4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

Revolta

Primul meu contact cu Marocul s-a produs noaptea, după 3 zile de drum, o așteptare de 6 ore în portul spaniol Algeciras și o traversare de 2 ore și jumătate a Gibraltarului, într-un vapor umplut pînă la refuz cu oameni și mașini. Aveam să aflu mai tîrziu că fusese cel mai aglomerat sfîrșit de săptămînă din ultimii 10 ani. Mii de marocani veneau acasă din țările unde munceau, trăiau sau căutau o viață mai bună. Cele mai multe mașini purtau pe acoperiș pachete mari, care dublau înălțimea autoturimelor – cadouri pentru cei de acasă ori agoniseala după un an de muncă – de la biciclete pînă la frigidere sau mașini de spălat, urcate toate pe mașini în pachete de un straniu echilibru, acoperite, de cele mai multe ori, cu folii de plastic, albastre.

Înainte de Tanger e vama, imediat ce cobori de pe vapor. Era tîrziu, probabil 2, și mii de mașini formau cozi descurajator de lungi. Procedurile, mult prea anevoioase pentru cineva neobișnuit cu birocrația, îmi aminteau de ce lăsasem acasă, în România. Vameșii se mișcau încet, aparent fără noimă, printre coloanele de mașini. Cîțiva bărbați îndeajuns de dubioși încît să îți dai seama că au legătură cu autoritățile îți propuneau tot felul de servicii, care mai de care mai sofisticate și mai ieftine.

Toate acestea se petreceau sub o lumină de film. Locul acela, frontiera, părea să fie decorul unui film, iar lumina părea pusă de un maestru extrem de atent la fiecare detaliu.

Și atunci, am văzut scena. Doi vameși, de o parte și de cealaltă a unei dubițe vechi, cu urme de rugină pe la încheieturi și cu pete de vopsea adăugată în mai multe straturi pe caroserie. Înăuntru, un bărbat uscățiv, cu părul alb, ce putea avea orice vîrstă între 55 și 75 de ani. Vameșul din dreptul lui îi face semn să dea jos de pe acoperiș un frigider. Bărbatul pare să le spună că îi e imposibil să facă asta, pentru că frigiderul făcea parte dintr-un pachet enorm, așezat după niște legi secrete ale echilibrului pe mașină. Vameșul insistă, bărbatul se ambalează și pare să încerce să îi explice că nu poate face nimic. Și-atunci, tot acest dans al mîinilor, al fețelor schimonosite a fost întrerupt, pe neașteptate, de un zgomot teribil: frigiderul s-a izbit cu putere de caldarîm, împins de celălalt vameș, care vroia probabil să-i arate bărbatului că obiectul putea fi dat jos.

Îmi amintesc perfect acele 2 sau 3 secunde, văd căderea frigiderului și momentul în care s-a făcut praf pe jos. Și n-o să uit nicicînd nici reacția bărbatului: a început să plîngă și s-a prelins, ușor, cu spatele pe caroseria dubiței, pînă a atins cimentul. Apoi, a început să se lovească cu pumnii peste cap, într-o încercare disperată de a protesta. Neputință. Asta am văzut în fiecare gest al bărbatului, în ochii lui plini de lacrimi și în fiecare rid de pe fața lui, care mi se dezvăluia în detaliu prin cine știe ce magie adusă de aerul încărcat de arome.

Alături de mine au mai văzut momentele acelea cîteva sute de oameni. Reacția lor a fost impresionantă: au început toți să claxoneze, iar protestul lor a fost preluat, imediat, de alte zeci și sute și mii de mașini pînă hăt departe, în noaptea fierbinte.

Vameșii s-au privit fără reacție pe fețele sculptate, s-au adunat și ne-au întors spatele. Au intrat, pur și simplu, într-o gheretă.

 

Sentimentul pe care l-a trăit bărbatul nu cred că îl voi trăi niciodată. Însă neputința are aceeași aromă, indiferent de intensitate. Și o trăiesc aproape în fiecare zi cînd am de a face cu statul, cînd am de-a face cu autoritățile. Fie că e vorba despre un polițist absurd în căutarea unei șpăgi pe care n-o va primi, fie că e vorba despre un politician care promite lucruri pe care mîine le va uita. Fie că e vorba despre un funcționar plictisit care e în stare să îți închidă geamlîcul ghișeului în față, că e pauza de prînz.

