Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

Dumnezeu preferă ateii.

O să fiu scurt, cît poate fi de scurt un om căruia NU îi displac spațiile largi.

Eu nu cred că artistul s-a gîndit vreo clipă la valoarea muzicală a piesei. Cred că, mai degrabă, i-a venit ideea la un vin cu prietenii și a pus mîna pe telefon și le-a zis celor care apar în clip „(Băăăăi)Mi-a venit ideea asta/ vrei să mă ajuți?” și a doua zi a înregistrat cam tot.

Faptul că artistul și-a permis să se îndoiască în legătură cu utilitatea catedralei cu lifturi nu înseamnă că nu crede în ceva. Sau, mă rog, e treaba lui. Dar pot să bag mîna în foc că există oameni care i-au distribuit clipul pentru că se îndoiesc de utilitatea catedralei cu lifturi și spații largi. Și s-au îndoit și înainte de a începe construcția. Iar aceia care le sugerează acum că ar trebui să tacă din gură pentru că nu au ridicat glasul înainte să înceapă construcția/ adică ce facem noi acum cu catedrala, o dărîmăm?/ ar putea să se întrebe de ce nu au strigat în gura mare că sînt de acord cu catedrala-mall înainte să înceapă construcția. Păi e treaba mea cînd mă exprim, poate am aflat informația mai tîrziu, poate n-am avut curaj, poate am avut nevoie de poziția cîtorva artiști ca să mă pot, în sfîrșit, exprima…

Că atît de mulți artiști importanți au participat la montajul ăsta prost e iar greu de înțeles. Păi da, îi respectăm, le cîntăm melodiile, mergem la spectacolele lor de teatru, le urmărim postările pe facebook („pe o rețea de socializare”), apreciem viața strălucitoare din spatele imaginilor cu ei din presă, dar să apreciem că își asumă libertatea chiar și în fața Lui??? Asta e prea mult! Libertatea asta a cuvîntului trebuie să aibă niște limite, nu?

Și-am văzut inclusiv o analiză biblică a mesajului. Cum că Dumnezeu nu ar putea prefera lemnul, pentru că potrivit Bibliei Dumnezeu nu „preferă”. Da, e atît de simplu. Da, e atît de grav.

Eu cred că Dumnezeu preferă oamenii onești.

Eu cred că Dumnezeu nu-i iubește pe cei care își fac cruci în fața fiecărei biserici și, cu prima ocazie, dau șpagă la adiminstrația financiară, la medic, la primărie sau la poliție, ca să intre în fața altora sau ca să cîștige vreo atenție.

Eu cred că Dumnezeu nu-i preferă pe cei care pupă moaște în biserică și apoi, liniștiți, urcă în mașină și îl înjură pe primul șofer care greșește în trafic.

Cred că Dumnezeu, în înțelepciunea cu care e pomenit, nu îi preferă pe cei care se laudă cu credința lor în valorile umanității pe care și-o plimbă prin fața rudelor mai în vîrstă, ca să se ascundă apoi în spatele unei identități false pe facebook pentru a-i înjura pe „jegoșii de imigranți”. Despre care nu știu nimic, pentru că, de fapt, nu îi interesează să citească sau să afle nimic. Indiferent de subiect.

Mie îmi plac spațiile largi. Îmi place Notre Dame de Paris. E o catedrală mare. Foarte mare. Am fost și în Marakesh, în cea mai mare moschee (Koutoubia). Mi-a plăcut. E foarte frumoasă și e foarte mare. Mi-ar plăcea să merg la Ierusalim, să văd toate monumentele mari care țin de religie. Și voi intra, cu prima ocazie, într-o biserică din SUA. Așa cum voi face în orice alt colț din lumea asta, unde credința îi adună pe oameni, indiferent de cît de mare e locul.

Eu nu cred că România are nevoie de Catedrala Mîntuirii Neamului. Dacă nu am mai spus-o, îmi cer iertare. Dacă rănesc un credincios, îmi cer iertare. Dacă rănesc pe oricine altcineva, îmi cer, din nou, iertare.

Dacă BOR construiește această biserică din fonduri proprii, după ce a plătit taxele aferente către stat, pe un teren pe care l-a dobîndit legal, nu cred că ar trebui să continuăm discuția. Decît, cel mult, dacă ne pricepem la arhitectură ori vrem să ne dăm cu părerea în privința esteticii.

