CINEVA ÎMPARTE ROMÂNIA

Șoferul din fața mea venea liniștit pe contrasens de peste 200 de metri. Îi fac semn cu farurile. Nu pare să nu știe ce face, ba mai degrabă aș spune că vroia să o ia la stînga și a depășit coloana ce se insinuase, evident nesimțit, în fața lui. A tăiat doar o linie continuă. Dar, cine știe, poate că se și grăbea. Cu vreo 10 metri înainte să ne oprim bot în bot, a luat-o la stînga.

La benzinărie, așteptăm tăcuți la coadă să plătim. Un bărbat apare ca printr-un miracol, ne depășește pe toți și întinde o mînă grăsuță: 50 la pompa 6. Și pleacă.

La pensiunea unde am stat în Grecia acum vreo două săptămîni erau și alți români. Cînd coborau din mașină, își țineau maieurile ridicate deasupra burților, probabil parte a unui ritual inițiatic de ventilare. Prînzul pe care și-l compuneau atent cu ingrediente aduse din țară îl stropeau cu valurile muzicale ce se revărsau dintr-o boxă portabilă. Manele. Mi s-au părut de nișă, dar nu sînt un cunoscător.

Intru în ministerul unde trebuia să las cîteva invitații pentru un eveniment, inclusiv pentru ministru. Paznicii mă măsoară din cap pînă în picioare, nu le ia mult că-s destul de scund. Îi salut frumos și le spun doleanța mea. Le întind invitațiile, cel mai important le ia, studiază atent toate plicurile și mi le dă înapoi: „la registratură”. Unde, zic eu confuz. Ieșiți, stînga, prima stradă la dreapta și mergeți pînă la numărul 10. De ce or mai fi luat invitațiile dacă știau că nu le pot lăsa acolo? Proceduri, habar n-am.

În veșnica parcare a mall-ului unde eșuez de obicei, încerc să îmi parchez mașina cît pot eu de regulamentar. Intru cu spatele, nu sînt mulțumit de distanța față de celelalte mașini, ies puțin, un șofer cu o mașină scumpă cît casa familiei frînează brusc și mă înjură. Înjură. Lasă geamul jos și înjură. Îl întreb de ce vorbește urît și pleacă. Venea cu cel puțin 60 la oră într-o zonă în care limita e de 5.

Ies din mașina pe care o las departe de intrarea în magazine, unde sînt locuri libere berechet, și trec pe lîngă o mulțime de mașini parcate aiurea, pe o bandă a drumului. Oameni grăbiți, oameni ocupați. Mașini scumpe, altfel probabil că paznicii ar fi luat măsuri dure.

 

Există o legătură între aceste personaje pe care sînt convins că le-ați întîlnit cu toții: lipsa educației.

Ce înțeleg prin educație? E un set de valori (adică reguli) pe care le acceptă toată lumea. E ca la fotbal: ce i se întîmplă jucătorului care, supărat că echipa sa pierde, ia mingea în mînă, îl înjură pe primul adversar ce-l privește uimit, îl împinge pe cel de-al doilea ce i se pune în față, îi dă un pumn în gură celui de-al treilea, un scuipat în față altuia și apoi un picior în gură portarului, înainte de a da gol. Ar trebui să ia roșu și să primească o suspendare ce l-ar scoate din circuitul sportiv.

Ceea ce se întîmplă acum în societatea românească arată așa: jucătorul respectiv ar fi aplaudat de majoritatea din tribună, adversarii bătuți ar fi huiduiți îndelung și arbitrul ar valida golul, după ce ar și elimina vreo 4 jucători (din tabăra cealaltă, normal) pentru proteste.

 

Eu cred că toți cunoscuții mei, indiferent de ce parte a incidentului de la B1 TV s-ar aflla (și folosesc acest exemplu doar pentru că e cel mai recent care divide lumea) cred că educația e importantă.

Poate de aici ar trebui să pornim. De la un punct comun. Și să discutăm.

 

 

Advertisements

SURSA: SI-EN-EN

În 2003, în timpul invaziei din Irak, exista o glumă celebră în redacția de știri unde lucram: „Cum e corect, Irak sau Iran?”

