MANELIZAREA UBER

Am protestat cu cîteva zile în urmă cînd un prieten care vine destul de rar în România mi-a spus „I-am dat niște bani șoferului..” „Cum să-i dai bani??” „I-am dat bani, că mi s-a plîns că face doar vreo sută de lei profit pe lună și mi s-a făcut milă de el.”

 

Prietenul meu vorbea despre șoferul de Uber de care tocmai se despățise.

Nu folosisem serviciul ăsta niciodată, însă știam despre el din surse sigure. Soția mea are aplicația pe care o folosește din cînd în cînd. În rest, am făcut ceea ce face orice consumator cu pretenții de intelectual informat, adică am citit.

 

Tot ce am aflat astfel, alături de vechile mele experiențe cu taximetria clasică mi-au cimentat convingerea că UBER e OK. Că trebuie să fie OK, mai ales că taximetriștii spun că nu e OK.

Azi am folosit, pentru prima oară, UBER. Las la o parte că am stat într-o dușmănoasă lapoviță de aprilie cîteva minute, după ce ieșisem în goană pentru că mașina urma să ajungă într-un minut. Șoferul s-a dus în spatele clădirii, deși la telefon a aflat cît se poate de clar că trebuia să ajungă „în față”. M-am dus eu la el pînă la urmă, ca să deblochez situația.

 

De cînd am urcat în arogantul Mercedes E Classe, șoferul mi s-a lăudat cu mașina „care are 300 și ceva de mii și n-a avut nici o problemă.” Eu ieșeam de la service, unde îmi lăsasem propria mașină cu probleme. Apoi, a început să se plîngă. Că el face asta doar în timpul liber, că altfel lucrează în ministerul de interne, că nu e nici o treabă, că abia dacă iese tanda pe manda, că îi iese cît să alimenteze, că poate dacă avea o mașină care să consume mai puțin ar fi fost ceva.

Și bomboana roz de pe colivă: „Nici nu știu dacă Uber ăștia sînt legali, că îmi ia 6 lei la o cursă de 16.” Apoi a apăsat tare pe accelerație, ca să-mi arate ce poate mașina ce ajunge rapid la peste o sută la oră.

 

Povestea pe care mi-o spusese prietenul meu era aproximativ la fel: șoferul de care i se făcuse milă abia dacă făcea profit, dar nu pentru că avea o mașină care consuma 13-14 în oraș, ci pentru că mașina era închiriată și trebuia să plătească, lunar, 600 de lei.

Iar morala ambelor povești e că „UBER egal Exploatarea muncitorului român”.

 

Cam asta e situația. Aproape că aș putea să zic, în urma celor două experiențe, că serviciul ăsta e ca pomul lăudat la care nu tebuie să te duci cu sacul.

Poate că undeva, într-un colțișor al sufletului, încă îmi imaginez că UBER e de fapt bun, doar că vor unii de-ai noștri să-l strice. Și-atunci s-au hotărît să-l lovească din interior, trimițîndu-i pe cei mai potriviți dintre ei să-l dinamiteze: foști taximetriști în căutarea unui profit rapid, fără prea multă muncă, supărați pe lume și pe viață, care adaugă acum o frustrare în plus.

Că trebuie să țină muzica oprită în timpul cursei.

 

 

 

 

 

Niște gunoaie

 

gunoi_nou
foto: Laura Huc

Am primit fotografia aceasta dimineață, cu un comentariu sec: „Ia uite, Ilie Silistraru, ce-a crescut mîndru la loc..”

Pentru cei care nu știu, acum 2 săptămîni era curat aici. Împreună cu vreo 15 oameni veseli (deși era sîmbătă și-ar fi putut să doarmă mult și bine sau să facă orice altceva le-ar fi făcut lor plăcere) am strîns vreo 30 de saci de gunoi din pădurea pe care o puteți ghici în imagine. Puțin pentru cîtă mizerie era de strîns, destul pentru un început promițător.

