„Salut. Eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

„Și acum să îl lăsăm pe Cosmin să ne spună cîteva cuvinte..”

 

Ei bine, așa a început coșmarul. Erau aproape o sută de oameni în fața mea, unii complet necunoscuți – cu ei mi-am dat seama că era mai ușor, pentru că îmi imaginam că nu aveau nici o așteptare de la mine. Însă erau și mulți pe care îi cunoșteam, și aici era problema: credeam că am o imagine de apărat în fața lor, deși lucrul ăsta era absurd. Putea să aibă fiecare cîte o părere despre mine și nici una dintre aceste păreri să nu fie aceeași. Și-ar fi fost imposibil să „apăr” cîteva zeci de imagini diferite, nu?

Desigur, acum e ușor să judec toate lucrurile astea. În acea dimineață însă, aveam în fața mea un grup de oameni care se transforma, miraculos, într-un zid compact. Spațiile dintre indivizii din fața mea se micșorau și se umpleau, de parcă toți oamenii aceia intrau într-o horă amenințătoare, atît de tare încît cu greu am reușit să spun următoarele cuvinte: „Salut, eu sînt Cosmin și am emoții mari!”

Restul discursului cred că a fost de o banalitate demnă de uitare. De fapt, asta s-a și întîmplat, am uitat tot ce am spus atunci.

 

La mult timp după acest episod, am avut norocul să particip la un curs de public speaking – cel al Melaniei. Știam de ceva vreme despre curs, însă drumurile nu ni s-au intersectat. Pînă acum cîteva zile.

Melania6 Melania3

copyright ICS
copyright ICS

„Dacă chiar aveți emoții cînd țineți un discurs, să știți că sînteți într-o companie absolut onorantă. Cei mai mari vorbitori ai lumii au făcut aceste mărturisiri, că înaintea unui discurs, aveau emoții înfiorătoare. Ba chiar îmi amintesc un interviu cu Leonardo DiCaprio care spunea că îi era așa de frică de discursul de la Oscar, dacă ar lua Oscarul, încît se gîndea… știi, parcă….”

Melania1 Melania2 Melania4

copyright ICS
copyright ICS

Asta spune Melania. Și o spune atît de convingător, încît am crezut-o imediat. Desigur, e și ușor să accept că sînt într-o companie „absolut onorantă”, nu? Oricui îi e mai ușor să accepte că emoțiile astea ucigătoare pe care le simțim cînd ar trebui să vorbim în public pot fi, de fapt, un lucru banal, pe care îl simt chiar și cei mai buni.

 

Nu știu ce credeți voi. Eu doar v-am povestit prin ce am trecut atunci, în fața acelor oameni care urmau să îmi devină colegi. Iar după experiența de acum cîteva zile, cursul Melaniei adică, îmi dau seama că emoțiile ucigătoare de atunci ar fi putut, dacă nu să dispară ca prin minune, măcar să se transforme într-o energie pozitivă.

Cum? Păi pentru asta trebuie să mergeți la curs. O să vă placă.

PS. Încă un lucru: am văzut la curs oameni atît de diferiți, încît cu greu i-ai putea aduna într-o echipă. Poveștile lor sînt foarte frumoase, toate, și pline de învățăminte, însă din domenii, de cele mai multe ori, foarte diferite. Am văzut directori, manageri, antreprenori sau simpli angajați. Îi unea, cu siguranță, un lucru: teama de a vorbi în public.

Advertisements

Bravo Vali distrazate ca meriti fii binecuvintat de D zeu te pup.

(acest text ar fi trebuit să se cheme “Despre patriotism” sau ceva în genul acesta, însă am dat cu banul și a căzut pe muchia cu Vali)

Nu mă întrebați cum am ajuns pe pagina asta, vă rog. Însă am făcut-o și gata..