Întrebarea îi era adresată unui coleg de la grafică. După cîte hărți cu Irakul făcea în fiecare zi, răspunsul venea, invariabil și la fel de sigur: „Irak, bineînțeles!”

În cei aproape 20 de ani de muncă prin diferite redacții de televiziune, am întîlnit o mulțime de gafe. Unele rămîneau acolo, între noi, altele ajungeau și la telespectatori, provocîndu-le amuzamentul sau alimentînd temuta „Cronică a Cîrcotașilor”. Nu vreau să spun că am greșit de puține ori, însă atunci cînd am făcut-o, mi se păreau atît de mari gafele încît intram în pămînt de rușine.

De ceva vreme sînt telespectator. Mă uit rar la știri, însă mă uit destul ca să-mi dau seama că numărul “scăpărilor” a crescut. Din cauza goanei pentru audiență care cere schimbări urgente făcute în direct (cine nu a fost niciodată într-o regie de știri în timpul unui breaking news nu are cum să știe ce presiune e pe oamenii de acolo!), din cauză că numărul televiziunilor a crescut mult față de anii despre care vorbeam la început și, în fine, și pentru că temuta „Cronică” a devenit o producție a tuturor telespectatorilor, direct pe conturile lor de Facebook, aproape în același timp cu comiterea infracțiunii.

Sînt gafe pe care americanii le-au trăit mult mai repede decît noi și pe care tot ei le-au definit prin celebra „It’s just television!” Doar că spre deosebire de ei, la noi problema se adîncește pe zi ce trece. Și merge într-o altă zonă, mult mai gravă pentru șefii redacțiilor.

Dintr-o mulțime de cauze, cele mai importante fiind reducerile constante ale costurilor de producție și lipsa unei școli care să fie ancorată cu adevărat în realitate, în redacții ajung oameni care ar face orice să lucreze într-o televiziune. Problema n-ar fi asta, ci faptul că ei nu au nimic de oferit în afară de disponibilitatea de a primi ordine.

Scriu asta după ce azi am văzut în Marea Cronică, adică pe Facebook, această poză:

foto: Dan Boanță/ facebook
foto: Dan Boanță/ facebook

“jurnalist 2CVELE”

Aici nu mai e vorba despre presiune, Breaking News, și toate „scăpările” care vin la pachet. Nu. E vorba despre incultură crasă.

E ca și cum un om care lucrează, zi de zi într-o redacție de știri, ar scrie mare, pe ecran:

„Sura: Si-en-en”.

Pînă la urmă, de ce credeți că nu vom ajunge și acolo?

 

43 de ani împreună

copyright ICS
copyright ICS

Am putea fi gemeni. S-au mai văzut gemeni născuți la 8 ore distanță. Ba, mai exact, la 7 ore și 30 de minute, dacă ar fi să mă iau după amintirile tatălui meu.

Doar că nu sîntem. Gemeni, asta vreau să zic.

 

Primul m-am născut eu. La 3.30 (așa zice tatăl meu, repet, și nu e tocmai un tip care lucrează cu cifre..). Pe 28 octombrie 1972.

 

La 11.00 și la aproape 600 de kilometri distanță s-a născut Ioana. Tot pe 28 octombrie. Și tot în ’72. An bun, așa se pare.

 

Timp de 39 de ani, ne-am văzut fiecare de viața lui. Ea s-a dus la grădiniță, de unde aproape că a fost dată afară după prima zi, pentru că l-a bătut pe un băiețel. Bine, era în alt oraș, chiar mai îndepărtat decît Bucureștiul, așa că mi-ar fi fost foarte greu să o găsesc, în ciuda poveștilor cu prințese și prinți, foarte în vogă atunci, care ne transmiteau, subliminal, că distanțele nu reprezintă o barieră în calea fericirii. Eu m-am dus la grădiniță cam în aceeași perioadă, unde știu că nu m-am bătut cu nimeni pentru că eram foarte mic și slab, și puteam, cel mult, să iau bătaie. Probabil că dacă ne-am fi întîlnit atunci, m-ar fi bătut pe mine și astfel am fi început o frumoasă prietenie.