La fix 12 zile după asta, primesc imaginea pe care o vedeți. Dovada vie – deși nu e nimic viu acolo – că cineva își vede liniștit, nesimțit de liniștit de drum. Cacofonia e voită. Căci prima reacție a fost să spun „La dracu’, niște gunoaie, n-o să le schimbăm niciodată! Vor rămîne niște gunoaie indiferent de ce vom face!” (desigur, asta e varianta cenzurată a gîndurilor mele, așa, ca pentru publicul larg.)

În traducere liberă ar fi cam așa: măi jegoșilor, de ce să facem noi curățenie? Ca să faceți voi mizerie la loc? De ce, măi gunoaielor? N-are nici un rost!”

Ei bine, asta ar fi fost reacția pe care aș fi avut-o înainte de 26 aprilie, sîmbăta în care am făcut curat în pădure. Adică, dacă n-aș fi fost acolo și aș fi auzit povestea cu gunoiul strîns și apoi cu alte gunoaie aduse în exact același loc, aș fi spus că e inutil. Că niște gunoaie vor rămîne ceea ce sînt, indiferent de ce vom face noi.

Doar că am fost acolo. Și ceva s-a schimbat.

PAUZĂ PUBLICITARĂ:

Mă gîndesc așa și vă întreb: dacă, să zicem, ar veni cineva în fața ușii voastre, în fiecare seară, și s-ar, mă scuzați, ușura, ce ați face? Ați curăța sau ați aștepta să vină și a doua, și a treia oară și, eventual, să își facă și nevoile mai cu greutate? Pînă, cine știe, într-o zi n-ați mai putea intra în casă?

Sau ați curăța, cu scîrbă, strîmbînd din nas, cu mănuși de unică folosință și cu mască pe nas, dar ați curăța? A, sigur, nu vă întreb ce ați face cu bîta de baseball de după ușă. Nu sînt un tip violent dacă nu e nevoie. GENERIC DE PUB

 

Am făcut acest nefericit exercițiu de imaginație în această dimineață și am ajuns la o concluzie simplă: ei vor arunca gunoaie la nesfîrșit. Nu îi pot opri nici eu, nici vecinii mei. Nu eu fac legea. De asta se ocupă poliția, primăria, pădurarul. Nu eu. Eu pot doar să vă rog să le răspundem cu aceeași monedă: SĂ NU NE OPRIM! Și să curățăm, iar și iar, de cîte ori va fi nevoie, pădurea.

Sper să nu devină, în timp, o obsesie pentru mine. Sper să-mi spuneți dacă va fi așa. Deocamdată, e doar un simbol. Eu așa o văd, un simbol. Pădurea simbol.

Ei vor rămîne ceea ce sînt. Noi, trebuie să rămînem ceea ce sîntem. Și eu, cel puțin, nu mă voi schimba. Nu pentru că am întîlnit ceva atît de mic.

Niște gunoaie.

 

PS. Rămîne o singură întrebare: cînd ne strîngem?

Fata mea/ nu mă minți/ spune-mi unde ai dormit azi-noapte

Fata mea, fata mea, nu mă minți,

Spune-mi unde ai dormit noaptea trecută.

 Fata mea, fata mea, unde o să te duci?

O să plec unde-s vînturile reci.”

 

Cam așa ar suna în românește versurile lui Huddie William Ledbetter, muzicianul american născut la sfîrșitul secolului 19 și ajuns celebru, printre altele, și pentru că i-au folosit poemele trupe ce-au devenit faimoase la 100 de ani după nașterea sa. În cazul de față, Nirvana.

Am ascultat azi dimineață “MTV Unplugged”, concertul ăla din ’93, cînd Cobain și ceilalți cîntă și vorbesc și fumează și se prostesc pe scenă timp de aproape o oră. Și mi-am amintit că am văzut concertul prima oară la MTV, pe televizorul meu mic din camera mea de la Baia Mare.

Motivul pentru care am revăzut concertul a fost că mi-am reparat, în sfîrșit, DVD playerul. Și l-am testat. Ocazie cu care am strîmbat ușor din nas din cauza calității video. Discul, chiar și original, e departe de imaginea full hd cu care sîntem obișnuiți azi.

