ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

DEMISIA

E doar un act. Poţi să îţi dai demisia într-o mulţime de situaţii. Fie că nu-ţi place locul de muncă şi pleci, fie că îţi cere şeful să o faci. Ori, dacă tu eşti şeful şi ai făcut-o lată de tot, tu fiind un om responsabil, îţi dai demisia şi gata.

Traian Băsescu este în cea de-a treia categorie. Nu poţi fi exemplu de morală cînd familia ta are probleme grave cu justiţia. Nu mai sîntem pe vremea domnitorilor.

Demisia. E un act simplu. Se scrie repede.

Un comentariu adorabil

Am primit acest cometariu. Trebuie să vi-l împărțășesc:

Screen shot 2014-06-19 at 4.34.24 PM

“are you for real?? tu chiar crezi in clipul ala cu pixelul albastru,asa-i? … mi-e aproape mila de tine.. fii vigilent in continuare, urmeaza noi dezvaluiri la a3.”

Este la textul meu despre familia Băsescu și despre dezvăluirile pe care le-a făcut Antena 3. Rîndurile scrise de cititorul meu (ce să fac, asta e) dovedesc că talibanismul are și forme adorabile. Desigur, mailul domnului nu e valabil, dar am ales totuși să îl aprob. Mi se pare prea bun.

Am găsit pixelul! Antena 3 e de vină!

Nici măcar nu îmi mai e silă. Am trecut de starea asta. Din păcate, am ajuns la altceva: rece pe șira spinării. Antena 3 a prezentat, aseară, această înregistrare:

 

„MIRCEA BĂSESCU

Vine la el ministru, vine nu ştiu cine … vorbeşte cu el.

FLORIN ANGHEL, fiul lui Bercea Mondial:

La cine?

MIRCEA BĂSESCU

La … vorbesc de Traian.

Vine ministrul, zice: Mă, vezi ce-i acolo. Că, na … ştie ăla ce-are de făcut.”

(sursa: Antena 3)

Screen shot 2014-06-19 at 9.57.14 AM

Dimineață, Mircea Băsescu, fratele președintelui, a trimis presei un comunicat. Iată-l:

“În primul rând semnalez faptul că atragerea Instituției Prezidențiale și a președintelui României în acest scandal mediatic nu are niciun suport real. Președintele României, Traian Băsescu, nu are niciun fel de legătură cu relația mea cu membrii familiei Anghel. Menționarea numelui lui Traian Băsescu în dialogul purtat cu membrii familiei Anghel nu s-a făcut în sensul concluzionat în cuprinsul emisiunii de televiziune. Am menționat că președintele știe de cazul lui Anghel Sandu în condițiile în care dosarul acestuia era foarte mediatizat la acel moment, situația să fiind de notorietate. Este regretabil că se încearcă denigrarea Instituției Prezidențiale în condițiile în care președintele României, prin activitatea sa din ultimii ani, a încercat și a reușit să facă Justiția să poată funcționa în România”

 

„Atragerea președintelui în acest scandal nu are niciun suport real”??? Așa o fi, domnule Băsescu (îmi cer scuze, nu mă refer la președintele României, mă adresez fratelui domniei sale). Ba chiar plusez: după o atentă studiere a înregistrărilor, pot să spun că Antena 3 e de vină, că nu dumneavoastră, domnule Băsescu (nu, nu vorbesc despre președintele României!) explicați acolo cum ar putea interveni președintele Băsescu, adică fratele dumneavoastră, în sprijinul unui infractor.

Că secvența e scoasă din context trebuie să demonstreze fratele președintelui, împreună cu avocații lui. Nu îmi fac probleme că nu ar avea bani pentru avocați. Dar chiar și dacă ar fi așa, fratele președintelui îi explică fiului unui infractor cum ar putea interveni președintele în actul de justiție. Chemîndu-l pe ministrul de resort la raport.

 

Această propoziție va rămîne, indiferent dacă Mircea Băsescu – în calitatea lui de frate al președintelui României – vorbea serios sau doar se dădea mare în fața unui fiu de infractor.