 

M-am mulțumit, cred, o vreme, cu faptul că locuiam pe Bulevardul București. Priveam în zare și îmi imaginam că acolo e capitala. După asta m-am mutat pe strada Bucovinei, desigur, fără nici o legătură cu această poveste.

 

Apoi m-am dus la școală. Ioana la fel. Aș spune că primii 4 ani au fost cei cînd am început să avem lucruri în comun: am învățat bețigașele, primele litere (și aici bănuiesc că au fost aceleași), cifrele (pe măsură ce scriu îmi dau seama că aveam, deja, o mulțime de lucruri în comun). Dar tot nu ne-am cunoscut, pentru că încă nu exista o autostradă între Baia Mare și București, respectiv alte capitale ale Europei prin care învăța Ioana.

Eu, tot mic, m-am ferit de certuri. Ea, la fel. Parcă și în generală l-a bătut pe un coleg. Băiat.

Instinctiv, păstram distanța, pentru că dacă am fi fost colegi mi-ar fi plăcut de ea și ea mi-ar fi răspuns. Adică m-ar fi snopit în bătaie. Dar n-a fost să fie. Nici atunci.

 

Revoluția ne-a prins făcînd, din nou, același lucru. Ne uitam la televizor. E un moment important, are legătură cu ce urma să se întîmple.

 

Cînd, în sfîrșit, am vrut să vin la București, Ioana a plecat. Să studieze. Undeva, spre Est, într-un mare oraș. Istoria se desfășura sub picioarele noastre, precum o carte scrisă pe un covor roșu: în orașul în care era, Ioana trăia o încercare de lovitură de stat cînd ieșea de la metrou, eu vedeam niște domni respectabili veniți din Valea Jiului, obișnuiți să planteze panseluțe, veniți de data asta să schimbe guvernul. La ea erau tancuri reci, rusești, la mine erau cîteva cocktailuri Molotov, aruncate în Palatul Victoria. Ați sesizat asemănarea, desigur…

 

Anii au curs rapid, iar un observator neatent ar putea spune că fără vreo asemănare evidentă. Doar că ea se angaja în ’95 la o televiziune mică, undeva pe la mijlocul lui Pache Protopopescu. Un an mai tîrziu, eu mă angajam la o televiziune ceva mai veche de pe București-Ploiești.

 

O vreme am fost concurenți. Fără să știm. Chiar direcți, dacă e să luăm în calcul faptul că ea muncea pentru știrile de dimineață, într-o echipă ce promitea multe. Iar eu lucram pentru știrile de dimineață într-o echipă în care eram și reporter, și cameraman, și editor și producător. Bine, la un moment dat am primit un cameraman… Abordări diferite, program de lucru asemănător.

 

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd l-a născut pe Petru, eu eram atît de prins în vîrtej încît credeam că nu există viață decît la știri. O greșeală, dar n-aveam pe nimeni să-mi spună că prea multă pasiune ar putea fi prost percepută.

 

Cred că prima oară cînd am văzut-o a fost prin 2005, sau 2006. La prima televiziune de știri din țară. M-am uitat și mi-am zis “Cine e domnișoara????” – pe vremea aia eram producător general la televiziunea de la capătul Bucureștiului, iar PDG-ul mă tot bătea la cap că ar trebui să îi cunosc pe toți oamenii valoroși de pe piață. Nu știu cît de mult a contat îndemnul lui, dar e clar că “domnișoara” mi-a atras atenția.

 

Doar că eu reacționez mai greu. Sau, ca să nu-mi stric definitiv imaginea, o să aleg o variantă mai elegantă: nu m-am lăsat ghidat de prima impresie. Adevărul e că încă o dată, instinctul meu a funcționat: Ioana, la cîte pașapoarte a schimbat în vremea aceea din cauza deplasărilor, cred că m-ar fi privit cu aceeași atenție cu care ne uităm la o sticlă goală.