Muzica nu s-a schimbat. În rest, totul e diferit după 20 de ani: televizorul, imaginea, sunetul.

20 de ani care au trecut peste mine fără să îmi dau seama. Nirvana a sunat la fel sau, ca să fiu foarte sincer, aproape la fel. Și aici nu e o chestie tehnică, e vorba despre rezonanță, despre cum am simțit eu muzica azi dimineață, cînd am dat volumul tare.

Toate astea pentru că m-am gîndit oare cum ar fi fost primit un poet în România care ar fi scris versurile astea? “Fata mea, fata mea, nu mă minți/ Spune-mi unde ai dormit noaptea trecută!” Probabil că nu l-ar fi băgat nimeni în seamă. Cît despre trupa rock care i-ar fi cîntat poemele… sînt aproape sigur că n-ar fi existat.

Sîntem niște prefăcuți. Cu toții. Și-adăugăm, cu fiecare zi, cîte o mare cărămidă la zidul și așa gros al Prefăcătoriei.

De asta a sunat aproape la fel muzica în dimineața aceasta. Pentru că mi-am dat seama că am o mulțime de cărămizi pe care ar trebui să le sparg. Ca să ajung în bătaia “vînturilor reci”.

 

 

 

Lecții de televiziune. O țară ca afară.

(Urmează un amestec de imagini, senzații, arome, dezamăgiri și amăgiri, sunete și vise. Nu cred că le veți vedea/ simți/ mirosi/ auzi/ trăi, dar vă asigur că mi-am dat silința să le explic.)

Nu știu prea multe despre cum ar trebui să fie un oraș, deși am crescut la oraș. Dar n-o să uit niciodată senzația pe care am avut-o cînd s-au deschis ușile de sticlă ale aeroportului din New York: sentimentul că acolo pot face orice, că totul depinde de mine. Ori drumurile lungi prin Paris, care mi-au arătat o relație cu mersul pe care nu mi-am imaginat-o niciodată aici, la noi.

Nu mă pricep deloc la agricultură. Văd doar ce se întîmplă pe terenurile agricole din jurul casei noastre. Și ceva îmi spune că nu e bine, că agricultura nu se face cu calul în 2014, nu pe terenuri scoase la vînzare pentru construcții și nu fără irigații. De unde am convingerile astea? Dintr-o vacanță la țară, la vreo 200 de kilometri de Paris. După ce părăsești autostrada, drumul național și drumul următor, intri în cîmp. Pe un alt drumeag asfaltat. În jur, lanuri nesfîrșite, lucrate cu grijă. Terenurile pe care proprietarii de la oraș nu mai vroiau să le lucreze erau date în arendă. Știu, e un clișeu, dar „nici un petec de pămînt nu era lăsat la voia întîmplării” vine, cel mai probabil, de acolo, din sătucul ăla de la 200 de kilometri de Paris.

Nu mă pricep la viață, în general. Dar am destule motive să cred că noi, aici, ne-o pierdem. Că o lăsăm să treacă și nu ne dăm seama decît tîrziu. Prea tîrziu. Încă un clișeu.

Nici la televiziune nu mai cred că mă pricep. Pentru că văd, în fiecare zi, cum ne îndepărtăm, tot mai mult, tot mai decisiv, de modelele de la început. Și oameni care altfel vor „o presă ca afară” se prefac că nu înțeleg că nu de alții depinde, ci de noi.

Dar, ce spun eu aici? La oameni nu m-am priceput niciodată. Poate, doar, la unul, doi ori, cine știe… trei.

De aici, de afară, de lîngă noi.

Mamă, îți muțumesc, dar ai greșit!

 

Îi las să-mi spună cum e mai bine să mă port în lume, deși ei ar înfige cuțite în spatele oricui nu le e de folos. Îi las să-mi spună cum să mă port, fără să mă revolt. Am grijă, doar, să nu mă întorc cu spatele la ei.

Le urmăresc zîmbetele largi, înghețate, cînd vorbesc cu oameni pe care tocmai i-au bîrfit. Nu le spun nimic, mi-e doar o jenă imensă.

