Printre valuri, nisip. Prieteni.

Valuri line. Linişte. Soarele se ridică încet. Ori, poate, s-a ridicat de ceva vreme dar… contează asta acum? Zîmbesc… ca şi cum aş vedea începutul lumii.

Întîlnire cu un prieten. De fapt, nu ştiu dacă mi-e prieten, de fiecare dată cînd ne-am întîlnit m-a ajutat să-mi ating demenţele profesionale. Am puţine idei, dar fixe. (Ăsta-i un secret, n-ar trebui să-l spun. N-ar trebui să-mi devoalez lipsa de imaginaţie. De reţinut pentru o corectură mai tîrzie. Posibilă.) E unul dintre oamenii care au zîmbit de fiecare dată. Şi mi-a spus că-s tembel. Apoi, m-a ajutat cu tot ce a putut. Azi, nu ştiu dacă l-aş fi recunoscut.

Stau pe nisip. Rece sau cald – nu contează. E mai degrabă cald. O senzaţie. L-aş lua cu mine. Aş păstra-o în mine.

Obligat să vorbesc cu prietenul unui prieten care a plecat. Nu ştia cine îl sună. M-am prezentat, frumos. A amuţit o clipită. Apoi, mi-a oferit tot ce putea în acel moment. Eu – amuţisem în chiar secunda în care aflasem pe cine trebuia să sun. Mi-a făcut plăcere să-l aud. Chiar dacă prietenul lui nu mai e acolo. Profesie.

Cafea. E 8 dimineaţa. Ceilalţi dorm. Ceilalţi sînt prietenii mei cei mai dragi. Habar n-am dacă ei ştiu asta. Mi-ar fi plăcut să fie acolo, pe plaja aia lîngă mine. Atunci, chiar atunci. E bine că nu erau departe.

Prietenul acelui prieten care a plecat definitiv nici nu cred că ştie cum arăt. Profesie tembelă, vorbim la telefon, mult, mult, mult, ne tutuim, ne trezim oricînd, oricum, şi-apoi tăcem. O zi, o lună, un an – unde ai fost, ce s-a întîmplat cu tine, mi-e ciudă că nu mai eşti aici, mi-e ciudă că nu mai lucrăm împreună. Lucrăm, unii dintre noi plecăm.

Cafeaua s-a terminat. 8 şi 10 minute. În alte condiţii, poziţia limbilor pe ceasul meul complet „ne-şic” m-ar enerva. E timpul pentru o bere. Chelnerul e vesel. Începe o zi grea. O vom termina împreună. Şi vom începe o alta. Tot împreună. Pe cuvînt.

Acel amic pe care nu l-aş fi recunoscut azi mi-a spus că n-ar fi trebuit să-l strîng aşa în braţe. „El nu ştie” le-a spus celor din jur, care mă priveau speriaţi. Ba da, ştiu, dar mi-a făcut plăcere să te revăd. Şi ştiu c-o să reuşeşti. Cretinule, aş adăuga, delicat.

E timpul pentru o a doua bere. Plaja e la puţini metri de bar. Goală. Un tractor tocmai a trecut şi-a lăsat urme adînci în nisipul curat. Găsesc că e destul de greu să păşesc prin brazdele adînci. Linişte. Şi-apoi, iar, valuri. Păsări rup barajul, liniştea se sparge în mii de bucăţi, or fi sute, probabil milioane. Exagerez, licenţă poetică. Contează? Nu, se strîng după legi clare, ţin de fizică, efect sonor, linişte iar. Doar fîlfîit de aripi. Îl auzi? Zîmbesc. E de la bere? Nu. Te asigur.

„Life is hard and then you die.” Urăsc „anglicismele”. Dar ăsta sună bine.