Așa că am lăsat totul pentru mai tîrziu. Încă vreo 5 ani….

 

Cînd ne-am cunoscut, a fost destul de simplu. În cîteva luni, am recuperat toți cei aproape 40 de ani pierduți: mi-a plăcut de ea, apoi a vrut să mă bată, între timp mă reapucasem de karate, a stat să se mai gîndească, apoi cred că i-am plăcut și iar a vrut să mă bată cu toate karatele mele, după asta am cerut-o de nevastă și atunci chiar că a fost un moment nasol, cu toate karatele mele.

În fine, ne-am căsătorit. Și, ca să nu ne încurcăm în date, am făcut-o tot în octombrie. 28 octombrie, ca să fiu exact. De ziua noastră. La ora 17.00.

Au trecut 4 ani de atunci. 43.

 

  1. Cînd am luat-o pe Agatha de la grădiniță, i-am spus:

“Mîine e ziua mamei.”

“Da? Îi facem petrecere?”

“Nu știu, vedem… Dar știi, e și ziua lui tati.”

“Ziua tatălui tău?”

“Nu, al tău….”

Agatha s-a născut în aprilie, la 11 ani și o zi distanță de fratele ei. Ar fi trebuit să se nască în aceeași zi, însă era ocupată doamna doctor.

JURNALISTUL DEVENIT FIU AL POPORULUI. IGNORANT.

O aplicație simpatică a Facebook mi-a pus în dimineața asta în fața ochilor o fotografie din 2013. Și-am început să-mi amintesc…

Deși am lucrat fără oprire în televiziune din 1996, cea mai mare parte în redacțiile de știri cele mai importante din țară, deși chiar și înainte de a mă angaja am colaborat la tot felul de ziare, radiouri ori televiziuni, naționale sau locale, nu m-am considerat niciodată jurnalist. Am cunoscut jurnaliști pe parcursul anilor aceștia, iar față de ei nu mă pot considera așa. De la un punct încolo am fost „producător de știri”, apoi am lărgit puțin denumirea și am ajuns la „producător de televiziune.”

Unii poate că mi-au spus jurnalist, dar asta e strict treaba lor. La fel cum nu e treaba mea că mulți se consideră jurnaliști, deși nu sînt.

IGNORANTUL

Dar, asta e așa, o introducere. Altceva vroiam să spun, revenind la această fotografie.

Îmi amintesc că m-am amuzat, atunci, văzînd acea generalizare, Ba chiar am postat imaginea spunînd „Și iată cum adevărul a ieșit la iveală. Precizez că nu voi spune unde am îngropat lingourile, pentru că aș minți. Plus că nici nu știu de ce am zis “îngropat”…”

 

Au trecut 2 ani de atunci. De cîteva luni, am ieșit din presă. De tot. Produc, în continuare, „lucruri” care apar la televizor, dar sînt producții care au o mare componentă comercială. Deci nu mai sînt jurnalist, nici măcar pentru aceia care mă considerau așa cu luni sau ani în urmă.

 

De dragul jocului, m-am întrebat azi dimineață, privind imaginea: dacă nu mai sînt „jurnalist”, atunci ce sînt? Răspunsul m-a fulgerat cu o precizie chirurgicală: sînt un ignorant! Căci m-am întors, nu-i așa, în popor.

 

Și altă cale nu aveam, căci în stradă n-am ieșit.

Acum, tot ce-mi doresc este să-mi mai amintesc un lucru. Ceva legat de niște lingouri… of, vîrsta asta!

 

Tristețea omului intolerant

„Cineva a dat la o parte prelata din spatele camionului și trei fețe s–au ivit, privindu-ne țintă. Una era a lui Karim, celelalte două ale unor soldați, unul afgan și celălalt, un rus cu un rînjet larg, față de buldog și un chiștoc de țigară în colțul gurii. (…)Privirea i s-a oprit asupra femeii cu șalul negru. A vorbit ceva cu Karim, fără să își ia ochii de la ea. (…)

– A zis că vrea o jumătate de oră cu doamna din spatele camionului.” ***

 

Citesc, zilele astea, o carte teribilă. Spun „teribilă” din cauza durității secvențelor descrise aici, altfel aș fi tentat să spun „minunată”. Însă nu vreau să fiu greșit înțeles și să creadă cineva că îmi face vreo mare plăcere să mă scufund în astfel de scene. Din contră, le citesc cu inima strînsă și cu respirația aproape întreruptă de furia pe care o simt. The New York Times îl declară „Un roman remarcabil… obsedant.” Iar Entertainment Weekly îl descrie drept „Un emoționat portret al Afganistanului modern.”

