CINEVA ÎMPARTE ROMÂNIA

Șoferul din fața mea venea liniștit pe contrasens de peste 200 de metri. Îi fac semn cu farurile. Nu pare să nu știe ce face, ba mai degrabă aș spune că vroia să o ia la stînga și a depășit coloana ce se insinuase, evident nesimțit, în fața lui. A tăiat doar o linie continuă. Dar, cine știe, poate că se și grăbea. Cu vreo 10 metri înainte să ne oprim bot în bot, a luat-o la stînga.

La benzinărie, așteptăm tăcuți la coadă să plătim. Un bărbat apare ca printr-un miracol, ne depășește pe toți și întinde o mînă grăsuță: 50 la pompa 6. Și pleacă.

La pensiunea unde am stat în Grecia acum vreo două săptămîni erau și alți români. Cînd coborau din mașină, își țineau maieurile ridicate deasupra burților, probabil parte a unui ritual inițiatic de ventilare. Prînzul pe care și-l compuneau atent cu ingrediente aduse din țară îl stropeau cu valurile muzicale ce se revărsau dintr-o boxă portabilă. Manele. Mi s-au părut de nișă, dar nu sînt un cunoscător.

Intru în ministerul unde trebuia să las cîteva invitații pentru un eveniment, inclusiv pentru ministru. Paznicii mă măsoară din cap pînă în picioare, nu le ia mult că-s destul de scund. Îi salut frumos și le spun doleanța mea. Le întind invitațiile, cel mai important le ia, studiază atent toate plicurile și mi le dă înapoi: „la registratură”. Unde, zic eu confuz. Ieșiți, stînga, prima stradă la dreapta și mergeți pînă la numărul 10. De ce or mai fi luat invitațiile dacă știau că nu le pot lăsa acolo? Proceduri, habar n-am.

În veșnica parcare a mall-ului unde eșuez de obicei, încerc să îmi parchez mașina cît pot eu de regulamentar. Intru cu spatele, nu sînt mulțumit de distanța față de celelalte mașini, ies puțin, un șofer cu o mașină scumpă cît casa familiei frînează brusc și mă înjură. Înjură. Lasă geamul jos și înjură. Îl întreb de ce vorbește urît și pleacă. Venea cu cel puțin 60 la oră într-o zonă în care limita e de 5.

Ies din mașina pe care o las departe de intrarea în magazine, unde sînt locuri libere berechet, și trec pe lîngă o mulțime de mașini parcate aiurea, pe o bandă a drumului. Oameni grăbiți, oameni ocupați. Mașini scumpe, altfel probabil că paznicii ar fi luat măsuri dure.

 

Există o legătură între aceste personaje pe care sînt convins că le-ați întîlnit cu toții: lipsa educației.

Ce înțeleg prin educație? E un set de valori (adică reguli) pe care le acceptă toată lumea. E ca la fotbal: ce i se întîmplă jucătorului care, supărat că echipa sa pierde, ia mingea în mînă, îl înjură pe primul adversar ce-l privește uimit, îl împinge pe cel de-al doilea ce i se pune în față, îi dă un pumn în gură celui de-al treilea, un scuipat în față altuia și apoi un picior în gură portarului, înainte de a da gol. Ar trebui să ia roșu și să primească o suspendare ce l-ar scoate din circuitul sportiv.

Ceea ce se întîmplă acum în societatea românească arată așa: jucătorul respectiv ar fi aplaudat de majoritatea din tribună, adversarii bătuți ar fi huiduiți îndelung și arbitrul ar valida golul, după ce ar și elimina vreo 4 jucători (din tabăra cealaltă, normal) pentru proteste.

 

Eu cred că toți cunoscuții mei, indiferent de ce parte a incidentului de la B1 TV s-ar aflla (și folosesc acest exemplu doar pentru că e cel mai recent care divide lumea) cred că educația e importantă.

Poate de aici ar trebui să pornim. De la un punct comun. Și să discutăm.

 

 

Advertisements

CUM O VREA DUMNEZEU

“Vine sau nu vine?”, întreb eu tare, în timp ce îmi pregătesc mașina de tuns iarba. Îl privesc pe nea Petre, care lucrează în grădina sa din mijlocul cîmpului și apoi ridic privirea spre orizontul din ce în ce mai întunecat.

“Cum o vrea Dumnezeu!” îmi răspunde el. “Cum o vrea Dumnezeu!” se aude, ca un ecou, vocea soției sale, aplecată deasupra unui strat unde vor crește curînd legume.

Am uitat să vă spun despre ușoara aroganță din tonul meu, pentru că înainte să ies verificasem aplicația de weather de pe i-phone. 50% șanse de ploaie înseamnă, de obicei, că nu plouă.