Neputința pe care o simt în fața statului idiot are o mulțime de forme, așa cum are mii de motive. Nu pot să plîng și să mă lovesc cu pumnii peste față. Trebuie să fac și altceva.

Iar „altceva”, în cazul meu, e să scriu, să povestesc. Pînă într-o zi cînd cuvintele mele vor muri sau, mai bine, se vor transforma în claxoane, într-un cor de zeci, sute, mii de claxoane.

Maroc, după un an.

Acelaşi melanj de arome: picant, sărat, uscat, peşte proaspăt, cauciuc ars. Soare. Sudul Spaniei mă avertizează că urmează o altă lume. Gibraltarul e puntea. Dincolo e dovada: locul unde miresmele amestecă sunete, voci hotărîte, cuvinte ciudate cu deşertul nevăzut – Tanger. Prima schimbare: un vameş îmi face un semn magic (un “x” simplu cu creta pe oglinda din stînga), un fel de “paşaport” pentru toţi binevoitorii din vamă. Cei care cu un an în urmă s-ar fi oferit să mă ajute cu orice, de la completarea formularelor pînă la sfaturi pentru cele mai complicate probleme. Contra cost, bien sûr! Semnul magic îmi deschide drumul prin frontiera aglomerată spre partea rezervată europenilor. Am impresia că formalităţile durează cît o frumoasă poveste de dragoste. Ceva s-a schimbat, şi totuşi, locul e acelaşi.

Regăsesc uşor senzaţia de “acasă” pe autostrada spre sud. Parcă nu mai traversează atîta lume asfaltul încins. Dar mai sînt destui pietoni. Viteză constantă, trec pe lîngă şirurile de maşini-catîri (sacii albaştri fîlfîie în vînt), Cheb Mami pentru completarea atmosferei. “Bledi” – ţara sa – e ceva mai departe. Indicatorul de Marakesh îmi spune doar că nu mai am mult de mers. Autostrada continuă lină, ca-n palmă. Ca nouă… poate prea nouă?

Într-un an, marocanii construiseră cîteva zeci de kilometri de autostradă. Fără tam-tam. În linişte, de parcă se temeau că informaţia ar putea ajunge în Europa sau aiurea. Aşa că mii de marocani s-au trezit pe tronsonul nou, rulînd, în continuare, cu 140 de kilometri la oră. Cei mai mulţi şi-au dat repede seama că nu mai merg spre Marakesh şi au făcut cale întoarsă. Eu, nu.

Abia cînd am ajuns la El Jadida am înţeles ce s-a întîmplat. Ajunsesem pe malul oceanului, în Vest, cînd ar fi trebuit să fiu în centrul ţării. O privire scurtă pe hartă – nu poate fi prea complicat. Spre Est – şi voi ajunge la Setat.

Într-adevăr, nimic complicat. Nu în prima oră de drum. Nici chiar în a doua. Peisajul nu s-a schimbat brusc, asta vreau să spun. Cantitatea de nisip n-a crescut dintr-o dată. Drumul nu s-a îngustat ca prin minune şi nici localităţile nu s-au rărit aşa, ca în filmele SF. Nu, toate astea s-au petrecut încet, sub soarele toropitor. Dar s-au întîmplat. Primele semne – o aşezare prin care trec nu mai e pe hartă. Al doilea – după un urcuş aproape insesizabil, văd drumul, de sus. Undeva, în vale, un pod de lemn. Drumul trecea pe acolo. Jos, sub pod, îmi imaginez o prăpastie neprietenoasă. Opresc maşina. Cum să trec peste podul ce pare firav? Răspunsul vine imediat. Din celălalt sens, un camion. Încetineşte cînd se apropie de pod. Apoi înaintează. Mi se pare că aud bîrnele scîrţîind sub roţile mari. Ba chiar văd cîteva rupîndu-se şi căzînd în hău. Cînd văd camionul pe partea mea, îmi dau seama că ultima imagine e doar rodul imaginaţiei mele, hrănită cu cîteva filme americane.

