atunci s-a auzit. O clipă, am crezut că vine de aici, de afară. Doar că birourile noastre sînt într-o clădire nou-nouţă, îmbrăcată în sticlă groasă, care nu lasă să pătrundă nici un sunet de afară.

“Ziareeeee vechi! Ziareee vechi cum-părrrr!!” Cu accentul acela specific, pe care nu îl pot reproduce în scris. Dar pe care îl cunoaşteţi toţi: “Po-rruuumb” şi apoi, mărunt “porumbporumb” ori “Ţigări! Ţiiiii-gări!”

Avem, ca ţară, un farmec aparte. E clar. Aştept finala turneului, cînd probabil că se va da liber la cornetele cu seminţe.

Şi la un tradiţional foc de mici, care să acopere, ocazional, manifestările de bucurie din tribune. Înlocuitor de petarde.

 

copyright: Cosmin Silistraru
copyright: Cosmin Silistraru

România – Halep 2-0. (6-0/ 6-0)

Am fost, o vreme, producător general al unei televiziuni cu profil sportiv. Pentru cei care mă cunosc, înșiruirea de cuvinte “televiziune cu profil sportiv” sună prost. Dar o fac cu un motiv. Pentru mine, televiziunea de sport a fost începutul unei perioade proaste din punct de vedere profesional.

site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep "favorită" la titlu
site-ul oficial Roland Garros a decalarat-o, acum cîteva zile pe Simona Halep “favorită” la titlu

Nu mă pricep la sport. Dacă acest lucru înseamnă să cunoşti istoria cum o face Cristian Ţopescu, nu mă pricep la sport. Nici sport de performanţă n-am făcut vreodată. Dar puţinele examene de centură pe care le-am putut susţine (puține din cauza programului neprietenos) le-am luat fără probleme. Ori, ca să fiu sincer, am suferit la fel de mult ca și copiii cu 20-25 de ani mai tineri ca mine care treceau prin acele probe.

Dar nu despre asta e vorba. Cînd am început să scriu acest text, România se chinuia cu Algeria. La fotbal. Algeria merge la Campionatul Mondial. Noi nu. A fost un meci de pregătire, deci nu contează decît pentru istorie. Pentru acea istorie pe care ne-o povestea, atît de colorat şi pasional, domnul Ţopescu.

 

Cu doar cîteva ore mai devreme, trăisem o victorie minunată a Simonei Halep. Nu intru în detalii tehnice, v-am spus că nu mă pricep. Ci doar o să vă descriu ce am simţit. Bucurie. Sinceră, curată, ca pe vremea lui Hagi. La sentimente mă pricep, ba chiar bănuiesc că le povestesc binișor.

Nu o să spun vorbe mari, cum că m-am simţit mîndru că-s român şi alte exemple de naţionalism ieftin, de conjunctură, de paradă. Nu. N-am participat cu nimic la efortul domnișoarei Halep. Tot ce a făcut e meritul ei. Da, normal, e și meritul antrenorilor, al profesioniștilor din jurul ei. Dar este, în primul rînd, al Simonei. Vă spune asta cineva care are probleme în fiecare dimineață cînd trebuie să găsească motive pentru exercițiile la sacul de box.

 

Cînd m-am dus să negociez la acea televiziune, m-am trezit parașutat într-o lume complet nouă. Directorul stației, una dintre vocile respectate și respectabile ale comentariului sportiv promitea un viitor luminos pentru o redacție care avea, în acel moment, absolut toate facilitățile la dispoziție.

Și-atunci, am venit eu. Cu planuri, cu idei. Cum că ar fi frumos să facem așa, ca la Eurosport, să acoperim cît mai multe sporturi, eram convins că va fi o treabă exemplară, că va fi….

“DOAR fotbalul vinde!” Spusă cu emfază și cu un aer rece ca un vînt arogant venit din măreața stepă rusă, propoziția m-a lovit în plin ca un croșeu perfect. Aș fi căzut și-aș fi aruncat și prosopul în mijlocul ringului dacă n-aș fi început să respir des, retrăgîndu-mă strategic în colțul meu.

Practic, întregul meu univers se prăbușea cu această propoziție. Prin aceste cuvinte, cîteva sute de jurnaliști sportivi erau condamnați la știri despre ce zicea Mutu despre Pițurcă, aflat în conflict cu Guriță și cu Vica. Savuros, dpdv tactic.

 

Din fericire, drumurile noastre s-au despărțit după un an. Nici ei nu au găsit la mine ce căutau (valoarea, adică), nici eu nu m-am regăsit în filosofia lor editorială. Din păcate însă, experiența s-a dovedit nefastă pentru sport în general. Canalul nu a avut viață lungă, după ce șefii redacției au eșuat (lamentabil e un clișeu, dar vouă vă plac clișeele) în managementul lor.

Dacă povestea s-ar opri aici, atunci ați putea spune că e vorba doar despre o afacere ratată și de frustrările unui producător de televiziune. Din păcate, nu e doar asta.

“Doar fotbalul vinde” exprimă o terorie falimentară a presei sportive românești din ultimii 25 de ani. Am văzut cu toții că atunci cînd fotbalul n-a mai vîndut, magicienii sportului au plusat: puțină viață privată a nu știu cărui fotbalist, un scandal la o crîșmă, o poză, o declarație “șocantă” și, da, rezultatul a fost, glorios, același: fotbalul a vîndut, trăiască fotbalul!

 

România a pierdut cu Algeria. Ieri, cînd am început să scriu. Cu 2-1, într-un meci de pregătire. Pentru un campionat la care mă tem că nu vom participa prea curînd. Dar e bine că ne pregătim, așa cum e bine că o echipă românească se pregătește de ceva ani pentru Liga Campionilor.

Domnișoara Halep e pe cale să bată cea mai mare performanță a tenisului feminin românesc. Presa sportivă e pregătită să o ridice în slăvi. Vor curge superlativele înghesuite atîția ani în zidul pe care Simona Halep e atît de aproape să îl spargă.

Iar apoi, va fi din nou tăcere. Naționala e doar una, performanțele pe care le așteaptă un întreg popor sînt imense. “Generația de aur” n-a asudat degeaba, fiind întotdeauna la doar un pas de o realizare imensă, istorică. Așa cum nici noi n-am murit degeaba la Revoluție.

 

Pentru mine, nu mai contează dacă Simona Halep va bate în semifinală. Bucuria pură pe care am simțit-o ieri și acum 2 zile și de fiecare dată cînd am putut să o văd jucînd îmi ajunge.

Ar mai putea fi depășită doar de o poveste de 2 minute: un reportaj pe care l-ar difuza o televiziune cu profil sportiv despre o fetiță din România care se apucă, de săptămîna viitoare, de tenis. Inspirată și motivată de Simona Halep jucînd finala la Roland Garros.

Pînă atunci, România o va bate pe Halep în fiecare zi. La zero.