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.06 AM

 

Și, cum am ajuns la acea vîrstă la care am început să cred că trebuie să învăț ceva din orice experiență, indiferent de cît de ciudată e aceasta, am urmărit cîteva comentarii:

Screen shot 2016-01-07 at 9.13.51 AM

Adică așa: “Oauuu ce curaj valy. Sa intri printre ieii.. Da poate leai facut o melodie si iai facut fani tai.. Numai bine valy vacanta placuta”

sau așa: “astia da badigarzzi boss la multi ani sa traesti Vali-zeu !!!”

sau… “Fi atent cu indigeni, sa vi teafar , sa ne mai canti si noua! !!!….hi hi hi”

Și încă cîteva:

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.50 AM

Acum, cîteva observații: deși nu ascult această muzică, nu o să îi dau nimănui în cap pentru că o face. Cel puțin atîta timp cît o degustă în intimitate și nu mă pune și pe mine să o ascult prin pereți (desigur, la noi în cîmp ar fi destul de greu, dar cine știe..) Deci fiecare cu muzica lui, fiecare cu cărțile lui, așa cum oricine poate alege la ce film sau la ce spectacol dorește să meargă.

Acestea fiind spuse, sper că am redus semnificativ numărul de vibrații negative care încep să-mi atace karma. Și nu, nu am nici o problemă nici măcar cu cei care comentează realizările domnului Vijelie.

Problema mea e alta. E cu școala. Eu nu-mi amintesc să fi avut în primii 12 ani de studii vreun coleg care să scrie cu atît de multe greșeli. Ba, dacă mă gîndesc bine la profesoara de română, cred că s-ar ascunde de rușine să știe că vreun elev de-al ei ar putea să… în fine, scrie așa. Și cred că sînt mulți profesori de română care ar face la fel.

Și totuși, sînt români care scriu așa. Pe care, dacă îi zgîndări, îți vor ține lecții de patriotism, îți vor arăta cu pumnii strînși spre bărbia ta delicată cît de tare își iubesc ei țara. Români pe care cineva, cîndva, i-a lăsat să treacă așa prin și de școală.

Asta cred eu că e problema. Iar cei care cred că am atins vîrful, mergînd acum spre o îmbunătățire a situației, se înșeală amarnic. E doar începutul!

Lucruri mărunte pe care guvernul le uită. De fiecare dată, oricare ar fi acesta.

Din 1990 încoace, am trăit de deja prea multe ori euforia de dinainte și mai ales de imediat după alegeri. Politicienii promit – orice, dar promit – ceea ce se rezumă în cuvintele “o viață mai bună”, cu varianta “pentru români”, în funcție de cît de populist e mesajul politicianului respectiv. Sau de cît de bine trăiește alegătorul.

I-am auzit toți, fie că urmărim sau nu știrile. Mesajul lor se insinuează peste tot, precum se scurg zoaiele dintr-o pungă găurită de gunoi. Sau dintr-o sacoșă electorală, din nou în funcție de cît de bine trăiește alegătorul.

Și tot de fiecare dată, imediat după alegeri se așterne un fel de liniște împăciuitoare: să-i lăsăm dom’le, să lucreze! Și uite așa, România întreagă pare să intre în vacanță, Critica își strînge catrafusele îmbîcsite și se duce la băi, lăsînd loc Speranței, fie aceasta și oarbă. Apoi, vorba reclamei: “And now we wait!”

Politicienii își încep lungile plimbări pe la televiziuni (unii dintre ei, sărmanii, sînt adesea puși în situația să iasă cu cîteva minute mai devreme dintr-un studio de televiziune, ca să ajungă, chiar și cu cîteva minute întîrziere, într-unul de la concurență. Dar, fie, ce nu faci să-ți prezinți mesajul?