Îi ascult oră de oră, zi de zi, mințind despre viața mea, a lor, a noastră. Despre cît de bine ne e. Și tot ce fac e să scriu, din cînd în cînd, cîteva rînduri pornite dintr-o furie mult prea șlefuită pînă să se reverse pe taste.

Îi las să-mi traseze de sus, de pe tronul lor imaginar, indicații despre meseria mea. Despre cum trebuie să o fac. O meserie cu care ei nu au nici o legătură, dar pe care sînt convinși că o stăpînesc pînă în cele mai mici detalii. Iar eu doar îi ascult, rușinat și blocat de nesimțirea lor.

Îi văd umplînd pădurile de gunoaie, de dejecțiile lor. Și tot ce fac e să mă gîndesc cum să-mi adun prietenii să facem curat în urma lor. Măcar o dată pe an.

Îi urmăresc punînd stăpînire pe oraș, pe țară, acoperind totul cu mizerie, minciună, furt, incultură și lipsă de respect. Tot ce fac e să mă duc într-un dojo unde scap de ei, de tot gunoiul ăsta pe care nu-l pot ignora.

Îi văd strigîndu-și în gura mare respectul, pioșenia, cultura, dragostea de neam și țară și copii, credința în Dumnezeu, în Bine, în orice le-ar servi interesele meschine, dintr-un anumit moment, dintr-o anumită zi. Și tot ce fac e să mă ascund, să mi se facă rușine de lipsa lor de rușine.

Mamă, ai greșit undeva! Nu știu unde, dar ai greșit. Pentru că m-ai făcut așa.

Pentru că nu m-ai făcut erou, să schimb regulile acestei lumi așa de strîmbe.

 

 

 

“Like” Ponta, noua stea Facebook

Nu știu cine l-a convins pe premier să fie popular. Cine i-a schimbat brusc strategia de imagine? E cineva atît de influent încît să îl facă pe Victor Ponta să se joace cu postările pe Facebook sau e doar „vina” consilierilor? Și, mai ales, cum de un om atît de criticat în on-line strînge mii de „like”-uri la fiecare poză de pe contul personal?

 

Screen shot 2014-01-03 at 5.09.41 PM

 

 

 

Fără să susțin că am găsit răspunsul la ultima întrebare de mai sus, ceea ce înseamnă că nu mă deștept, pot avansa o ipoteză. Pentru asta am studiat puțin cine sînt cei care comentează aici. Doamna care scrie despre cel de sus numindu-l, simplu, „d-ul” este pensionară (cel puțin din fotografie). Are aproximativ 80 de prieteni. Joacă cîteva jocuri (stupide) de pe facebook. A reușit să strîngâ 32 de aprecieri pentru acest comentariu.

Domnul e profesor. Ceea ce înseamnă că e un om relativ la curent cu ce se întîmplă în lume. Deci ar trebui să știe, măcar, că Schumacher s-a lăsat de F1. (Și, apropos, dacă ești profesor și ai cont de facebook, măcar elevii tăi dacă-ți sînt prieteni și tot faci peste 200, cît are „domnul profesor” acum.)

 

Repet, nu vreau să spun aproape nimic cu această micro-investigație.  Vreau, doar, să ne fie tuturor bine, să fie pace și, fără nici o legătură cu subiectul, să se gîndească cei care își construiesc profiluri populare false că e foarte posibil ca la alegeri să-i voteze tot „prietenii” care le dau „like”.  De mai multe ori.

 

PS. Și-acum să curgă „like”-urile!

PPS. Tot fără legătură, am aflat azi că în română există cuvîntul “felonie”. Aș fi jurat că nu se poate așa ceva!

Sărbătorile miroseau a portocale

Dacă stau bine să mă gîndesc acum, nu știu de unde făceau ai mei rost de banane de Crăciun. Îmi amintesc că apăreau, cu cîteva zile înainte, 6-7 banane verzi. Un miracol pentru care nu căutam explicații. De ce? Simplu, pentru că nu-l percepeam ca atare, nu era nimic extraordinar în apariția asta. Așa se întîmpla de Crăciun, de fiecare dată. O singură dată pe an. Mama învelea prețioasele fructe în ziar și le punea sus, pe un dulap. În cîteva zile se „coceau”, adică își schimbau culoarea și deveneau moi, bune de mîncat.