Pînă la urmă, podul e mai solid decît părea. La doi kilometri la oră aş putea ieşi, la o adică, din maşină şi aş lua-o la goană. Dincolo, drumul are o singură bandă. Ciudat… asfalt negru, perfect, dar nu îndeajuns de lat pentru două maşini. Noroc că pe margine nu e nici un şant. Nisip bătătorit, pot rula pe el fără probleme. Ceea ce şi fac destul de repede, atunci cînd şoferul altui camion ce venea din faţă nu dă nici un semn că ar vrea să-şi manifeste ospitalitatea. Ies puţin de pe asfalt şi trec printr-un imens nor de praf.

Norul se ridică. Disting, prin ultimele particule de praf, un personaj de poveste. Semn bun, e un poliţist. Cu cît mai aproape, cu atît mai “de poveste”. Îi citesc zîmbetul de la depărtare, sub mustaţa neagră. Are chipiul lăsat pe ceafă. La brîu, un toc imens. De pistol. Înăuntru, pistolul. Cînd mă opresc lîngă el, zîmbetul e evident. “V-aţi pierdut..” Da, e clar. Îl întreb dacă ăsta e drumul spre Setat. Mă priveşte ca şi cum “v-aţi pierdut” însemnase, iniţial, “dar sper să vă ajut”, iar acum însemna “vai de mine, dar chiar v-aţi pierdut. Şi nu ştiu cum să ajut.” Setat? S-e-t-a-t…. “S’tat?”, îmi răspunde el. “S-e-t-a-t”, insist eu. E clar, m-am pierdut… şi-atunci îmi vine ideea salvatoare: pronunţia mea nu e cea bună. Şi nu era, desigur. Am fi putut continua aşa la nesfîrşit, vorbind despre aceeaşi localitate. Deci, Setat, dar se spune S’tat.

Cu această problemă lămurită, dau să plec. “Ştiţi, drumul ăsta nu există, de fapt. Sînteţi pe un drum care nu există.” Cum adică? Privesc din nou fîşia de asfalt care se întinde înaintea şi în spatele meu… “Este un drum provizoriu, nu e pe hartă. A fost făcut doar pentru camioanele care alimentează un şantier.” Am înţeles, în sfîrşit! “Dar, dacă mergeţi pe drumul ăsta, veţi ajunge la Setat. Drum bun!”

Arome. Marakesh.

Îmi amintesc privirea lui. Amestec de copil cu un bătrîn încercat. “Nu trebuia să îi faci poze. De ce i-ai făcut?” Pentru că m-au fascinat ochii lui. Şi gesturile lui de om mare. Hotărîrea.

M-a urmărit, apoi, cîţiva metri. Trăgea de mine să-i dau un bănuţ. Şi-l cîştigase, nu?

Din orăşelul unde mi-am petrecut primele zile pînă la Marakesh sînt, probabil, vreo 60 de kilometri. Trecem prin cîteva aşezări. Legate prin acelaşi drum străjuit de cactuşi imenşi. Şi-apoi, de nicăieri, aglomerări de clădiri, oameni prinşi cu treburile lor. Deşi pare dificil să “ai treburi” la 37 de grade – şi vorbesc de 9, poate 10 dimineaţa. Clădirile, albe sau cafenii, sparte de reclame colorate familiare.

Mai întîi, marginea oraşului. Semi-deşert. Din loc în loc, construcţii ciudate, perfect pătrate. Ziduri din cărămizi de pămînt apără case sărăcăcioase, ce par părăsite. Le apără de vînt. Apoi, din nou, aglomeraţie. Camioane vechi de vreo 50 de ani, unul ars pe jumătate, altul fără roţi, cîteva rable ruginite. “Peste cîteva luni, toate vor merge.” Privesc cu neîncredere. Am ajuns în zona atelierelor auto. Pe marginea drumului de pămînt, uscat, prăfuit, ars de soare, cocioabe de metal. Maşini cu plăci de înmatriculare din Europa. Şoferii înaintează încet; nori de praf în urma lor. Maşini de toate felurile: printre ele, mărci scumpe. “Oamenii vin aici să-şi repare maşinile. Nu-i costă mai nimic.”