PS. Data trecută, cînd cu scatoalca pe care președintele (nu?) i-a dat-o unui copil, o întreagă mașinărie s-a pus în mișcare. În ciuda tuturor evidențelor, o seamă de specialiști în televiziune au apărut peste noapte și tot așa, ca prin minune, au construit un zid de “dovezi” că imaginile erau trucate. Sînt curios ce vor spune acum. Deși, de data asta, Traian Băsescu e la final de mandat, deci s-ar putea să nu-i mai fie de folos nimănui.

 

Războiul lichelelor. Cine-i la butoane?

„Să vă văd acum, băsiștilor, ce veți face?”. „Ciuma roșie, asta sînteți! Vreți să întoarceți țara la comunism!”. „Nemernicilor”. „Lichelelor!”. Of…. dar ce se întîmplă?

Pînă mai ieri colegi de baricadă se înjură aspru, cu o sete ce pare inumană. Cum altfel aș putea-o califica dacă nu face decît să le ia mințile?

Mi-a fost întotdeauna silă de extreme. Ori, mai bine zis, mi-a fost teamă să mă las cucerit complet de o parte sau de opusul acesteia. Ceea ce se întîmplă azi nu face decît să îmi confirme că am ales bine.

 

Opriți-vă puțin, respirați și gîndiți-vă așa: într-o țară în care fantoma hidoasă a votului furat bîntuie fiecare scrutin, avem oare nevoie să le alimentăm jocul puturos? La ce ne ajută?

E așa un deranj peste tot, urlete, ochii ies din orbite, frunțile se încruntă, încît mă tot întreb: de ce? Și cine are butoanele, totuși?

Dacă vreți să fiți activiști, măcar fiți sinceri și spuneți-o cu glas tare! Desigur, asta vă va obliga să găsiți motive serioase peste 4 ani, cînd vă veți schimba, complet, opțiunea politică.

Bucureşti-20120620-00218

PS. Corul țipetelor pe care l-am blamat atîta vreme sub Traian Băsescu e preluat, acum, cu mare succes de jurnaliști. Iar linia de demarcație pînă la isterie e atît de fină că nici nu o mai observă nimeni.

Cum aruncă Băsescu în aer rămășițele USL

“Fac un apel la cei doi lideri ai USL să revină la rațiune, nici unii nici alții nu vor să se despartă, dar au orgolii și nu știu cine pierde. Ii propun public premierului să cedeze la solicitarea PNL de a-l avea pe Iohannis vicepremier, ar debloca lucrurile.”

Acesta e mesajul de ieri seară al președintelui. Aparent nevinovat. Aparent, un atac la ambii lideri ai coaliției care, să nu uităm, a cîștigat cam 70 % din voturi la ultimele alegeri. Un mesaj care va dinamita, cred eu, ultimele cărămizi de la fundația și așa șubredă a USL.

Cerîndu-i premierului să îl accepte pe Klaus Iohannis, Traian Băsescu nu face decît să alimenteze suspiciunile care au depășit demult stadiul de șoapte pe la ușile sălilor de ședință social-liberale. Practic, președintele avea două variante: să îi ceară premierului să cedeze în fața presiunilor PNL, sau să îi ceară lui Crin Antonescu, celălalt președinte USL, să nu mai insiste cu modificarea structurii guvernului (deși această modificare nu ar necesita decît acceptul premierului).

Făcînd apel la “rațiunea” premierului și nu la cea a președintelui Senatului, Băsescu le dă un solid material de criză celor care acuză o apropiere parafată în secret între actualul locatar al Cotroceniului și veșnicul candidat

De fapt, pentru Traian Băsescu Klaus Iohannis e doar o unealtă. Nici vorbă să-l fi apucat, peste noapte, grija că puterea de muncă și talentele organizatorice ale “neamțului” ar risca să se piardă. În urmă cu 5 ani, același Traian Băsescu îl refuza pe Iohannis, propus ca premier de o majoritate politică cvasi-majoritară, în dauna lui Lucian Croitoru. Actualul primar al Sibiului era renumit și atunci pentru exact aceleași lucruri ca și acum. Doar că atunci, președintele n-a vrut.