Miracol a fost atunci cînd, la vreo lună după Sărbători, am găsit un pachet de ăsta „banană în ziar” căzut după dulap. Asta chiar c-a fost sărbătoare! Banana era aproape neagră și foarte moale. Cred că am mîncat-o cu lingurița.

 

Era, cred, 4 dimineața. Stăteam la coadă la Alimentara. Lume puțină, plase multe lăsate acolo ca să marcheze locurile. Era frig și eu începeam să mă simt mare, responsabil. Pe la 5 a început să vină lumea. Tot mai mulți oameni. Apoi a venit mașina. „Ce bagă?” „Pui.” „Nu, doamnă, unt!” „Unt? Vaaaaaiii… poate și lapte, că așa am auzit..” „Pîine”, spune un vecin dezamăgit. „Nuu, sigur e lapte!” „Carne, e carne!”

De fapt, nimeni nu știa. Așa că toți erau pregătiți pentru orice. Rîndurile au început să se strîngă, lumea să înainteze, ca și cum ar fi avut unde să meargă. Magazinul era tot închis. Oamenii vroiau, doar, să fie mai aproape de ușile metalice, grele, cu grilaj decojit. Aveam două sacoșe mari, de rafie. Pline cu sticle de lapte, borcane mari de smîntînă, borcănașe de iaurt. Trebuia să înaintez, cei din spate mă presau. „Nimic mai simplu” îmi spun și dau să ridic sacoșele. Mînerele dure de rafie îmi intră în carne. Sacoșele nici măcar nu se mișcă, iar pe mine mă cuprinde groaza, îmi imaginez, deja, cum toată lumea din spate mă va depăși. Și cum familia mea va rămîne fără unt sau lapte sau smîntînă sau pui sau pîine sau ce adusese mașina.

 

Portocalele veneau tot iarna. Multă vreme n-am înțeles, după acea perioadă, cum poți să mănînci portocale oricînd, în orice anotimp. Pentru că eu știam că portocalele vin iarna, doar iarna.

Erau mari, miroseau frumos și erau puține. Dintr-o portocală mîncam toți din familie. Mirosul era și mai puternic cînd o decojeam, se răspîndea în toată casa. Păstram cojile pînă se uscau, se întăreau. Bucuria era dublată cînd pe cîte o portocală găseam un abțibild mic, rotund, pe care scria „Columbia”. Era ca un cadou interzis.

Mult timp n-am știut că există mandarine.

foto Ioana Silistraru
foto Ioana Silistraru

Odată am primit o rodie. Din URSS. Am privit-o cu neîncredere, eu știam că există, în afară de mere, pere, căpșuni și alte fructe locale doar banane și portocale.

În altă zi am primit o ciocolată austriacă. Cu lapte. Îi simt și acum gustul. Am păstrat-o cîteva săptămîni.

Un prieten de familie mi-a dat apoi un ursuleț Haribo. L-am păstrat vreun an, bănuiam că e radieră. Mirosea frumos, apoi s-a umplut de mizerie și și-a pierdut strălucirea. Cînd am înțeles că îl puteam mînca, a fost prea tîrziu.

 

Iarna mirosea, totuși, a portocale. Poate pentru că bananele nu au miros, pentru că altfel Sărbătorile ar fi mirosit a portocale, a banane și a brad. Eram copil, iar minunea asta care se repeta în fiecare an era de ajuns. Nu-mi puneam întrebări, nu încercam să înțeleg de ce miracolul se întîmpla doar iarna.

 

Au trecut vreo 30 de ani de atunci. Potrivit unui sondaj INSCOP, dat publicității la începutul lui decembrie 2013, 44,7% dintre români susțin că regimul comunist a fost “un lucru bun pentru România”. 44,4% consideră ca se trăia mai bine pe vremea lui Ceaușescu. 33,6% spun ca se trăia mai rău decît azi.