Ne oprim în dreptul unuia dintre garaje. Un bărbat vine să evalueze “problema”. Discuţie scurtă cu prietenii mei. Îmi fac semn să plecăm. “Lăsăm maşina aici.” Mergem spre cealaltă maşină. Tăcerea e spartă de cîteva strigăte. Privesc spre locul de unde vin. Un nor uriaş de fum se înalţă dintr-un garaj aflat la vreo 200 de metri. O dubiţă tocmai luase foc. De la un aparat de sudură. Dubiţa era încărcată cu butoaie de plastic. Iar muncitorul care suda n-a fost atent. Lumea se adună de peste tot. Indicaţii, găleţi cu apă. Cîţiva bătrîni stau la umbră. Îşi beau ceaiul liniştiţi. Au mai văzut de astea.

Plecăm. În maşina mea nu sînt butoaie de plastic.

O seară mai tîrziu plecăm să vedem oraşul. Autoturismul meu pare nou. Şi, într-adevăr, n-a costat mai mult de 50 de Euro. Am mai pus eu ceva, să-mi repar cîteva zgîrieturi vechi, adunate de prin parcările bucureştene. A fost gata în două ore.

Ab îmi spune să stau lipit de maşina lui. Deschide drumul. Cred că “lipit” e o figură se stil. Cînd intrăm în oraş, seara, îmi dau seama că n-a glumit. Biciclete, motorete – sute, îmi trec prin faţă, am impresia că oamenii care le conduc sînt sinucigaşi. Nu mă avertizează în nici un fel. De fapt, nu avertizează pe nimeni. Îmi trec doar prin faţă iar eu frînez, claxonez, rîd, înjur, iar rîd… pietonii circulă şi ei după reguli necunoscute şi imposibil de pătruns. Şi totuşi, dacă aş putea privi totul de sus, mi s-ar părea că totul e un curent de apă, care înaintează natural. Un mare banc de peşti. Sînt un peştişor dintr-un mare banc de peşti.

Găsesc cu greu un loc de parcare, nu departe de centru. Asta după ce trec de cîteva parcări unde trebuie să laşi cheia de la maşină. Nu e loc destul, aşa că paznicii, ingenioşi, înghesuie maşinile. Iar dacă şoferul unei maşini blocate vrea să iasă, un paznic va scoate mai întîi din parcare, după caz, una, două sau trei maşini. Timpul e măsurat altfel aici. De fapt, totul e altfel aici.

S-a făcut întuneric. Îmi dau seama de asta abia cînd intrăm în souk, marea piaţă. Prima imagine. Ochii acelui copil. Primele sunete: melodia aspră ce iese din corzile instrumentului său. Apoi, dintr-o dată, văd imensitatea. Subconştientul îmi spune că sînt mii de oameni acolo. Multe mii de oameni. Din loc în loc, pîlpîie becurile unor lămpi. Sub fumul ce se prelinge spre cer bănuiesc cărbuni încinşi. Strigătele vînzătorilor care se adună undeva, deasupra oamenilor, deasupra pieţei. Într-o muzică pe care n-o pot înţelege, dar pe care n-o pot uita.

 

Maroc. Accidentul.

Pneuri încinse. Plastic sfărîmat. Fiare îndoite. Lovitură surdă, direcţia controlată perfect. Ţinta: maşina din faţa mea.

Ca de obicei cînd nu vreau să vizitez un oraş, nu ştiu cum fac de ajung în el. Prietenul meu Ab m-a sfătuit ferm: Casablanca NU! De ce nu? – a grăit europeanul din mine, hrănit cu secvenţele celebre din filmul cu acelaşi nume. Pentru că nici măcar acea cafenea din film nu există. În regulă, ăsta e un motiv foarte serios. Pe de altă parte, după aproape 3 zile de drum, e normal să îţi vină să te întinzi într-un pat dintr-o casă primitoare. Bonus: Casablanca e oraş industrial.