 

Secvența de mai sus surprinde fuga mai multor afgani din țara lor, din calea terorii pe care o insituiseră cei supranumiți „rafiq-ii” – tovarășii ruși.

 

„Talibanul cel înalt cu ochelari negri s-a îndreptat spre grămada de pietre pe care o descărcaseră mai devreme din camionetă. A luat o piatră și a arătat-o mulțimii. (…) M-am uitat împrejur și am văzut că toată lumea este ca în transă. Talibanul, semănînd absurd de mult cu un jucător de baseball, a azvîrlit piatra spre groapa în care se afla bărbatul legat la ochi. L-a lovit în tîmplă.” ***

 

Între cele două momente pe care le-am citat mai sus au trecut 20 de ani. „O viață de om” este clișeul românesc ce surprinde cel mai bine o asemenea perioadă de timp, chiar dacă două decenii nu reprezintă nici pe departe o viață potrivit standardelor moderne.

 

Mai bine de 20 de ani au trecut și peste noi, românii, de la căderea comunismului. Dacă prima secvență din carte le poate fi oarecum familiară celor de peste 40 de ani (ori celor care au citit și alte cărți decît Istoria cosmetizată a comuniștilor) (îmi sînt vii poveștile unor bunicuțe care s-au refugiat din Moldova de dincolo de Prut la sfîrșitul războiului, despre românii vînați pe teritoriul actual al României de… românii care vroiau să se pună bine cu comuniștii ruși, instalați ca stăpîni aici. Amintiri despre zilele, lunile, anii petrecuți de acești români ascunși prin beciuri sau poduri de case ale unor oameni care își riscau, astfel, viețile.) – și revin – dacă prima secvență din carte ne poate fi oarecum familiară, cea de-a doua întrece imaginația, mai ales că execuția se petrece pe un stadion, în pauza unui meci de fotbal.

ziare

Citesc această carte în timpul celei mai grave crize a refugiaților pe care o trăiește Europa, după ultimul război mondial. Și mai citesc, în aceleași zile, ce scriu alți români, care se prezintă, cu gura plină de mîndrie, „jurnaliști”.

 

„NU vreau picior de refugiat sau imigrant la mine în țară! NU vreau! şi o să ţip cât pot de tare ca statul român să se apere în faţa acestei invazii de proporții istorice. Nu vreau să aud niciun argument, al crizei umanitare, argumente istorice sau de natură juridică. Toate astea aruncă o perdea de fum peste ceea ce consider eu că amenință Romania. Toate războaiele şi conflictele armate din zonele de unde vin amărâții ăștia sunt generate de ura religioasă si lipsa de civilizaţie. Tâmpitii ăștia se omoară între ei de zeci de ani (sute de ani) în Orientul mijlociu. Baza conflictul este Islamul. Veți spune că America a generat conflicte in Irak, că Franța l-a dat jos pe Gadafi. Corect, însă nebunul de Gadafi finanța consistent terorismul iar psihopatul de Saddam nu ar fi spus NU dacă putea ajuta şi el la explozia unor obiective în Europa sau SUA.”

 

„Cine va plăti întreținerea a câtorva mii/ zeci de mii de imigranți? Eu, tu, noi, părinții noștri. Mama mea dupa 30 de ani de muncă are o pensie de mizerie şi în mod cinstit îşi vede de ea, nu vrea nimic de la stat. Statul oricum nu vrea şi nu poate să o ajute deși şi-a omorât tinerețea pentru Republica Socialistă Romania. Apoi ce faci cu ei, cu zecile de mii de refugiați, după ce trebuie la un moment dat să-i scoți din tabere? Le faci cartiere speciale? Le dai locuri de muncă, le plătești școala şi asistenţă sanitară, faci asistenţă socială cu ei?”