Acum, Băsescu joacă o carte pe care a pregătit-o de mult timp: cea a atragerii PNL într-un “joc al puterii ce va fi”, bazîndu-se pe o erodare naturală a credibilității PSD. Dublată, spre norocul președintelui, de lăcomia socal-democraților, care își scot la iveală, pe zi ce trece, fețele hîde ascunse sub straturi groase de machiaj de televiziune. Rupînd coaliția, Băsescu își oferă un răgaz pentru a pregăti mișcarea Dreptei, acum doar un firav lăstar. Atrăgînd PNL în Opoziție, realizează ceea ce n-a reușit nici un lider aproapiat lui: apariția chiar a Opoziției, inexistentă acum.

“Nu ne mai putem juca de-a Guvernul.” a mai spus Băsescu aseară. Are perfectă dreptate, din păcate. Doar că o face, din nou, jucîndu-se de-a “tătucul națiunii”. Un rol pe care îl știe la perfecție.

E foarte interesant de văzut dacă îi va merge și de data asta.

De la Facebook la viitorul României

Dacă ați găsi într-o zi puterea de a vă face curat în viață, ce ați îndepărta? I-ați da la o parte pe cei care vă amenință, vorbesc urît și în restul zilei se ceartă de parcă ar fi plătiți pentru asta? Cu siguranță că ați renunța la ei, doar dacă nu ați fi asemenea lor.

De ce ați avea atunci încedere în cei care conduc, azi, România?

Pe un prieten care vă înșeală într-o zi abia dacă mai vreți să-l vedeți. Poate că, pînă la urmă, îl veți ierta, însă nu veți uita acel moment.

De ce să-i iertați, atunci, pe cei care de zeci de ani vă promit că o veți duce mai bine, iar ei, după ce-i investiți cu toată încrederea, nu fac decît să-și îngroașe propriile conturi?

Dacă ați găsi, într-o zi, puterea miraculoasă cu care să înlăturați minciuna ori impostura din jurul vostru, i-ați mai accepta pe cei care ne conduc? Întrebarea a devenit, în ultimii ani, aproape retorică.

Și totuși, aceiași politicieni ne conduc de zeci de ani. Iar puținii oameni de calitate ori s-au transformat, ori au fost înghițiți de monstruosul sistem. De ce?

Un posibil răspuns ar fi: pentru că oamenii aceia care sînt sau au fost într-o zi conștienți de nevoia de curățenie în viețile lor, au decis să înlăture întregul sistem. Adică să nu mai participe la vot. Pentru că „toți sînt la fel”, deci n-avem de unde să alegem pe cineva bun.

Teoria asta ar fi valabilă în cazul listei de prieteni de pe Facebook. Dacă am ajunge la concluzia că nu doar ei ci întreaga rețea ne face rău, am putea renunța la ea fără nici o problemă. Nu de acolo ne vin nici hrana, nici locul de muncă, nici legile, autostrăzile, taxele ori salariul.

Să renunți la a mai merge la vot pentru că te dezamăgesc cu toții înseamnă, însă, să ascunzi mizeria sub preșul de la intrare. Iar atunci cînd o descoperă un amic ce vine în vizită să spui că-i vreun vecin de vină, dacă nu chiar administratorul de bloc, la alegerea căruia tu nu ai participat.

Trebuie să mai existe o cale pentru România. Nu știu care e aceea, însă mi-e tot mai clar că are legătură cu implicarea și cu asumarea.

Învățăturile sfîrșitului de an. Băsescu încalcă legea.

O imagine de la sfîrșitul anului trecut nu-mi dă pace: președintele Băsescu iese cu nepoata lui în brațe și o duce la mașină. Părinții copilului urcă în mașină pe locurile din spate. Grijuliu cum doar bunicii știu să fie, Traian Băsescu pune copilul în brațele mamei și închide portiera. Mașina pleacă. Președintele, fericit, intră înapoi în vila de protocol, urmărit de camerele de televiziune. O secvență care va rula pe toate posturile, iar el, președintele, știe asta. Postura de bunic îl prinde și vinde în același timp.