În concluzie, cînd văd direcţia “Casablanca”, ies de pe autostradă…  Îmi dau seama prea tîrziu. Reuşesc să mă întorc abia după cîţiva kilometri. Prima concluzie: pare, cel puţin la intrare, un oraş industrial. A doua concluzie: n-am avut puterea să verific dacă acea cafenea există cu adevărat, deci nu există. A treia concluzie: e foarte posibil ca aeroportul să fie. Loc era destul.

Din nou, pe autostradă. Spre Marakesh. O autostradă care se termină curînd. Dacă pînă atunci peisajul putea părea familiar, drumul aducînd cu unul european, cu care eram atît de obişnuit, la capătul autostrăzii lucrurile s-au schimbat dintr-o dată. Aşezări răsar de nicăieri. Am impresia că drumul e înconjurat, brusc, de clădiri părăsite. Apoi, de nicăieri, oameni. Tot mai mulţi. Privesc, trec drumul, aşteaptă. Înaintez cu 5, poate 10 kilometri la oră. Şi, aşa cum au apărut, oamenii dispar. Am mai trecut printr-o aşezare. Pe marginea şoselei perfecte, doar cactuşi. Cu frunzele lor mari, cărnoase.

Îmi amintesc micul dejun într-o benzinărie Shell. Ochiuri. Probabil, cu mult şofran, dacă mă gîndesc la culoare. Şi-mi amintesc sentimentul de atunci, cînd mi-am aprins o ţigară: bucuria de a descoperi, mulţumirea de a fi. Cumva, ştiu că marii exploratori au simţit acelaşi lucru. Dar ei nu aveau benzinării Shell în drum. Ochiuri? Nu ştiu ce să spun.

Drumul începe să se îngusteze. Asfaltul e, în continuare, perfect. Rulez cu vreo 70 la oră, în faţa mea două maşini. Privesc, o clipă, pe geamul din dreapta. “Da, aici vreau să fiu!” O secundă, atît. Cînd îmi întorc privirea, maşina din faţa mea se oprise. Frînez şi timpul se dilată. Realizez, pe rînd, că derapez. Că pe jos e un strat fin de nisip. Că orice aş face, voi avea un accident. Că e mai bine să intru direct în spatele maşinii oprite. Că pot să intru direct în spatele maşinii oprite, aşa cum pot, foarte uşor, să-i lovesc un colţ. O bufnitură. Motorul nici măcar nu se opreşte. Marşarier. Avarii. Trag maşina pe dreapta. Din autoturismul în care tocmai intrasem, mă priveşte o femeie în djalaba. Citesc grijă, nu revoltă în ochii ei.

Frînturi: şoferul e îmbrăcat şi el în portul popular, de un alb imaculat. La mîneci, un model frumos. Pare să fie ţesut din mătase. Vorbeşte franceza foarte bine. Înţeleg imediat că nu mă acuză de nimic. Maşina lui e mult mai şifonată decît a mea. De vină e şoferul din prima maşină, care s-a oprit fără să semnalizeze în mijlocul drumului, ca să o ia la stînga. Ar fi trebuit să facă invers, să o ia la dreapta, să intre într-un soi de rond şi să aştepte trecerea tuturor. Abia apoi ar fi avut dreptul să traverseze şoseaua. Arta negocierii nu e de mine. Am realizat asta repede. Şoferul vinovat venea din Italia şi condusese 3 zile, spunea el. Eu vin din România. Mă priveşte strîmb. Şoferul din a doua maşină îi cere să plătească stricăciunile. Eu mă întreb dacă n-ar trebui să vină poliţia. Doi bărbaţi cu biciclete se opresc în dreptul nostru. Scot din buzunar o bucată mare de cretă şi desenează pe asfalt poziţiile probabile ale maşinilor. Mă întreb dacă sînt ajutoare de poliţişti. În Maroc, poliţiştii nu vin decît dacă moare cineva. Altfel, n-ar face faţă. Şoferul din prima maşină înţelege că trebuie să plătească. Îl rog pe şoferul din a doua să negocieze şi pentru mine. El primeşte 70 de euro. Eu 50. Ce să fac cu 50 de euro?? Mergeţi la Marakesh? Atunci nu vă faceţi nici o problemă, sînt destui bani pentru reparaţii. Nu-l prea cred, dar n-am de ales. Plec. Mai am puţin pînă acasă. Rulez încet, chiar dacă maşina n-a păţit mare lucru. Bara de protecţie spartă, capota uşor îndoită.