Referințele „istorice” ale domnului jurnalist dovedesc superficialitate. Deja bătrînul „Google” l-ar putea ajuta mai mult, așa cum o face în „anchetele” sale jurnalistice. Iar cînd argumentul tău suprem este că „nu vrei”, pentru că mama ta are o pensie mizeră, mă gîndesc că n-aș fi prea mirat dacă l-aș vedea pe domnul jurnalist la aeroport punîndu-le piedică refugiaților cînd vor coborî din avion. Ori lovind cu sete vreun copil, cu sentimentul ostașului ce-și apără țărișoara cu orice preț.

Istoria ne oferă toate exemplele de care avem nevoie – ăsta e un clișeu pe care să-l băgăm în seamă. Trebuie, doar, să înțelegem acele exemple. Și să încercăm să nu mai facem aceleași greșeli pe care le-au făcut alții în trecut. Mai ales cînd în discursul tău faci referire la mila creștină. Pentru că atunci cînd argumentele, fie că sînt istorice, fie că-s de altă natură nu te conving, mila creștină ar trebui să funcționeze ca argument suprem. Asta așa, pentru că tot faci referire la ea.

Iar dacă nu aș ști, în sinea mea, că omul intolerant nu poate fi decît trist, enorm de trist în cele mai ascunse cotloane ale sufletului său, aș urla și eu, din adîncul bojocilor: Nici eu nu vreau picior de astfel de „jurnalist” în breasla mea!

PS. Nu voi spune numele celui care a scris ultimele două pasaje citate în acest text dintr-un soi de rușine.

Primele rînduri, însă, le găsiți în cartea „Vînătorii de zmeie” a lui Khaled Hosseini. Un autor care a vîndut undeva pe la 40 de milioane de cărți pînă acum.

 

 

***Vînătorii de zmeie/ Khaled Hosseini/ Editura Niculescu, 2014/ traducerea: Mihaela S. Oprea-Aron

 

COMĂNICI, ÎN STAFF-UL LUI HALIP. SAU CÎND EUROSPORT SE FACE DE RÎS.

Era înainte de 1989. Cristian Țopescu dispăruse de la televizor, nimeni nu știa exact de ce. Dar zvonul șoptit cu teamă prin locuri bine ascunse ne dădea tuturor fiori reci pe spate: „E de la EA, de la Ceaușeasca!”

La aproximativ 600 de kilometri de sursa fiorilor de gheață, într-un mic orășel de provincie, un bărbat se ocupa, printre altele, de comentarea meciurilor de handbal. N-avea mare lucru de făcut, anunța echipele la începutul meciului, strecura cîte o încurajare pentru echipa gazdă, anunța schimbările din timpul partidei, eventual explica vreo decizie a arbitrului. Și, la final, se alătura corului din tribune, felicitînd echipa cîștigătoare. Adică echipa gazdă, pentru că vorbesc despre HC Minaur Baia Mare. Pe vremea cînd acolo erau niște jucători imenși: unul dintre ei, Maricel Voinea.

Într-o zi ca oricare alta, urma un meci contra Stelei. Practic, echipele care se băteau să cîștige campionatul.

Bucureștenii veneau cu un tupeu incredibil, care nu făcea decît să alimenteze și mai mult suspiciunile că undeva, cineva, avea grijă de ei. Bucureștenii veneau în provincie. Însă erau, înainte de toate, sportivi. Și știau cu cine vor juca. Iar acu, dacă stau să mă gîndesc, tupeul ăsta era mai degrabă o armă cu care să-și mascheze teama decît o tară de comportament.

Împreună cu Steaua au venit mulți oameni importanți. Printre ei, ca o mare surpriză pentru noi, proviancialii, Cristian Țopescu.