Dar dacă nu e așa, atunci faptul că sînt, în mare parte a timpului ateu, o să fie considerat un atac necinstit la adresa unei instituții-stat. Și atunci, nu-mi rămîne decît să spun un lucru, la final.

 

Eu cred că Dumnezeu îi preferă atei. Pentru că ateii sînt cei mai sinceri credincioși.

 

 

 

 

Come join the romanian internet!


Sînt total de acord cu domnul Sanders! Dar total! Și aș dori să ajut, cred că poate fi făcut ceva… 

Nu sînt foarte inspirat în momentul de față, dar avînd în vedere gravitatea situației (cum altfel ar putea fi decît “gravă”, căci însuși potențialul candidat la președinția SUA pune această problemă), cred ca trebuie să facem ceva, să oferim soluții. Deci, iată ce-mi trece rapid prin cap:

1. România să devină parte a SUA. Un referendum în acest sens s-ar organiza rapid și sînt convins că ar avea un succes demn de Cartea Recordurilor, pardon! Guiness Book. Plus că așa s-ar rezolva și spinoasa problemă a vizelor.

2. O companie din SUA să vină să cumpere internet din România. S-ar putea distribui în cutiuțe frumos colorate, ca alea cu “aer de la munte”. “”INTERNET FROM ROMANIA”, just 2 dollars the box”.

3. Guvernul României s-ar putea mobiliza rapid, să pună pe picioare un plan național, prin care să organizeze vizite pentru cetățenii americani în țara noastră. Ceva ca la Ana Aslan, pe vremuri. “COME JOIN THE ROMANIAN INTERNET!”, dar titlul îl putem negocia.

4. O companie din România s-ar putea angaja să creeze în SUA infrastuctura necesară pentru internet ca la noi, la un preț modic. După 7 ani, compania ar putea anunța bilanțul răvășitor: 54 de kilometri de fibră optică întinsă prin pămîntul american, după care s-ar retrage subit. Cu 1,5 miliarde de dolari în cont.

5. Restaurantele McDonald’s și KFC, respectiv fabricile Coca Cola ori Pepsi din România ar putea fi declarate “teritorii americane” (cu tot cu wi-fi), ceea ce ar crește viteza medie a internetului american. Desigur, lucrul ăsta nu ar crește, propriu-zis, confortul consumatorului de internet din Sandy, Utah, însă ar da bine la bilanțul anual. (pînă la urmă, noi, românii, sîntem obișnuiți cu asta cînd vine vorba de “creșterea nivelului de trai” sau de “scăderea prețului la alimente după scăderea TVA”)

6. Un mic întreprinzător român ar putea vinde postere cu aerul din România. Aceste postere s-ar vinde în benzinăriile din SUA ca suprizele Turbo, cetățenii americani care nu ar avea toată colecția putînd oferi, la schimb, poze cu prețul benzinei de la ei din țară.

Acestea sînt cîteva dintre soluțiile care îmi vin în minte fără să mă fi așezat la birou, să studiez serios problema. Dar sînt convins că voi găsi și altele, imediat ce domnul Sanders mi-o va cere.

Îmi poate scrie un comentariu aici sau pe facebook.

PS. Apropos de Facebook.. Tocmai mi-am dat seama că și Facebookul merge mai bine la noi decît în țara lui de baștină!

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

Bravo Vali distrazate ca meriti fii binecuvintat de D zeu te pup.

(acest text ar fi trebuit să se cheme “Despre patriotism” sau ceva în genul acesta, însă am dat cu banul și a căzut pe muchia cu Vali)

Nu mă întrebați cum am ajuns pe pagina asta, vă rog. Însă am făcut-o și gata..

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.06 AM

 

Și, cum am ajuns la acea vîrstă la care am început să cred că trebuie să învăț ceva din orice experiență, indiferent de cît de ciudată e aceasta, am urmărit cîteva comentarii:

Screen shot 2016-01-07 at 9.13.51 AM

Adică așa: “Oauuu ce curaj valy. Sa intri printre ieii.. Da poate leai facut o melodie si iai facut fani tai.. Numai bine valy vacanta placuta”

sau așa: “astia da badigarzzi boss la multi ani sa traesti Vali-zeu !!!”

sau… “Fi atent cu indigeni, sa vi teafar , sa ne mai canti si noua! !!!….hi hi hi”

Și încă cîteva:

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.50 AM

Acum, cîteva observații: deși nu ascult această muzică, nu o să îi dau nimănui în cap pentru că o face. Cel puțin atîta timp cît o degustă în intimitate și nu mă pune și pe mine să o ascult prin pereți (desigur, la noi în cîmp ar fi destul de greu, dar cine știe..) Deci fiecare cu muzica lui, fiecare cu cărțile lui, așa cum oricine poate alege la ce film sau la ce spectacol dorește să meargă.