Ei bine, atunci, la începuturi, politicienii știu. Nu glumesc, ei chiar cunosc problemele alegătorilor. Și, probabil din inerție, continuă să facă promisiuni. Că vor face, că vor schimba, că vor fixa. Pînă într-o dimineață cînd, treziți cu greu din somnul scurt pe care abia îl permite munca asta continuă, își dau seama că acum sînt la putere. Sau că au măcar un loc în Parlament. Și că în următorii cîțiva ani nu mai trebuie să promită nimic.

Așa se face că problemele rămîn aceleași, ba chiar se agravează de la an la an. Așa se întîmplă și cu actualul guvern. A promis, a cîștigat, a mai promis puțin și-a uitat.

Sau, cine știe, o fi pierdut hîrtiile pe care își notase problemele. Dacă e așa, iată-le aici, cu singura precizare că nu sînt toate. Mi-am pierdut și eu o parte din hîrtii.

Potrivit edu.ro, rezultatele finale la a doua sesiune de BAC din 2013 arată că procentul cel mai ridicat de promovabilitate a fost în Arad: 35,9%! În Ilfov, adică la doi pași de București, cifra e sub 10%, iar în Capitală procentul e de 15,5.

Un recent sondaj INSCOP Research arată că 63% dintre români au dat șpagă personalului medical. Adică unul din doi români dau șpagă la medic. Adică… hai să zicem 9 milioane de oameni. Iar medicii au primit șpaga.

Alt studiu. De data asta al Oficiului European de Luptă Antifraudă. Zice așa: “în România, în cazul licitațiilor pe bani europeni, în unul din trei cazuri se dă mită. Probabilitatea ca o licitație pe fonduri europene să fie fraudată e între 28 și 35%.” Și încă puțin: “În România, 56% din bugetele proiectelor din fonduri UE sînt pierdute din cauza fraudelor, incompetenței sau pentru că proiectele nu mai sînt eficiente.”

Alt studiu, alte date arhicunoscute despre birocrația sufocantă din țara noastră. În cazul companiilor, România cere cele mai multe plăți din Uniunea Europeană, 113. În medie, în UE se fac 17 plăți pe an. Suedia e campioană absolută, cu doar 2 (două) plăți pe an. Dar Suedia e pe Marte și folosește tehnologie extraterestră de ultimă generație, vă spun eu c-am fost acolo în ’95!

Nu pretind că lista de mai sus are cele mai exacte date. Este, pînă la urmă, rezultatul unei singure ore de documentare, fără prea mare bătaie de cap. Dar sînt convins că guvernul are toate datele, exacte.

Iar ceea ce am înșirat mai sus prezintă, de fapt, o stare. Cea în care se află România de peste două decenii.

Pe care guvernul cu politicienii lui au promis, nu demult, să o schimbe. În bine.

PS. Să nu creadă cumva cineva că nu consider importantă plata taxa și impozitelor! Din contră! Dar parcă aș vrea să văd că-mi oferă statul ceva în contul celor plătite deja.

Lecții de televiziune. Scrisoare către premier

 

 

“Mă lupt inclusiv pentru dumneavostră care lucraţi la Realitatea TV să aveţi plătite taxele de şomaj şi de pensie.”

Victor Ponta, 4 octombrie 2013, într-o vineri

 

Dragă domnule prim-ministru,

Înainte de toate, vreau să vă mulțumesc sincer, în calitatea mea de cetățean, pentru grija apoape paternă pe care mi-o arătați mie, soției mele și implicit copiilor noștri. Sînt convins că avem cu toții nevoie de astfel de poziții clare, ferme, ca să renunțăm la ideea aproape nebunească de a pleca din România la cei 41 de ani pe care îi vom împlini peste două săptămîni.