În această poză aproape idilică, un singur detaliu le-a scăpat, totuși, multora: un amănunt care ar trebui să ne revolte, o dovadă în plus că președintelui îi pasă atît de puțin de lege încît e în stare să pună vieți în pericol.

Rederulați imaginea. Președintele cu copilul în brațe, părinții se așează pe locurile din spate, președintele o pune pe nepoțică în brațele mamei, mașina pleacă. Stop!

Asta îmi amintește o poveste din apropierea României, cînd un amic al unei foarte bune prietene a acceptat cu greu să îi ducă fetița, care avea 4 ani deja, fără scaun de copil în mașină. Amicul venise nepregătit și a găsit, în cele din urmă, o soluție de compromis. A construit un scaun din mai multe pături ca să o poată ridica pe fetiță pînă la înălțimea unde centura de siguranță nu o deranja. Și, desigur, a mai și mers foarte încet. Lucrul ăsta s-a întîmplat în Austria, la cîteva sute de kilometri distanță de granița țării noastre.

Și-acum, revin la imaginea de sfîrșit (sau început) de an. Un bunic își pune nepoata în brațele mamei, în mașină. Nu se gîndește nici măcar o clipă la pericole. La cît de simplu ar putea zbura prin parbriz copilul după o frînă bruscă. Sigur, pe vremea bunicului respectiv, lucrurile erau altfel. Faptul că nu a învățat nimic despre prevenție în ultimii 20 de ani nu e neapărat vina lui. E mai degrabă vina părinților fetiței că permit așa ceva.

Ce e însă foarte grav e că acest bunic nu e unul oarecare. Că el reprezintă, încă, un model pentru mulți români. Că orice gest al lui e exemplu pentru cei care l-au votat. Și că faptul că se plasează, constant, deasupra legii pe care o ignoră, îi încurajează pe mii ori sute de mii de români să facă la fel. Pe principiul „Păi bine, bă, dacă Băsescu face așa de ce-aș face eu altfel?”

 

Și, în fine, poate la fel de grav, însă pentru un grup mai restrîns, e că nici un jurnalist n-a pus problema cea mai simplă: nepoata președintelui României merge într-o mașină în care nu există scaun de copil. Deci încalcă legea. Nu ea, ci părinții ei.

PS. Îmi cer scuze anticipat dacă vreun jurnalist a pus problema așa. Asta înseamnă că are și scaun de copil în mașină.

 

Haideți să le tăiem salariile! Lor, politicienilor!

Parlamentarii ne-au lovit, zilele acestea, acolo unde ne doare cel mai tare: în mîndrie. „Bă, chiar ne credeți proști?” Cam așa s-ar rezuma, decent, mesajul ce-a aprins internetul românesc și dezbaterile de la cîteva posturi de televiziune. Altfel, voci mai ferme au pronunțat expresii cu „capete în gură”, „gîți” și „mame”.

Dar nu despre reacțiile de furie vreau să vorbesc. Pentru că supărările, de cele mai multe ori, trec cu timpul. Pînă la urmă, vin Sărbătorile, avem porci de tăiat, brazi de împodobit și cadouri de pus sub ei. Urmează o perioadă de tihnă. Tocmai acea stare pe care s-au bazat „aleșii” cînd au încercat mîrșăviile.

De data asta, însă, s-ar putea ca supărarea noastră să nu mai treacă așa de ușor. Umilințele acumulate din 1990 încoace pe principiul „totul ni se cuvine, nouă, că ne-ați ales” au atins vîrful sacului, nu mai e loc pentru încă una. Furtuna asta care stă să izbucnească se va întoarce împotriva tuturor, într-o perioadă care trebuia să fie extrem de calmă, avînd în vedere scorul cu care a cîștigat alegerile actuala coaliție.

Dar doar de calm n-avem parte. Pentru că 70% dintre cei din Parlament au uitat promisiunile cu care ne-au vrăjit imediat ce s-au instalat în fotoliile confortabile ale sălilor de ședință. N-au făcut mai nimic, ba chiar ne-au dovedit că pot face mai rău decît înainte.