De cînd îl știu, adică din ziua în care ne-am mutat la țară în urmă cu 6 ani, nea Petre face agricultură. Pe cîteva mii de metri pătrați pe care ori i-a vîndut cîndva și proprietarii n-au mai venit (păi și n-o să stea terenul degeaba, domnu’ Cosmin), ori i-a păstrat după ce a vîndut cîteva zeci de loturi în plin boom economic, prin 2007.

Diminețile cînd vine tractorul la arat sînt cele mai ciudate. Pe cîmpul nostru nu se aude nici un zgomot, pentru că nu trec decît mașinile noastre și ale celor 3 familii din vecini. Deci prezența unui tractor dimineața pe la 7 nu poate trece neobservată. Apoi vine însămînțarea, pe care o face de obicei cu mîna, mergînd pe jos cele cîteva sute de metri pînă la pădure cu o găleată albă în mînă, în care sînt semințele. Apoi încep să crească plantele și apoi vine momentul recoltei. Și curățarea terenului și pregătirea lui pentru iarnă și apoi e liniște.

copyright: Cosmin Silistraru

(continuarea pe http://economielaminut.ro/?p=589, un proiect nou în care sînt implicat)

MANELIZAREA UBER

Am protestat cu cîteva zile în urmă cînd un prieten care vine destul de rar în România mi-a spus „I-am dat niște bani șoferului..” „Cum să-i dai bani??” „I-am dat bani, că mi s-a plîns că face doar vreo sută de lei profit pe lună și mi s-a făcut milă de el.”

 

Prietenul meu vorbea despre șoferul de Uber de care tocmai se despățise.

Nu folosisem serviciul ăsta niciodată, însă știam despre el din surse sigure. Soția mea are aplicația pe care o folosește din cînd în cînd. În rest, am făcut ceea ce face orice consumator cu pretenții de intelectual informat, adică am citit.

 

Tot ce am aflat astfel, alături de vechile mele experiențe cu taximetria clasică mi-au cimentat convingerea că UBER e OK. Că trebuie să fie OK, mai ales că taximetriștii spun că nu e OK.

Azi am folosit, pentru prima oară, UBER. Las la o parte că am stat într-o dușmănoasă lapoviță de aprilie cîteva minute, după ce ieșisem în goană pentru că mașina urma să ajungă într-un minut. Șoferul s-a dus în spatele clădirii, deși la telefon a aflat cît se poate de clar că trebuia să ajungă „în față”. M-am dus eu la el pînă la urmă, ca să deblochez situația.

 

De cînd am urcat în arogantul Mercedes E Classe, șoferul mi s-a lăudat cu mașina „care are 300 și ceva de mii și n-a avut nici o problemă.” Eu ieșeam de la service, unde îmi lăsasem propria mașină cu probleme. Apoi, a început să se plîngă. Că el face asta doar în timpul liber, că altfel lucrează în ministerul de interne, că nu e nici o treabă, că abia dacă iese tanda pe manda, că îi iese cît să alimenteze, că poate dacă avea o mașină care să consume mai puțin ar fi fost ceva.

Și bomboana roz de pe colivă: „Nici nu știu dacă Uber ăștia sînt legali, că îmi ia 6 lei la o cursă de 16.” Apoi a apăsat tare pe accelerație, ca să-mi arate ce poate mașina ce ajunge rapid la peste o sută la oră.

 

Povestea pe care mi-o spusese prietenul meu era aproximativ la fel: șoferul de care i se făcuse milă abia dacă făcea profit, dar nu pentru că avea o mașină care consuma 13-14 în oraș, ci pentru că mașina era închiriată și trebuia să plătească, lunar, 600 de lei.

Iar morala ambelor povești e că „UBER egal Exploatarea muncitorului român”.

 

Cam asta e situația. Aproape că aș putea să zic, în urma celor două experiențe, că serviciul ăsta e ca pomul lăudat la care nu tebuie să te duci cu sacul.

Poate că undeva, într-un colțișor al sufletului, încă îmi imaginez că UBER e de fapt bun, doar că vor unii de-ai noștri să-l strice. Și-atunci s-au hotărît să-l lovească din interior, trimițîndu-i pe cei mai potriviți dintre ei să-l dinamiteze: foști taximetriști în căutarea unui profit rapid, fără prea multă muncă, supărați pe lume și pe viață, care adaugă acum o frustrare în plus.

Că trebuie să țină muzica oprită în timpul cursei.

 

 

 

 

 

Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

4 MORȚI, PESTE 40 DE RĂNIȚI. O FI CHIAR POLIȚIA DE VINĂ?

Am ascultat cu foarte mare atenție declarația pe care fosta mea colegă de la Antena 3, Mihaela Bîrzilă, i-a luat-o primului șofer din lanțul de mașini implicate în accidentul de sîmbătă, de pe A2. Domnul Ilie Tira se recomandă instructor auto, ceea ce dă o greutate și mai mare declarațiilor sale.