Acestea fiind spuse, sper că am redus semnificativ numărul de vibrații negative care încep să-mi atace karma. Și nu, nu am nici o problemă nici măcar cu cei care comentează realizările domnului Vijelie.

Problema mea e alta. E cu școala. Eu nu-mi amintesc să fi avut în primii 12 ani de studii vreun coleg care să scrie cu atît de multe greșeli. Ba, dacă mă gîndesc bine la profesoara de română, cred că s-ar ascunde de rușine să știe că vreun elev de-al ei ar putea să… în fine, scrie așa. Și cred că sînt mulți profesori de română care ar face la fel.

Și totuși, sînt români care scriu așa. Pe care, dacă îi zgîndări, îți vor ține lecții de patriotism, îți vor arăta cu pumnii strînși spre bărbia ta delicată cît de tare își iubesc ei țara. Români pe care cineva, cîndva, i-a lăsat să treacă așa prin și de școală.

Asta cred eu că e problema. Iar cei care cred că am atins vîrful, mergînd acum spre o îmbunătățire a situației, se înșeală amarnic. E doar începutul!

ȘANSA GUVERNULUI CIOLOȘ

Cînd scriu rîndurile acestea, guvernul Cioloș a trecut de votul parlamentului. Cîțiva miniștri și-au ocupat portofoliile după ceremonii transmise în direct de televiziunile de știri. Președintele Iohannis a fost prezent.

Deși în vîrstă de doar cîteva ore, noul cabinet are deja istorie. Nominalizări ciudate și schimbări făcute în miez de noapte, ori programe scrise parcă la repezeală care au încins și încing în continuare contrele dintre suținătorii și criticii guvernului.

Dar nu despre asta vreau să scriu.

Eu cred că acest executiv are o singură șansă reală. Și nu mă gîndesc la economie, unde nu mă prea pricep. Nici la celelalte domenii. Nu mă gîndesc la acestea nu doar din cauza nepriceperii mele, ci și pentru că scurta mea experiență într-o societate de stat m-a convins că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte. Cei 25 de ani de democrație par să fi avut efecte reale doar în afacerile private, cel puțin la nivelul organizării. În instituțiile de stat, fiecare an a mai adăugat un strat de profitori, puși acolo pentru a servi diverse interese politice ori drept premiu pentru cadouri deja făcute.

Să crezi că un guvern „independent” poate schimba sutele de astfel de straturi care au prins rădăcini adînci în toate instituțiile statului, fie că vorbim despre un banal oficiu poștal sau despre o mare companie, e cel puțin o dovadă de inocență. Oamenii aceia au ajuns în poziții pe care nu le merită din punct de vedere profesional și, chiar dacă se retrag, acest gest e doar provizoriu: următorul ciclu politic îi va readuce în poziții de forță, așa cum schimbările ulterioare îi vor retrimite în tranșeele ascunse ale birocrației încîlcite.

Și atunci, care e șansa despre care vorbesc? E simplă, banală. Se numește decență. Care, pentru oameni ce nu vin, cel puțin la nivel declarativ, din partide politice, ar trebui să fie o chestie foarte ușor de pus în aplicare.

Să nu vină la serviciu cu mașina de poliție în față. Au făcut-o pînă ieri, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu-și pună apropiații în funcții pe care nu le merită. N-au făcut-o în instituțiile în care au lucrat, nu văd de ce ar face-o de mîine.

Să nu umble prin platourile de televiziune decît atunci cînd au ceva de comunicat, ori atunci cînd vor trebui să-și asume greșeli. Cei mai mulți n-au avut de-a face cu televiziunea pînă acum, nu văd de ce și-ar schimba brusc obiceiul.

Și-ar mai fi ceva: să nu ne poarte cu vorba. Să ne spună doar adevărul, pentru că adevărul cosmetizat pînă devine minciunică și apoi tragedie este apanajul politicienilor, al acelora care vor să mai cîștige un mandat.