 

Restul nu contează. Vin Sărbătorile și miroase a portocale, pentru că bananele, kiwi, rodiile, curmalele, ananasul n-au miros.

Vin Sărbătorile și miroase a brad, ca-ntotdeauna.

 

 

 

Noaptea în care au venit extratereștrii

Azi noapte au venit extratereștrii. Sigur, nu era chiar întuneric afară, ba din contră, soarele strălucea sus pe cer. Iar lumina lui s-a reflectat mai întîi într-o măgăoaie mare, triunghiulară, care plutea în apropierea casei.

Poate că „plutea” nu e cuvîntul cel mai bun pentru a descrie situația, „măgăoaie” e mai apropiat. Pentru că am fost foarte contrariat de zgomotul pe care-l făcea mașinăria: cam puternic pentru gustul meu, plus că am avut impresia că avea și o problemă la motor sau la ce-o fi fost ăla care o făcea să se deplaseze.

Trezit din năuceala inițială – pentru că nu-i un lucru firesc să vezi o navă extraterestră venind, nu-i așa? – mi-am scos telefonul să filmez. Doar că telefonul meu are o întîrziere cam mare pînă pornește înregistrarea și îmi era teamă că voi rata momentul. (problema asta ar trebui să o rezolve domnii de la Apple, data viitoare s-ar putea să mă enervez).

Azi-noapte a mers. Nu știu, totuși, dacă am mai apăsat butonul de înregistrare pentru că, după ce nava a sclipit puternic în lumina soarelui și i-am văzut formele clare, pătrățoase, carcasa masivă dintr-un material dur, cenușiu, m-au apucat frustrările: chiar să nu poată extratereștrii ăștia să iasă din clișee? Adică să ne surprindă cu ceva la sosire?

Atunci am văzut motivul pentru care nava avea motorul sau ce naiba o fi fost ăla turat la maximum: trăgea după ea alte 3 măgăoaie, legate una după alta cu un fel de coardă. Poate că era o șufă.

 

Dimineață, cînd m-am trezit, n-am mai putut vedea nimic, nici o urmă a trecerii lor. Era o ceață deasă, albă, ca o cremă de iaurt. Încerc că îmi dau seama de atunci ce înseamnă visul ăsta și nu reușesc.

 

Azi-noapte a nins. Puțin, însă cîmpul e aproape alb.

PUTEREA OMULUI DIN SPATELE TEJGHELEI

Una dintre primele mele amintiri despre Occident vine de la începutul anilor ’90, din Franța. Pentru un băiat ce trăise 17 ani în cea mai neagră perioadă a comunismului lui Ceaușescu, totul era nou: oamenii complet altfel, vii, apoi mașinile de toate culorile și mărcile, autostrăzile, drumurile fără gropi, vitrinele pline de produse frumos aranjate, luminile care se aprindeau noaptea pe stradă, clădirile, îngrijite în cea mai mare parte,  diferite una de alta.

Și totuși, amintirea cea mai puternică e legată de felul în care se purtau vînzătorii. Am intrat într-un magazin de haine. Mic, destul de aglomerat. Am intrat timid, privind rafturile frumos aranjate. „Bonjour, monsieur!” mi-a spus vînzătoarea și mi-a zîmbit. Acum, după atîția ani, recunosc că n-am știut ce să fac. Ba mai mult decît atît, m-am speriat! Să fiu primit cu atîta căldură de un necunoscut, într-un magazin din care cel mai probabil nu aveam bani să-mi cumpăr nimic, era de neimaginat. Cred că am vrut să ies imediat, rușinat de situație. Noroc cu soră-mea, care mi-a explicat că așa e normal.

Cu timpul, am început să înțeleg că amabilitatea asta e o chestie ce ține de vînzări, că oamenii ăștia ar face orice să te atragă, am simțit, chiar, cîteodată, că această căldură poate fi și deranjantă. Sau că, din contră, poți profita de ea pentru o eventuală reducere de preț la un lucru de care ești foarte interesat.