Pentru cei care n-au auzit declarația, o găsiți aici. Eu am extras ceea ce cred că e important:

ILIE TIRA, șoferul din prima mașină implicată în accident: „Eu, cînd am văzut panourile care anunțau să reducem viteza la 65 de km la oră circulam în banda doi, depășisem deja camionul acela mare (…), am mai depășit o mașină de transport persoane și eram în depășire pe banda doi. Urma să reintru în bandă. În momentul în care am văzut VMS-urile care ne anunța minunea asta eu circulam în banda doi nu cu viteză redusă, aveam cel puțin 90 de km la oră, în fața mea se vedea la 200-300 de metri fără dubii, adică puteam să circul cu viteza aia, nu aveam nici o treabă.” Omul a încetinit cînd a intrat în norul de ceață și a fost lovit în spate de o mașină. De aici a pornit accidentul în lanț.

Scot din declarația șoferului ceea ce mie mi se pare balast, excesul de detalii care s-ar putea bate cap în cap și pe care le-aș pune pe seama emoțiilor (nu sîntem toți obișnuiți să vorbim liber la televizor) și rămîn cu următorul enunț:

„Domnul IT circula cu cel puțin 90 de km/h pe banda a doua, în condițiile în care vizibilitatea era de cel puțin 200 de metri.”

De aici, eu îmi pot imagina următoarele: dacă a zis „cel puțin 90 de km/h”, înseamnă că nu avea mai mult de 100. Bordul de Logan, mașina pe care o conducea, arată așa:

 

sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/
sursa: http://autonapoca.ro/semnificatie-martori-bord-dacia-logan/

Kilometrajul crește din 20 în 20, deci 90 nu există. Dacă ar fi mers mai repede, și-ar fi dat seama.

Și, de fapt, dacă ar fi mers mai tare, accidentul nu s-ar fi întîmplat. Sau, ca să fiu corect, accidentul nu ar fi început de la el.

Un al doilea fapt pe care îl deduc eu din declarația șoferului e că mașinile de pe banda 1, adică acelea pe care le depășea, circulau cu mai puțin de 90. Că dacă el avea „cel puțin 90 de km/h” și depășea.. e clar, nu?

Probabil că atît camionul cît și microbuzul se încadrează în categoriile C și D, adică au limita de viteză la 110 km/h pe autostradă. (Spun „probabil” pentru că ar putea intra în subcategorii, și atunci limita e mai mică la C1, adică de 90 de km/h.)

Dacă mergeau cu mai puțin de 90 și aveau limita la 110, mă întreb de ce nu au ales drumul național.

Așa cum nici instructorul auto nu avea de ce să intre în depășire cu aproximativ 90 la oră pe autostradă. Că dacă mergi de obicei cu viteza asta, poți să mergi pe DN.

De fapt, chiar asta cred eu că e problema. Timp de, iată, deja 27 de ani, Poliția Română nu s-a ocupat decît foarte rar cu prevenția. Singura campanie notabilă de prevenire a accidentelor se reduce la panourile acelea galben-fosforescent pe care scrie „STOP ACCIDENTELOR! VIAȚA ARE PRIORITATE!” Clar, simplu, pe înțelesul tuturor.

Îți vine să rîzi cînd treci pe lîngă ele. Mă întreb cît or fi costat și dacă a calculat cineva, vreodată, eficiența mesajului.

În schimb, n-am văzut o singură campanie în care Poliția să ne învețe să circulăm pe autostradă. Așa, ca pe proști.

Să ne spună că dacă nu ne grăbim, mai bine mergem pe drumul național. Că autostrada înseamnă viteze mari și responsabilități pe măsură. Că dacă cineva vrea să ne depășească cu 130 la oră și noi îi intrăm în față cu 90, pentru că depășim pe cineva care merge cu 70 sau 80, riscăm să producem accidente.

Să ne spună că atunci cînd „ne angajăm într-o depășire”, trebuie să ne asigurăm de mai multe ori că din spate nu vine nimeni. Mașinuța aceea pe care o vezi departe, în oglinda retrovizoare, s-ar putea să vină cu viteza legală, de 130 km/h. Și ar putea ajunge în spatele tău în 3 secunde.

Și încă o chestie de bun-simț: banda a doua e pentru depășire. Doar pentru depășire, nu are nimeni dreptul să rămînă pe ea.

Pînă cînd Poliția nu va face astfel de campanii, accidente care ar fi putut fi evitate se vor întîmpla. Oamenii vor muri sau, în cel mai bun caz, vor rămîne cu traume. Și nimeni nu va fi vinovat.

PS. Mă mai întreb ceva: firma care asigură paza autostrăzii (o mare aberație) ce făcea? Presupun că măcar o mașină de-a lor trecuse prin zonă înainte de accident. Dar ei circulă cu 50 la oră pe banda de urgență, iar asta e altă aberație.

 

 

 

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.