Dar, pentru că tot dumneavoastră ați declarat, într-o altă vineri, cu ocazia “Zilei Mondiale a Libertății Presei” că:

 “Rolul mass media în societatea democratică de azi este unul central, dacă nu chiar vital. Tocmai de aceea (…) doresc să-i asigur pe jurnaliștii de pretutindeni ca au și vor avea în Guvernul României un sprijin ferm în ceea ce privește garantarea dreptului la liberă exprimare, în virtutea valorilor democratice pe care le susținem și apărăm. Țin să îmi exprim respectul și admirația față de toți jurnaliștii și angajații media care, nu de puține ori, se confruntă cu riscuri majore pentru a asigura buna informare a publicului larg. De asemenea, doresc să reafirm angajamentul Guvernului privind creșterea gradului de transparență în administrația publică. Este o misiune importantă pe care ne-am asumat-o, și, așa cum am început deja, eforturile în direcția unei mai mari deschideri vor continua și în viitor” (Victor Ponta pe pagina sa de Facebook, 3 mai 2013, într-o altă vineri), deci pentru că ați spus lucrul acesta, voi profita de promisiunea pe care ați făcut-o și voi apela la sprijinul dumneavoastră, fiind convins că nu vă veți supăra pe mine.

Se împlinesc acum 20 de ani de cînd lucrez în presă. Am terminat facultatea de profil la stat. În toți anii ăștia nu am făcut nimic altceva, deci nu știu să fac nimic altceva. Cu toate astea nu mă consider “jurnalist”, dar asta nu ține decît de niște considerente personale, de comparația pe care o fac între munca mea și rezultatele pe care le-au avut și le au în continuare cîțiva colegi de-ai mei din țară ori acei oameni care lucrează pentru marile ziare și televiziuni de afară. Dar, strict tehnic vorbind, în România sînt “jurnalist”, chiar dacă în Nomenclatorul meseriilor “producătorul de televiziune” n-a existat multă vreme.

Multă vreme am avut carte de muncă. O bună parte din salariul meu s-s dus pe impozite către stat. Pînă într-un moment în care angajatorul meu a considerat că, pentru a face profit, nu-și mai poate permite să plătească taxele ce deveniseră o povară mult prea greu de dus. Mi-a propus, atunci, o reducere a salariului pe cartea de muncă și plata, în continuare, pe drepturi de autor. Pînă la urmă, tot Statul a decis că această variantă nu e legală, așa că am rămas doar cu drepturile de autor. Așa că și Statul a început să încaseze mai puțini bani și visele mele legate de vacanțele lungi la pensie au dispărut într-o ceață deasă. Pentru că, sincer, nu cred că voi mai avea vreo “pensie” din partea statului ăstuia.

Dar, repet, cu toate astea vă mulțumesc pentru grijă. Perspectiva unei pensii liniștite, în care să plec, cu soția mea, măcar o dată pe an la băi, revine în forță. Chiar dacă în momentul ăsta nu prea știu dacă voi avea, peste două săptămîni, un loc de muncă din care să-mi plătesc taxele. Pentru că știți prea bine, în acel nou “Cod al Insolvenței” al guvernului dumneavoastră, ați introdus, pe ușa din dos, o prevedere care ne va pune, mai devreme sau mai tîrziu, în situația de a rămîne fără locuri de muncă. Bine, poate am greșit: nu dumneavoastră ați introdus prevederea, pentru că asta ar însemna că ați mințit cînd ați spus, acum 5 luni: “doresc să reafirm angajamentul Guvernului privind creșterea gradului de transparență în administrația publică. Este o misiune importantă pe care ne-am asumat-o, și, așa cum am început deja, eforturile în direcția unei mai mari deschideri vor continua și în viitor.”

Nu puteți să promiteți transparență și să modificați, în ultima clipă, o lege supusă dezbaterii publice. Nu e corect.

Statul are nevoie de bani. Sînt de acord cu dumneavoastră. Pentru că, nu-i așa, un copil născut în România primește de la stat 200 de lei pe lună, pînă la vîrsta de 2 ani. Bani care nu ajung nici măcar pentru chiloți. Iar de la 2 ani încolo, copilul primește 46 de lei. Desigur, se presupune că de la vîrsta asta învață să meargă singur la toaletă. Pentru ambele sume, banca își ia partea ei, dar înțeleg asta, trebuie să trăiască și băncile. Poate schimbați ceva și aici.