La Washington, 10 ani mai tîrziu, patronul unui magazin a tras atît de tare de mine cînd a văzut că mă interesează o haină de piele, încît mi-a făcut un val de reduceri așa de neașteptat că m-am speriat din nou. Dar am plecat cu haina pe care am dat o cincime din prețul inițial.

Am fost, de cînd m-am mutat la București, un client de noapte al benzinăriilor. După o zi de muncă în care nu puteam să părăsesc redacția, stațiile cu magazine au fost soluția cea mai la îndemînă pentru ceva de mîncare, o  bere sau un pachet de țigări.

Spun, de fiecare dată, „bună seara!” și „vă rog!” Răspunsurile le știți, pentru că le-ați auzit cu siguranță: „Da?”, „Salut!”, „Spune!” și așa mai departe. Rar aud mult-așteptatul „Bună seara!” Și mai rar văd un zîmbet care să apară pe fețele împietrite.

Mi s-a întîmplat, chiar, să dau peste vînzători care să vorbească la telefon, cu iubita ori cu vreun prieten. Semnul de maximă prețuire a fost cînd unul dintre aceștia m-a întrebat „Te deranjează dacă vorbesc la telefon?” Dacă i-aș fi răspuns „Te deranjează dacă nu mai cumpăr nimic din magazinul pentru care lucrezi?” nu prea cred că ar fi înțeles mare lucru. Ori ar fi răsuflat ușurat că-și putea continua convorbirea.

Atitudinea asta vine de undeva, de la vînzătoarele din Alimentara. Ele erau stăpînele absolute ale rafturilor goale. Și n-aveau nici un interes să vîndă, pentru că, oricum, n-aveau ce să vîndă.

Acum rafturile sînt pline. Dezinteresul, însă, a rămas același. Este, cred eu, manifestarea forței supreme a omului din spatele tejghelei.

 

Autostrada ce merge în direcția greșită și-un drum prin cîmp

Ca să ajungi la casa noastră, ieși de pe drumul județean, o iei pe un drum care a fost asfaltat acum vreo 2 ani pînă la prima intersecție. În stînga cîmp întins pînă hăt departe, în dreapta un drumeag șerpuitor de țară, care trece pe lîngă pădure și duce spre casă.

Cînd am ajuns noi aici, nici unul dintre cele trei drumuri nu era asfaltat. Primul, mărginit de un cartier de vile și alte cîteva case răsfirate era pietruit. Celelalte două deveneau, la prima ploaie serioasă, aproape impracticabile. Cel puțin cu un autoturism obișnuit.

Schimbul nostru de amabilități cu primăria a început imediat. Noi le-am spus că ne mutăm și că ne temem că nu o să avem cum să ajungem acasă, ei ne-au spus că vor rezolva problema, noi am plecat liniștiți acasă, apoi, la fel de liniștit, a început să plouă. Și să plouă. Să toarne de-a binelea. Iar primăria ne-a spus să stăm liniștiți, vor rezolva problema. Pînă una-alta, am renunțat la una mașina mică. Oricum n-ar fi trecut de bariera de noroi.

Apoi a venit iarna. Acea iarnă cu zăpezi de doi metri. Care, culmea, a fost o binecuvîntare pentru drumul nostru. Odată înlăturat stratul gros de zăpadă, calea de acces spre casă s-a transformat într-o pistă de avioane, atît de netedă era. N-am mai sunat la primărie, ne-am gîndit că erau și oamenii prinși cu Sărbătorile.

Primăvara, cînd a revenit mocirla, eram deja obișnuiți să folosim o singură mașină. Și, probabil încă purtați de spiritul Sărbătorilor ce trecuseră, am acceptat cu bucurie răspunsul scris al primăriei cum că nu au bani acum să ne facă drumul, dar că ne au în vedere. Sigur, neoficial, promisiunile continuau să curgă. Cum că vor face și vor drege și să stăm liniștiți că se va rezolva și iar, că va fi bine și că vor face ei cumva. La un moment dat mi-am dat seama că vorbeam mai des la telefon cu cei aleși să ne conducă satul decît cu prietenii mei.

