PERSONAJE. SCURT EXERCIȚIU.

E ordine încă din aer, cînd avionul se apropie de pămînt și începi să distingi așezările și zonele agricole și pădurile. Am observat niște semne noi, pe care nu le știam. Țin de cum merg mașinile agricole pe terenurile cultivate. Par niște spirale perfecte făcute de uriași. Sau, desigur, de extratereștri, căci doar pentru ei ar putea avea o altă însemnătate. Pentru mine sînt doar ordine.

Am urcat într-un tren cu etaj. La etaj, 3 măsuțe de lucru cu prize de curent și niște lămpi mici, chic. Îți face poftă să scrii. Aș putea face călătorii foarte lungi așa. Cînd am intrat, o franțuzoaică era așezată la una dintre mese și scria. Am salutat-o și m-a întrebat la ce oră pleacă trenul din gară. La 10.37. Încă 30 de minute, timp berechet! A terminat ce avea de scris și apoi a început să se aranjeze. Fard, ruj, păr. S-a îmbrăcat și a plecat, lăsîndu-mă stăpîn peste cele 3 mese de birou.

Nu merg prizele, sînt totuși într-o țară latină și călătoresc la clasa a doua.

În fața mea se așează un bărbat trecut bine de 55 de ani, cu o față de actor de cinema. Sau de bunic mișto, încă nu m-am hotărît cum o să-l descriu. Are părul alb, dat pe spate, ochii mari, căprui și calzi acoperiți cu o pereche de ochelari foarte la modă, cu rame albe, și o barbă îngrijită, albă. Se potrivește cu ramele ochelarilor. Din cauza bagajului meu, își ține picioarele spre culoarul de trecere. O doamnă se împiedică, el își cere scuze. „E vina mea”, spun eu după ce trece femeia. „Nici măcar n-a căzut”, zice el zîmbind.

Are un i-phone mare, îmbrăcat într-o husă albastră. Aș zice că stă pe facebook, dar în Franța e mai degrabă Twitter.

Am avut o clipă senzația – de fapt sînt foarte sigur – că timp de cîteva secunde a cîntat ceva cu voce joasă. Mi-am scos căștile să-l ascult, dar cîntecul era doar pentru el și apoi s-a stins de tot.

Are un inel de argint pe degetul mic al mîinii drepte, cu un model tribal. Mă face să mă gîndesc la un star rock. Ori un cîntăreț de country, cu cizmele lui scurte de piele și blugii închiși la culoare. Dar sîntem în Franța, iar în țara asta nu se cîntă country. Eu nu știu pe nimeni, dar recunosc că pot fi considerat un mare ignorant. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre el.

Doamna de lîngă noi are colanți gri închis sau negri – nu-mi dau seama din cauza luminii – cu un zig-zag mare de sus pînă jos. Modelul seamănă cu cel pe care l-am văzut din avion, pe terenurile agricole. Bluza albastră, din mătase, cu un model floral complicat și cu părți semitransparente și cerceii mari, perle albastre și inelul multicolor mare și pătrat de pe deget și brățara mare, aurie de la mînă compun un soi de varză liniștită. Citește o carte cu coperți galbene, de dimensiuni normale. Mă întreb dacă se gîndește că aș putea scrie despre ea.

 

Completare pentru bunicul vedetă de cinema sau rock star sau cîntăreț de country: ar putea să nu cînte cînd dă din buze, s-ar putea să șoptească o rugăciune. Ceea ce l-ar plasa într-o altă zonă de activitate, despre care nu îmi dau cu părerea.

PARIS. JE T’AIME!

Primele mele amintiri despre Paris se pierd în timp. A fost undeva prin 1992 sau 1993.

Trecusem prin umilitoarea experiență a obținerii vizelor, ceea ce presupunea, pentru cei care nu știu, mai întîi, o invitație din partea unui cetățean francez, care își asuma astfel aproape întreaga responsabilitate pentru ce făceam eu acolo.

Cu formularul stufos pe care îl primeam prin poștă, mergeam la Ambasada Franței. După și dacă obțineam viza temporară, urma adevăratul calvar: vizele de tranzit pentru Germania și Austria, cu cîte două intrări și două ieșiri fiecare, pe care trebuia să le iau în ordine, estimînd zilele cînd aveam să traversez cele două țări.

Erau însă oameni deja specializați în toate hîrțoagele astea și unul dintre ei mi-a ușurat și mie obținerea ultimelor două vize. Doar cei care au trecut prin aceste proceduri știu cît de grea era așteptarea, cît de puțin dormeam nopțile acelea pînă cînd obțineam toate actele miraculoase.

Dar, cine știe, pot fi de vină doar amintirile care se șterg, poate că nu era chiar așa… Și totuși….

eiffel

În afară de cîteva simboluri pe care le văzusem la televizor, habar nu aveam ce însemna Parisul. Cu toate astea, prima mea amintire din Paris, de atunci, din ’92 sau ’93, nu e legată nici de Turnul Eiffel, nici de Louvre, nici de Pere Lachaise.

Sora mea era în Franța la studii. O familie care o “adoptase” ne-a dat cheile unui mic apartament din Cartierul Latin, unde am stat o săptămînă. De acest apartament îmi amintesc.

Nu mai știu cum arăta, îmi aduc aminte vag senzația de bine pe care mi-o provoca felul în care era aranjat, știu că avea un pat înalt în dormitor și cam atît. Însă un lucru îmi revine cu putere de fiecare dată, ca și cînd ar fi fost ieri.

În fiecare dimineață, plecam în oraș. N-aveam bani, așa că mergeam foarte mult pe jos. Aveam ținte precise, un plan pe care sora mea, mai mare și mai inteligentă decît mine, îl avea foarte clar. Vizitam.

Pe la prînz treceam pe lîngă tot felul de mici magazine unde se vindeau senvișuri ce miroseau foarte bine. Le priveam lung și treceam mai departe, spre Notre Dame, unde ne mîncam pachetul pregătit cu mare grijă tot de soră-mea, cu o seară înainte.

Făceam kilometri întregi. Seara, ne întorceam în cochetul apartament din Cartierul Latin.

Iar imaginea ce mi-a rămas e asta: mă cocoțam pe geam și priveam afară, spre curvele de la capătul străzii. Mă amuza să le cronometrez performanțele. Mă lăsam cuprins de liniștea străzii.

Din casă auzeam Supertramp, cu al lor “Logical Song”.

“Now watch what you say or they’ll be calling you a radical, Liberal, fanatical, criminal.” Cuvinte ce au căpătat, acum, parcă alt miros.

Paris, strada

Mi-a lipsit mult combinația asta de arome, culori, nații, gălăgie, bogăție și sărăcie. Alb-negru, schimbarea e însă lungă, trece prin toată gama de culori. E Parisul, nu-l văzusem de 3 ani.

Poate că s-a schimbat puțin, deși îmi e la fel aproape, de familiar. Sau, cine știe, am mai crescut eu și văd lucrurile altfel. Ori, mai corect, văd și alte lucruri.


Paris. Orașul în care îndrăgostiții aleg, în continuare, să-și exprime iubirea în cele mai copilărești și înduioșătoare feluri.

Cînd am făcut fotografia de mai jos, m-am înntrebat: “Desigur, de ce să nu facă ei ceva drăguț dacă tot pot să facă asta?”

Avant la fin, imaginea ce mi se pare, acum, reprezentativă pentru Paris.

La fin.