Comentatorul micii săli din Baia Mare face cunoștință cu marele comentator al Televiziunii Naționale chiar înainte de meci. Și cumva natural îi predă armele și bagajele – microfonul care țiuia cînd îți era lumea mai dragă și butonul care îl pornea sau, după caz și necesitate, oprea. Comentatorul-surpriză s-a descurcat, totuși, fără probleme.

E o poveste care m-a urmărit toată viața și mă urmărește încă. Pentru că acel „șpicăr” al micii săli din micul oraș de provincie era și este Nicu, tatăl meu.

Departe de mine să fac vreo comparație între comentariile celor doi: tatăl meu făcea fix ce spuneam mai sus, adică un soi de „meniu al meciului”. Cristian Țopescu era omul care putea să dea culoare, miros, gust, istorie, viață chiar și celui mai simplu, provincial meniu. Ce pot să spun sigur e că Nicu se străduia, se documenta, măcar să le pronunțe corect numele jucătorilor.

Mi-am amintit povestea asta acum, cînd meciul dintre Simona Halep și Victoria Azarenka e întrerupt din cauza ploii. Și, mai ales, după ploaia pe care am simțit-o cu mult înainte să cadă atunci cînd unul dintre comentatorii meciului, văzînd-o pe Nadia Comăneci în tribune, a spus cu emfază: „alături de staff-ul Simonei e fosta mare campioană de gimnastică Nadia COMĂNICI”! Putea să spună simplu „Iat-o pe Nadia!” și ar fi fost mai bine, am fi înțeles cu toții.

www.nadiacomaneci.eu
http://www.nadiacomaneci.eu

Și-apoi, cînd faci o asemenea gafă, să mai spui și că Simona Halep este „reprezentanta noastră” mi se pare încă o dovadă de îngîmfare. Dar nu, avea nevoie de tonul pretențios pe care îl păstrează de la începutul pînă la sfîrșitul fiecărui meci, ton care mă întoarce cu gîndul la Nicu. Din nou, fără să încerc nici cea mai nevinovată comparație.

După ’90 îl sunam de fiecare dată cînd vreo echipă de fotbal din România juca vreun meci important. Înainte de meci, la pauză și după… dacă românii cîștigau. În cele mai multe cazuri, îmi spunea la pauză, cumva cu părere de rău, că urmărește meciul fără sonor. Pentru că nu mai suportă comentariile: „De ce nu fac și o pauză, Cosmin?”

N-aveam un răspuns. Cum nu am nici în noaptea asta. Multă vreme am crezut că exagerează. În seara asta mi-a venit, însă, să fac același lucru. Și n-am mai vorbit de mult timp la pauză.

PS.

Comentatorii de la Eurosport au spus, în seara asta, “reprezentanta noastră”, referindu-se la Simona Halep. După care, văzînd-o în tribune pe Nadia Comăneci, au zis: “iat-o pe fosta mare campioană de gimnastică, Nadia COMĂNICI”.

Uite de aia cred eu că Simona Halep se reprezintă doar pe ea cînd joacă – nu România – și bine face. Pentru că, peste cîțiva ani, niște „comentatori” vor spune: “uite-o pe fosta mare campioană, Simona Halip.”

PPS. Povestea de la început am scris-o doar pentru Post Scriptum. Merita, probabil, mai mult timp și o altă motivație. Totuși, trebuie să o închei: după mulți, mulți ani, l-am cunoscut pe domnul Cristian Țopescu, am și lucrat împreună o vreme. Mă surprinde, în continuare, cînd mă sună sau îmi dă un mesaj de Sărbători.

Tatăl meu, aflînd asta, m-a rugat să îi transmit un mesaj: „Cosmin, îi datorez domnului Țopescu niște bani!” „Cum asta?”, întreb eu… „Îi datorez banii pe care i-am primit atunci, cînd a comentat el meciul cu Steaua. El a plecat, eu am luat banii…” Îi povestesc domnului Țopescu discuția cu tatăl meu de fiecare dată cînd ne vedem și rîde. Poate și pentru că mă crede cel puțin uitic, că i-o spun cu fiecare ocazie.