Soția mea a fost nevoită să se întoarcă la serviciu la 6 săptămîni după ce născuse. Pentru simplul motiv că nu cîștiga nimic. Sînt convins că guvernul dumneavoastră se gîndește la această nedreptate și că vrea să îndrepte lucrurile. Poate faceți ceva și aici.

În momentul în care un patron de televiziune a hotărît să renunțe la serviciile mele, mi-am spus “asta e, e dreptul lui”. El nu a considerat, însă, că acel contract dintre noi potrivit căruia trebuia să îmi plătească atît salariul pentru ce muncisem cît și compensațiile pentru decizia de a ne despărți, ei bine, a hotărît că acel contract nu are nici o valoare. Nu mă așteptam la o intervenție din partea guvernului, nici vorbă de așa ceva.

Am dat acel post de televiziune în judecată, după ce am plătit dintr-un buzunar și așa aproape gol un avocat. Doar că Justiția pe care o apreciați atît de mult a considerat că acel contract nu-mi dă dreptate. Deci că nu voi primi nici un leu pentru munca mea. Deși, pînă la urmă, un contract e simplu de descifrat. Muncești, trebuie să fii plătit.

Vedeți dumneavoastră, Justiția asta e a Statului, acela pe care îl reprezentați. Poate faceți ceva și aici.

Am scris mai mult decît aș fi vrut, așa că mă voi apropia de final repede. Dar pentru că sînt sigur, domnule prim-ministru, că dumneavoastră sînteți un om bun și că, probabil, vă consiliază cineva prost, vreau să vă mai spun doar că pe copiii noștri îi vom duce, în continuare, la o clinică privată cînd vor fi bolnavi. Pentru că, de la naștere pînă la aproape orice consult banal, costurile sînt aceleași. Doar că în cazul clinicii private, o parte din bani se întorc la stat. Și încă ceva: o să încercăm în continuare să îi ținem la o școală privată, pentru că, pînă la urmă, costurile sînt aceleași și nici nu mai trebuie să plătim meditații. Nu în ultimul rînd, o bună parte din banii pe care îi plătim se întorc la stat.

Trăim de cîțiva ani într-o zonă “intravilană” în care, dacă dă o ploicică de vară, ambulanța ar intra doar trasă de tractor. Sigur, noi o să plătim impozite în continuare și, cine știe, poate că vom avea destui bani să plătim și drumul, ca să vă luăm această grijă de pe cap.

Și-ar mai fi ceva și cu asta chiar termin. Ne gîndim serios să plecăm din țară, acum, la 41 de ani. Acolo, taxele pe care le vom plăti se vor întoarce, cu siguranță, atît în educația copiilor, cît și în pensie ori sistem de sănătate. Am fi putut să facem asta de mai multe ori pînă acum, ceva ne-a ținut însă aici.

Sigur, dumneavoastră nu aveți nici o vină.

Dar, cine știe, poate faceți ceva…

PS. Victor, pînă la urmă avem aceeași vîrstă. De aceea știu că nu o să te simți jignit că-mi permit să te tutuiesc. Și nici n-aș vrea să te deranjeze ce-am scris mai sus, pentru că știi și tu foarte bine, n-ai fost tu prim-ministru tot timpul ăsta despre care am vorbit. Și nici nu vei fi. Eu, însă, tot voi lucra în televiziune. Că nu știu să fac altceva.

 

 

 

 

 

Învățămîntu’ ca politica care o avem. Ce?