A treia, a patra. Mesaj: „Faci tu cafeaua?” Aş traduce propoziţia asta atît de simplă, dar nu-mi permit, n-am licenţă. Nici masterat. Adică, nu pot avea masterat dacă n-am licenţă, e logic. Nu, nu despre cafea vorbesc. Despre cea cu viaţa. Ar suna cam aşa: „am trăit cele mai frumoase zile acolo, cele mai frumose de anul ăsta, ştiţi voi care, ştiţi voi cine, vă spun eu de ce. Şi-o să mai fie, ştiţi voi unde, ştiţi voi cîte, ştiţi voi cum. Şi-am rîs, ştiţi voi de ce, ştim noi cum. La valuri, nisip, soare, mare, scoici (cîte scoici, nu?). Bine, poate că mesajul n-a sunat chiar aşa, dar eu aşa l-am citit.”
Traduc prost, nu?

Viaţa asta e…. aşa de…

M-a lovit ceva în cap acum cîteva zile. Am pus mîna, convins că-i o frunză. Era un găinaţ. Mare, frumos, lipicios. Se spune că-i noroc. Frumos?

Nonsensuri

Înlocuitor de cafea tare. Problemă matinală. Care o fi sensul acestui scris… invers?

Cînd am văzut problema dimineaţă, m-am trezit brusc. Iată:

Bine, veţi spune că sînt eu răutăcios. Că am căutat cu lumînarea…ceva. Că… în fine, că mă leg la cap atunci cînd mă doare cel mai puţin. Că n-ar fi trebuit să am nici o treabă. Că un om întreg la minte ar fi trecut mai departe. Ceea ce e adevărat. Recunosc. Aşa că am mai făcut o poză.

Şi m-am tot întrebat: oare cel care a lipit eleretil Pardon! literele astea pe ambulanţă la ce s-o fi gîndit??? Că nu contează? Că Salvarea tot Salvare e, indiferent de ce scrie pe ea? Şi-o fi imaginat o scenă în care Salvarea merge cu spatele cu viteză maximă, iar şoferii conştiincioşi se vor da la o parte, privind în oglinda retrovizoare… hmmm, da, ar putea fi toate astea sau, cine ştie, pur şi simplu, cel care a scris aşa pe Ambulanţă ştie care e legătura între cele trei elemente din următorul cadru:

 

PS. Desigur, nu m-am gîndit nici o clipită că domnul din imagine ar putea fi un al patrulea element. Deşi acum….

Mă întorc peste 10 minute. Sau nu?

Dau să intru în magazinul salvator: singurul pe care-l reperez prin ninsoarea sîcîitoare în această zonă a oraşului. Desigur, e nesănătos, dar vreau să-mi iau ţigări. Mă enervează ninsoarea, mă enervează pauza de masă de la firma de leasing… mă sîcîie multe, ar trebui să mă controlez.

“Viaţa Parlamentară”. Aşa sună head-ul unei ştiri Agerpres. Despre dezbaterile intense din Senatul României. Mi-ar plăcea să aud pocnetele ideilor care se ciocnesc undeva sus, deasupra sălii impozante din Parlament. Să mă surprindă “luările de poziţii”, să mă las purtat de confruntările senatorilor conduşi de logică, de convingeri, de doctrină. Să ascult şi să-mi fie greu să decid pe cine voi vota data viitoare, nu pentru că n-aş avea pe cine, ci din cauza ofertei prea bogate.

Dau să intru şi… nu intru. Pe interiorul uşii de sticlă e un afiş scris de mînă: “Mă întorc în 10 minute.” Mă uit la ceas, calcul scurt (matematică simplă, pentru restul am calculator) şi mă hotărăsc să aştept. Nu e plăcut deloc, bate şi vîntul, e frig, e primăvară…

Pocnetele care se aud n-au nici o legătură cu doctrinele. Nu. Pocnesc scaunele de plictis. Senatorii au treabă! Şşşşştttt… să nu facem mişcări bruşte, să nu-i deranjăm… au treabă… vor să-l schimbe pe Mircea Geoană. E important? Cu siguranţă că e, altfel n-ar vorbi atîta, nu?

Bine, pînă la urmă 10 minute nu e aşa de mult. Mi-ar plăcea să fumez o ţigară, dar n-am. De asta am şi venit aici, vă amintiţi.. 10 minute din clipa în care a plecat vînzătorul. Deci, mai puţin de 10, că eu am ajuns mai tîrziu. 8, 7? Hai, nu e mult!

