Nu. Nu te vreau înapoi!

Draga mea,

Vreau să stabilim un lucru, de la bun început: nu te vreau înapoi. Ştiu, am visat la tine, mi-am dorit să vii şi să fii, cu liniştea ta, cu miresmele tale – cu atît mai incitante cu cît trebuie să le imaginez sau să le ghicesc în spatele imaginii tale îngheţate.

Da, aşa e, ţi-am spus că mă simt, lîngă tine, de parcă aş trăi un Crăciun nesfîrşit. Pentru că-mi aminteai arome din copilărie, pentru că simţeam că mi se făcea un cadou în fiecare clipă. E adevărat că-mi place senzaţia aceea de linişte pe care am trăit-o doar cu tine. Şi-mi place să mă simt protejat. Şi-mi mai place şi să te descopăr, pas cu pas, şi să te urmăresc cînd pui stăpînire pe tot ce mă înconjoară. Să văd că nimic nu ţi se poate opune.

Ştii, ţi-am mai spus, sînt şi lucruri care nu-mi plac la tine. Am mai vorbit despre asta, nu vreau să insist, pentru că, oricum, vom ajunge la aceeaşi concluzie: aromele sînt mai puternice decît lucrurile urîte. Dar imaginile astea mai puţin plăcute rămîn, orice ai face.

Da, îmi place atingerea ta. Şi ador cînd mă cuprinzi. Şi-mi place să te ating. Şi mai iubesc şi miracolele pe care le aduci cu tine – toţi devin, peste noapte, mai buni, mai frumoşi. Oricum, mai mult decît orice, te iubesc pentru că mă faci să mă simt, din nou, copil.

Cu toate astea, nu, nu te mai vreau. Te-am văzut azi din nou şi mi-am dat seama de un lucru simplu: locul tău nu e aici, acum. Aşa că te rog, pleacă! Fiecare cu drumul lui, al tău e în altă direcţie.

La revedere.

PS. Să ştii că albul îl pot găsi şi în spuma valurilor.