Harry Belafonte, unul dintre cei mai mari cîntăreți americani declara prin anii ‘80: “Acum știu că nu e corect să spui „Matilda she takes me money and run Venezuela…” dar pînă să îmi dau seama de asta, eram, deja, milionar…” Desigur, Belafonte dădea aici o probă de auto-ironie fină. Era un promotor al muzicii din Caraibe, accentul și felul de a vorbi de acolo veneau la pachet. N-avea de unde să știe însă că, peste ani și la cîteva mii de kilometri distanță, legătura asta între greșelile de gramatică și milioane va funcționa atît de bine.

Să ne înțelegem bine, de la început: oricare dintre noi poate face greșeli cînd vorbește liber sau cînd citește cu voce tare. Mie, cînd fac asta în fața a mai mult de un om, mi se taie picioarele. Mă apucă bîțîielile, uit să respir, în fine, mi-e o teamă de îmi vine să îmi arăt talentele de atlet. De aceea, nu citesc nimic cu voce tare în public… decît, poate, foarte rar. Și mai puțin, nu mi-aș permite să dau lecții despre școală, învățămînt, reformare.

În țara mea sînt însă cîțiva oameni care nu numai că își dau cu părerea, dar sînt plătiți (și) pentru asta și mai au și puterea de a schimba ceva. Cum să îi cred? Pentru multe din citatele care urmează, trebuie să le mulțumesc jurnaliștilor de la Academia Cațavencu, muuult mai inteligenți decît mine. Poftiți: Marian Vanghelie: Nu se compară Guvernul Adrian Năstase cu ce avem acum ca comparație. Mircea Geoană: Și limita PSD-ului a ajuns la sfîrșit. Traian Băsescu : „Eu m-am întîlnit cu foarte mulţi turişti anul acesta (…) De multe ori mă duceam cu soţia intenţionat să petrecem o oră, o jumătate de oră, exact să luăm percepţiile lor.“ Crin Antonescu: „Pe zi ce trece am mai puţine motive să am vreun motiv de îndoială.“ Emil Constantinescu: „De asta sînt chemat, să vorbesc din experienţa mea, nu prin fraze, ci prin vorbe.“ Gheorghe Pogea: „Pentru clarificarea aşa-ziselor, între ghilimele, cheltuieli oarecum dubioase…“ Ecaterina Andronescu (ministrul Educaţiei şi Cercetării, fost): „Mă exprim speranţa c-o să fie bine.“

Despre cîțiva dintre cei de mai sus – nu spui care – se zice că ar fi făcut milioane. Deh, niște cîrcotași. Despre cei mai mulți, aceiași cîrcotași susțin că n-ar fi greșit doar așa, o dată, de două ori. “Care este” a intrat de ceva vreme în folclor, așa cum “pe care” își face, încetișor, ieșirea din limba română. Problema n-ar fi atît de gravă dacă oamenii aceștia n-ar avea sau n-ar fi avut un cuvînt de spus despre Învățămîntul românesc. Și nu unul oarecare.

Care e riscul? Să vă spun o istorioară. Stăteam la coadă la bilete pentru un film. Lîngă mine, un băiat de 18 ani (știu sigur, că tocmai își luase permisul, primise mașină cadou de la părinți și avusese primul accident. Mi-a mărturisit toate astea, mie și celor vreo sută de oameni din jur.) Copilul ăsta vrăjea două fete (probabil că de asta mă iau de el…) Și au ajuns, la un moment dat, la lucruri serioase: “bă, profesorii ăștia sînt niște nenorociți! Auzi, să vrea salarii mai mari! Păi profa mea de mate care o am la meditații am făcut un calcul odată si cîștigă cam 160 de milioane de lei pe lună numa că stă cu noi. 4 mii de euro mi se pare ok. Și nici nu face nimic cînd ne dă teste, stă și joacă cărți! Și-acuma vrea salarii mai mari.”