Dintr-o dată, drumul şi-a pierdut farmecul.

Sînt doar obosit.

Maroc. Un drum pe care îl mai vreau.

Culori noi, arome noi, oameni noi. Îmbulzeală pe străzi. Miroase a mare şi a ocean. Amestec de condimente, de cuvinte în toate limbile pămîntului. Zîmbete şi priviri lungi spre placa de înmatriculare. “Sînteţi din România???!!”

Primele mele impresii cînd am coborît maşina de pe vaporul care ne traversase Gibraltarul. Un vapor cîndva de lux. Dintr-o altă lume, cu saloane mari, acolo fusese cazinoul, dincolo restaurantul de nu ştiu cîte stele, apoi barul şic. Toate într-o paragină controlată. Pe tavan, candelabrele grele şi lemnul scump păstrează viu acel trecut. Undeva, în interiorul vaporului, cîteva sute de maşini înghesuite. Le-am privit o clipă, înainte de a urca în saloanele largi. Scufundate într-o linişte ciudată; mirosea a fum, cauciuc şi-a mare.

Tanger. Noapte. După 8 ore de stat în port, la Algeciras, sub un soare mult prea darnic. Gheaţă vîndută la pungi, în cîteva tonete albe, răsfirate printre maşinile încinse. 50 de cenţi. Vreau 4. După un drum de 2 ore şi jumătate cu vaporul prin Gibraltarul pierdut în ceaţă. Cel mai aglomerat weekend din ultimii ani. Am aflat mai tîrziu, la televizor. Gălăgie. Strigăte, scandal. Frontiera blocată. Cozi imense. Claxoane – felul de a protesta al magrebienilor care munceau în străinătate şi veneau acasă doar în vacanţă. O lumină ciudată peste scene incredibile: un poliţist de frontieră, nemulţumit că un bătrînel nu se mişca atît de repede cît ar fi vrut el, răstoarnă maşina de spălat de pe acoperişul microbuzului. Maşina se zdrobeşte, cu zgomot, de asfalt. Bătrînul începe să tremure. Apoi, să urle. Din neputinţa de a-l bate pe poliţist. Din spate, cîteva zeci, sute, apoi mii de claxoane. Corecţie. Vameşii iau o pauză, supăraţi pe lume.

Am dormit în prima parcare după frontieră. În stînga, în dreapta, oamenii îşi făceau rugăciunea pe covoare intinse pe jos. Undeva mai în faţă, doi occidentali. El făcea ceaiul la un mic aragaz portabil. Ea pare să facă o salată. Sau poate făcea altceva, nu mai ştiu.

Un somn scurt. Şi totuşi, dimineaţă nu mai era aproape nimeni în jur. Doar cei doi occidentali. Probabil dormeau duşi. Atunci am început să simt totul: miresme noi, praf, peşte, sare, mirodenii, portocali pe marginea drumului. Şi cactuşi. Nisip. Autostradă dreaptă, spre Marakesh. Dreaptă şi încinsă. Din cînd în cînd, localnicii traversează în fugă prin faţa maşinilor ce aleargă cu peste 140 la oră. Depăşesc primele “caravane”. Maşini, orice maşini, cară pe acoperiş munţi de mobilă, electrocasnice, biciclete, haine, jucării. Toate ambalate în saci albaştri. Dublează sau chiar triplează înălţimea maşinii. Furnici cară grăunţe în spinare. Firimituri mari, albastre. Le depăşesc şi mă uimeşte, de fiecare dată, echilibrul lor precar. Pe marginea autostrăzii, cactuşi mari. Frunze verzi, cu ţepi imenşi. Tot mai mari.

Africa. E altfel. Şi e doar începutul drumului.