Și apoi a venit vara. Vara, la peste 30 de grade, nu mai e noroi. Normal. Singura problemă e că dacă pînă atunci mașina noastră era acoperită cu un strat respectabil de glod, acum era tapetată cu același strat, mai fin, mai delicat, de praf. Firicel după firicel, adunate într-o pătură aurie, ca un dosar gros în care am fi putut strînge promisiunile venite dinspre instituția către care ne îndreptam speranțele.

Povestea a continuat și toamna următoare. Și iarna. Și primăvara, pentru că ăsta-i anotimpul care vine, firesc, după Sărbătorile de iarnă. Și din nou vara. Între timp, mașina s-a ales cu un set nou-nouț de capete de bară, amortizoare, bucșe, pivoți. Ba chiar și cu un motor nou, pentru că ăla vechi, săracul, nu rezistase la avalanșa de  mizerie adunată de pe drum.

Pînă într-o zi cînd, la intersecția despre care vorbeam la începutul poveștii, a început hărmălaia. Utilaje mari, puternice, mîndre, camioane pline cu piatră, alte utilaje de întins asfaltul. Pe scurt, oamenii administrației locale păreau foarte hotărîți să facă o lucrare mare! Să asfalteze un drum.

Nu pot să descriu stupoarea care ne-a cuprins cînd ne-am dat seama că nu drumul nostru (care deservește, e adevărat, destul de puține case) urma să primească binecuvîntata pătură neagră de asfalt, ci drumul care mergea în cîmp! Către nicăieri!

De data asta, cei de la primărie ne-au spus că nu aveau ce să facă, drumul prin cîmp era asfaltat cu bani europeni și proiectul nu putea fi schimbat. Ba chiar au fost de acord cu mine că proiectul era prost, „dar ce vreți să facem, să nu folosim banii?” Nu, aș fi vrut să anunțe la Bruxelles dacă era nevoie că au greșit planul și că au luat-o în celălalt sens, că dacă vor continua așa vor arunca banii pe fereastră.

Am fost pe drumul cel nou. Am vrut să mă asigur că nu sîntem noi răutăcioși. Am vrut să îi găsim utilitatea. Ei bine, drumul traversează un cîmp nelocuit. Undeva, la mijlocul lui, am descoperit primul semn de viață: o stînă. Deci, corect ar fi să zic „primele semne de viață”. În rest, un depozit în aer liber de piatră de drum, care s-a întins pe tot asfaltul proaspăt turnat și cam atît. Cîndva, poate că aici vor fi construite case.

 

Așa că atunci cînd am văzut planurile guvernului legate de autostrăzile care vor brăzda România în lung și-n lat, nu m-am mirat prea tare. Autostrada spre Alexandria e ca drumul meu. Asfaltat, frumos, cu bani europeni, doar că merge în direcția greșită. Aproximativ aceeași distanță și probabil niște costuri ceva mai mari ar fi acoperit drumul dintre Rîmnicu Vîlcea și Sibiu și ar fi închis, astfel, coridorul 4.

Am înțeles că multă, chiar foarte multă lume merge la sfîrșit de săptămînă la Alexandria. Că se întîmplă blocaje ce durează cîteva ore. Deci rezolvarea problemei pentru acești români este necesară.

Însă la nivelul întregii Românii, între o autostradă spre Alexandria și una de la Constanța pînă la Nădlac, aș merge pe ultima variantă.

Cu riscul de a-i supăra pe cei care stau, săptămînal, ore în șir blocați pe drumul ce-i duce spre frumosul municipiu reședință al județului Teleorman.

PS. În țara asta toate-s așa de pe dos, încît încep să bănuiesc că eu sînt cel care gîndește strîmb. Că, de fapt, avem nevoie de biserici cînd e lipsă de școli și spitale performante, că ne trebuie bălăcăreală politică la cel mai înalt nivel pentru a acoperi lipsa de interes a aleșilor, că țara asta are cu adevărat nevoie de planuri plătite cu milioane de euro pentru proiecte ce nu se vor face niciodată, că ne trebuie, în fine, să promovăm golănia și mîrlănia în ciuda miilor de exemple ce ne-ar putea face să ne dorim o viață mai frumoasă.