Pe cuvîntul meu de onoare că m-am îngrozit în clipa în care mi-am dat seama că băiatul ăsta, peste vreo 5 ani, ar putea ajunge în vreo firmă în care ar da peste mine. Și groaza a prins aripi cînd m-am gîndit că, asemeni lui, sînt cîteva mii. În fiecare an. Dar, ce mai contează? Nu prea știe să vorbească și mai are și probleme legate de chestia aia… cum îi zice, bă, că au dat și ăștia la teve… respect, așa, bravo frăție! Ce i se poate întîmpla cel mai rău acestui adolescent, peste cîțiva ani? Să vină Matilda să-i ieie banii…

PS. Noul ministru al Învățămîntului (îmi cer scuze, Educației, Cercetării și Inovării, ceea ce explică multe), Emil Boc, a dat o declarație la preluarea mandatului. Citez din “Gîndul”: “Acum avem internetul. Ceea ce trebuie să-i învăţăm pe elevi este să dobândească acele competenţe pe care le au şi colegii lor din Uniunea Europeană”.

u ok? Mă exprim speranța că da.

Prima zi de şcoală în SUA naşte dispute politice

 

Discursul preşedintelui Obama în prima zi de şcoală – 8 Septembrie – îi înfurie pe republicani. Aparent, mesajul lui Barack Obama e simplu: îi invită pe tineri să reflecteze asupra responsabilităţii pe care o au pentru a reuşi la şcoală. Un fel de încurajare a muncii susţinute şi a stabilirii unor obiective pe care şcolarii le pot atinge. În discursul postat pe pagina de internet a Casei Albe(http://www.whitehouse.gov/MediaResources/PreparedSchoolRemarks/), preşedintele povesteşte cum, atunci cînd locuia în Indonezia, familia sa nu avea bani destui să îl trimită la şcoala unde învăţau americanii.

De aceea, mama lui a decis să îl ajute: de luni pînă vineri, în fiecare dimineaţă la 4.30! Obama îşi aminteşte că , de multe ori, aţipea pe masa din bucătărie. Mama sa îl trezea spunîndu-i: “Să ştii că nici pentru mine nu e picnic…” O istorioară prin care preşedintele încearcă să le arate tuturor că, dincolo de sprijinul profesorilor, al părinţilor sau al statului, fiecare trebuie să se ajute singur. Sau, cum spune o vorbă de la noi, de dincoace de ocean: “Cum îţi aşterni, aşa dormi!”

Citind discursul, te întrebi ce parte din el ar fi putut naşte un scandal politic? Ei bine, problema apare altundeva: ministrul Educaţiei a sugerat că elevii ar trebui să scrie, pornind de la acest mesaj de încurajare, un eseu pe tema “Cum să îl ajutăm pe preşedinte.” Republicanii au izbucnit, furioşi. Şi nu doar ei. “E Obama-centric! N-are nimic de-a face cu educaţia, ci doar cu cultul lui Barack Obama” – spune un politician conservator. “E îndoctrinare pur şi simplu!” Un republican important s-a declarat “oripilat de faptul că dolarii contribuabililor sînt folosiţi ca să se răspîndească ideologia socialistă a preşedintelui Obama.”

Unele şcoli din Texas şi Minnesota au anunţat că nu vor difuza discursul. Şi…unii părinţi au decis să nu-şi trimită copiii la şcoală, acuzînd încălcarea primului amendament, cel privind libertatea de opinie. Reacţia Casei Albe a venit imediat: e o “polemică prostească”, spune secretarul pentru Educaţie. Preşedintele Obama caută doar un plan pentru creşterea procentului de diplome pînă în 2020, iar ideea era să îi întrebe pe tineri cum ar putea ei să ajute atingerea acestui ţel. În plus, discursul, postat pe siteul Casei Albe, este facultativ.

Disputa rămîne, însă. Chiar dacă politicieni din opoziţie, ceva mai moderaţi, se întreabă: “Totuşi, de ce nu ar vrea părinţii să-şi lase copiii să asculte ce are să le spună preşedintele?”