Și așa, de final. O concluzie tot trebuie să fie la povestea asta: Nicu a știut, măcar, să se dea la o parte cînd a fost cazul. Got it, Eurosport?

Și-ar mai fi ceva, un detaliu: Simona își spunea ea HalEp, cu accent pe „e”, nu pe „a”. Am auzit-o eu. Probabil că nu și comentatorii, cel puțin nu amîndoi.

Oameni

Cînd i-am auzit vocea, am crezut că e un copil. În băcănia liniștită nu mai era nimeni. Colțul întunecat de unde se auzea, la tejghea, ascundea trupul minuscul. Bărbatul de la tejghea, probabil patronul magazinului, încerca să o ajute. Vocea de copil repeta, din nou și din nou, pînă cînd bărbatul a înțeles.

Apoi am văzut-o: o bătrînică din poveștile vechi, timpul nemilos nu reușise să șteargă toate urmele cochetăriei pe care o afișa, cîndva, demult. Părea că abia depășea un metru în înălțime, o ființă fragilă, într-o perfectă rezonanță cu vocea ei.

Dă să iasă din magazin, însă mai vrea ceva. Bărbatul se apropie de ea, să înțeleagă. După o scurtă negociere, înțeleg că vrea să cumpere hîrtie igienică. „60 de bani bucata, doamnă!” Femeia așteaptă puțin, cît să calculeze în gînd: „4.” spune vocea slabă. „Nu vreți să vă dau 5, să fie de 3 lei?”

I-am făcut semn vînzătoarei să dubleze suma, arătîndu-i că plătesc eu. Bătrînica din poveștile de demult n-a înțeles la început, părea pierdută. Apoi, m-a privit în ochi, ușor speriată, și mi-a mulțumit.

 

La un eveniment monden, primul la care particip de vreo cîțiva ani încoace, mă așez la o masă lîngă o fostă colegă de redacție. În fața mea, la altă masă, o altă fostă colegă, dintr-o altă epocă. Domnișoara pe atunci era un „rising-star”, ajunsă în televiziune fără să aibă vreo altă pregătire decît doi ochi albaștri. Am ajutat-o atunci cît am putut, pentru că părea să vrea să învețe. Apoi, drumurile ni s-au depărțit. N-am mai auzit nimic de ea. Am privit-o, încercînd să o salut. A părut să mă vadă, însă cei doi ochi albaștri au trecut prin mine, spre un viitor sclipitor.

 

În cei 20 și ceva de ani de cînd am legătură cu televiziunea, am văzut tot felul de personaje. Oameni atrași, într-un fel sau altul, de vîltoarea de neoprit pe care o reprezintă camerele, luminile orbitoare, sunetele stridente ori decorurile ce imită luxul. Unii au căutat să-și facă meseria cît mai bine, alții au căutat expunere, alții bani, unii au vrut puterea pentru a face lucrurile mai bine, alții au cerut puterea de dragul aurei din jurul ei. Unii au rezistat, alții s-au scufundat, încet-încet, au dispărut în mașinăria imensă, ce își trage fără oprire energia direct din sufletele lor.

Unii au acceptat puterea doar pentru a-i servi pe alții, pe cei puternici. Și au crezut și cred în continuare că fac un lucru bun. Într-o bună zi, se vor regăsi singuri, într-un colț trist de băcănie. Și nu știu dacă vor avea puterea să privească, limpede, în ochii cuiva.

 

Sînt toți oameni. Și bătrînica din poveștile de demult, și domnișoara devenită doamnă cu ochii încă albaștri, și reporterii capabili să muncească ani în șir, în orice condiții, pentru o idee în care cred. Și cei care se cocoață pe un scaun pe care știu că nu-l vor cîștiga niciodată prin muncă, pentru că nu au muncit niciodată. Și-atunci, se ascund în spatele ocrotitor al oamenilor mari. Acei oameni puternici și mari care, atunci cînd vor cădea, îi vor trage pe toți după ei, pînă jos, în vîltoarea rece.

 

Sînt toți oameni. Zilele acestea învăț să îi iau pe toți așa cum sînt. Oameni.