Ce se întîmplă în Senat? Unii vor să-l schimbe pe şeful cel mare. Aceşti “unii” au, în principiu şi în acest moment al existenţei lor, majoritatea. În plen. Alţii, adică susţinătorii şefului, vor, logic, să îl păstreze la locul lui. Ei au majoritatea într-un fel de comisie care ar trebui să permită discutarea schimbării în plen (e mai complicat, ştiu, am încercat doar să schiţez.) Şi nu se lasă.
Nici măcar nu contează aici ce şi de ce. Adică de ce acum, de ce miroase a fugă după funcţii dacă nu chiar a ceva mult mai urît. Cum ar fi “o mare gheară pe toată Puterea.” Nu contează acum. Ce-mi place e cum îşi apără, fiecare tabără, ideile.
Iată: “Nu sînt urgente cele 46 de puncte înscrise pe ordinea de zi? Nu vă interesează Legea pensiilor?” zice un suţinător al şefului. “Conducerea Senatului, în momentul de faţă, trebuie să fie un motor al actului legislativ, în concordanţă cu îndeplinirea programului de guvernare. (…) Este, fără a ţine cont de valorile incontestabile ale persoanelor care ocupă temporar o funcţie, nevoie de a pune în corelare o nouă situaţie în Senat şi la guvern cu o nouă funcţie.” Asta spune unul dintre contestatarii domnului Geoană.
Prima concluzie ar fi asta: şi unii, şi ceilalţi vor să muncească. Sigur, unii spun că nu pot pentru că n-au ceilalţi altă treabă decît să schimbe, fix acum, şeful. Contestatarii ar munci şi ei, dar nu pot pentru că riscă să se gripeze “motorul actului legislativ.”
Ce situaţie complicată, nu? Să vrea să muncească, să fie conştienţi şi perfect de acord că sînt probleme mult mai importante şi să nu poată. Din cauză că scaunul domnului Geoană e ocupat. De fapt asta e problema, că e un scaun ocupat. O soluţie ar fi: să iasă puţin şi să lase un bilet pe uşă – Mă întorc în 10 minute!

Nu de alta, dar dacă vor continua aşa, pe cuvînt că nu mai stau mult în frigul ăsta. E deja prea mult pentru cît pot îndura.

O seara cum nu-i alta

Pe scurt, si poate detaliez alta data: ce legatura exista intre dus, bateria de la dus, o plasa de chei, o farfurie de mucenici, o cheie care lipseste, apa care nu se mai opreste, un drum la Bricostore cu 3 minute inainte sa inchida, unul pina in Otopeni dupa cheia salvatoare si un instalator amator? Exista, mi s-a relevat mie in seara asta.
Povestea, pe larg, probabil miine.

Banane stricate

Asociez bananele cu Sărbătorile de iarnă. Cînd eram copil, primeam banane cu cîteva săptămîni înainte de Crăciun. Verzi, tari, nu le puteam mînca. Le împachetam în hîrtie de ziar şi le lăsam “să se coacă”. Undeva sus, pe o bibliotecă. Era mai cald acolo, parcă asta era explicaţia. O dată la două, trei zile le verificam pe ascuns. Poate “s-au copt.” Nu, erau încă verzi. Abia cu cîteva zile înainte de Crăciun, bananele căpătau o culoare gălbuie. Şi apoi, probabil de la Moş, deveneau bune de mîncat în seara cu pricina. Aşa îmi amintesc eu.

Azi dimineaţă am descoperit două banane uitate într-o pungă, pe blatul din bucătărie. De fapt, ştiam că sînt acolo, dar n-am mai deschis punga să văd ce se petrece înăuntru. Azi am făcut-o. Bananele trecuseră demult de galben. Galbenul devenise un maro prevestitor de rele. Le-am aruncat.

Atunci, în copilărie, am găsit două banane. Mult după Sărbători. Căzuseră după dulap, de acolo de sus unde e mai cald. Ambalate într-un ziar. Am deschis ziarul şi bananele erau moi. Le-am mîncat fericit.

Ce s-a întîmplat cu mine? Nu mai pot mînca două banane moi, aşa cum făceam pe vremuri? Sau nu mai pot înghiţi nimic de-un maro… suspect de maro?