Nu îndemn la răscoală. Nu la violență. Sigur, protestele în stradă au rolul lor și pot crea presiune. Însă experiența anilor de democrație dovedește că rezultatul acestui mod de a protesta e destul de slab în țara noastră. Cred că, de data asta, trebuie să facem altfel, să scormonim bine în felul nostru de-a fi. Să folosim, pentru o cauză nobilă, o meteahnă pe care o tot blamăm la unii dintre conaționali: șmecheria!

Potrivit Constituției, 100.000 de cetăţeni, care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare dintre acestea să se strângă minimum 5.000 de semnături, pot iniția un proiect de lege organică. Un sfert din jdețele țării ar însemna 10,5. Putem însă lăsa de la noi. Să fie 11.

De ce am sărit așa la inițiative legislative? Păi, simplu. În cazul de față, legea organică:

„(3) Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;”

 

Și acum vine bombonica:

„c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;”

salariul

Inițiativa legislativă ar avea un singur articol care ar putea suna cam așa:

„Senatorii și deputații sînt reprezentanții alegătorilor, ai poporului român. Avînd în vedere acest adevăr de netăgăduit, se stabilește indemnizația lunară a parlamentarilor egală cu salariul minim pe economie, indexabil, o dată pe an, cu rata inflației, în același timp cu indexarea tuturor salariilor plătite de la bugetul de stat. Parlamentarii vor trăi în întregul mandat din indemnizație, fără să poată beneficia de alte înlesniri de natură materială.”

 

100.000 de semnături sînt multe. Procedura de strîngere a lor e complicată. Însă mergeți în Maramureș și spuneți-le că vreți să le tăiați salariile „Miticilor”. Veți primi zeci de mii de semnături! În Ardeal amintiți-le alegătorilor despre aroganța celor care-i reprezintă. Vor fi alte mii de oameni care vor face voluntariat să strîngă semnăturile. În Moldova spuneți-le că timp de 23 de ani au fost rupți de restul țării. În Dobrogea întrebați-i dacă le place sărăcia. La Craiova sau Timișoara întrebați dacă-i reprezintă Bucureștiul. Și-o să descoperiți că 100.000 de semnături nu mai sînt așa de multe.

Sigur, parlamentarii vor putea spune că noi, cetățenii, n-avem dreptul să facem inițiative legislative în probleme de natură fiscală. Sînt însă convins că o mulțime de avocați excelenți din țara asta vor susține cauza gratuit în justiție și vor demonstra că indemnizația parlamentarilor nu e o problemă fiscală.

Apoi, știu că inițiativa ar fi uitată de la o ședință la alta. Ei bine, aici ar face bine presiunea străzii. Pentru că de asta le e teamă.

În fine, cel mai probabil ar vota împotrivă. Însă un cordon liniștit de vreo 50 de mii de români care s-ar plimba, întîmplător, în jurul clădirii Parlamentului i-ar putea face să se gîndească mai bine.

Și chiar dacă inițiativa ar cădea, lor nu le-ar pica bine. Iar Constituția ne-ar permite să mergem mai departe. Sesizarea Președintelui, în cazul legilor de modificare a Legii Fundamentale, poate fi facută de către guvern, cel puțin un sfert dintre parlamentari sau de 500.000 de alegători, din cel puțin 21 de județe, cu cîte 20.000 de semnături în fiecare. Iar după ce am strînge 100.000 de semnături, n-ar mai fi așa de complicat să găsim de 5 ori mai multe.

Să nu credeți cumva că sesizarea președintelui am amintit-o pentru că-l iubesc pe actualul! Nici vorbă, dar asta-i legea, astea-s căile de atac.

Iar următoarea inițiativă a românilor, ca o dovadă de dragoste supremă, ar fi chiar pentru el. Și, sigur, pentru minunatul guvern.

PS. O conecință imediată a inițiativei de mai sus, în cazul în care ar fi adoptată, ar fi creșterea bruscă a salariului minim pe economie. Inclusiv a nivelului de trai, prin taxe mai mici la carburanți, alimente. Și s-ar dezvolta și programele sociale, facilitățile pentru locuințe noi etc.