ATUNCI CÎND NE VOM SĂTURA DE „RĂUL CEL MAI MIC”

N-am nici o pretenție că aș fi analist, nici în aceste momente, nici în general. Analiza ar trebui să implice cu totul altceva decît ceea ce voi face aici. Urmează un punct de vedere extrem de subiectiv, pentru că este ceea ce simt eu.

M-am tot întrebat de la Brexit încoace, urmărind și creșterea extremei drepte în Europa ori pur și simplu proliferarea (dar și acceptarea tot mai clară a) promisiunilor populiste, de ce se întîmplă toate astea? De ce un popor care a crescut împreună cu Europa ar vrea să iasă din acest sistem? De ce să accepți atît de ușor promisiunile unui fanfaron (și nu, aici nu mă refer doar la Nigel Farage, mă gîndesc și la Grecia lui Tsipras, mă uit și la Franța cu Le Pen sau Ungaria)?

Poporul alege. E dreptul lui, asta înseamnă Democrație. Majoritar, poporul alege să iasă din Europa. După foarte puțin timp, poporul regretă ce a votat. Majoritar, poporul alege în fruntea celei mai mari puteri și democrații din lume un bărbat ce a promis public să construiască ziduri la graniță. Există, deja, voci din rîndul aceluiași popor majoritar care regretă alegerea.

Mă uit în jurul meu și mă întreb: aș putea oare să spun că în ultimii 27 de ani, de cînd votăm liber în România, m-am simțit vreodată cu adevărat reprezentat de vreun politician? Am ales vreodată cu sufletul, deci complet împăcat că votul meu s-a dus către cineva care să-mi ofere mie ceva nou, mai bun? Nu, nici măcar la primul vot pentru președinte, cînd m-a tras soră-mea de mînă și mi-a spus cum stăteau, de fapt, lucrurile. N-am votat niciodată complet convins că omul ori ideea ori partidul mă reprezintă. Am ales „răul cel mai mic”, din păcate despre acest clișeu este vorba.

Dar măcar am ales.

În Marea Britanie, participarea la referendumul care decidea viitorul imediat al Regatului, deși mare, de peste 70%, arată că o treime din britanicii cu drept de vot n-au fost interesați de subiect. În SUA, deși participarea la vot ar putea depăși recorduri, va lăsa totuși pe dinafară oameni cu drept de a alege președintele. În România, prezența la vot a scăzut constant după imensa participare din ’90. Mulți sînt cei care renunță la exprimarea votului pentru că nu se mai simt reprezentați.

Dar oare majoritatea celor care au decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Eurpeană se mai simt reprezentați de politicienii aflați la putere? Americanii care tocmai l-au pus pe Donald Trump în cea mai importantă poziție politică din lumea asta se mai simt reprezentați de politicienii care au condus Statele Unite? Și într-un caz și în celălalt, oamenii care muncesc zi de zi au simțit că le e mai greu, pe măsură ce timpul a trecut. Și au ales, cei mai mulți dintre ei fără să se gîndească la implicațiile internaționale ori planetare ori universale ale votului lor. Au votat extrem de egoist, gîndindu-se la viața lor.

Eu am ales de cele mai multe ori „răul cel mai mic”. Dar poporul a hotărît, adesea, altfel. Pentru că așa cum s-a întîmplat și cu Brexit-ul și cu alegerea lui Trump, muncitorii dezamăgiți de politicieni s-au dus masiv la vot.

În pragul alegerilor din România, apar inevitabil „dezamăgiții”. Cei care se declară atît de scîrbiți de politică încît nici măcar nu-și mai deplasează fundurile simandicoase să-și anuleze voturile. Numărul lor crește. Așa se face că „democrația” se reduce, cu fiecare perioadă electorală, la decizia pe care o iau jumătate dintre românii cu drept de vot pentru toți ceilalți.

Și încă n-am avut un referendum în România care să pună sub semnul întrebării beneficiile participării în structurile UE. Și încă nu avem un clovn atît de carismatic ca domnul Trump în România. Pentru că atunci cînd se va întîmpla asta, majoritatea îl va alege.

Atîta timp cît actualii politicieni nu vor reuși să coboare cu adevărat în stradă, să înțeleagă adevăratele preocupări ale alegătorilor, vom avea tot mai multe derapaje ori rezultate surprinzătoare. Inclusiv în România. Actuala clasă politică nu trebuie să se simtă în siguranță doar pentru că nu avem alternativă.

Pe de altă parte, atîta timp cît în România nu va apărea acea alternativă care să îi convingă pe cei ca mine ori pe cei care au renunțat să mai voteze, rezultatele vor fi aceleași. Pe asta se și bazează acum politicienii care ajung în Parlament, indiferent de cît de des își schimbă partidul ori convingerile declarate.

iesirea

Pînă într-o zi cînd oamenii își vor da seama că trăiesc prost. Ori că ar trebui să trăiască mai bine. Și atunci, totul se va prăbuși cu zgomot.

Atunci, nici chiar noi, cei care vom fi votat „Răul cel mic” nu-i vom mai putea salva.

Advertisements

Rușinea de a fi șef în România

Citesc aici despre rușinea directorului general al CNADNR de a fi șef al acestei companii. Ce spune dumnealui? „…vă spun sincer mi-a fost ruşine că sunt directorul acestei companii, în această ţară, având în vedere cum arată starea drumului… de ce zic acestei companii pentru că această companie se ocupă de drumurile naţionale.” Domnul director a condus, înțeleg eu, o mașină pe o anumită porțiune dintr-un drum național, după care a ajuns la această concluzie dură: rușine.

Desigur, la prima vedere reacția directorului te face să te gîndești că șefii sînt și ei oameni, că au sentimente, că, uite, sînt bine intenționați și că lucrurile se schimbă în țara noastră. Ca să nu mai zic de vorba aia care umbla pe vremea comuniștilor, că “ei nu știau”…

Problema e că domnul Neaga e director CNADNR de la sfîrșitul lui august 2013! Adică de un an și 9 luni, 21 de luni, ceea ce înseamnă aproximativ 630 de zile! Vă dați seama? I-au luat 630 de zile unui director al companiei care se ocupă de drumurile din țara asta ca să-și dea seama că un drum (național) e prost! Mă întreb ce o fi făcut domnul director in celelalte aproximativ 629 de zile rămase, considerînd că i-a luat o zi să ajungă la concluzia de mai sus?

Știrea asta îmi aduce aminte ce văd, de cîteva săptămîni încoace, prin București: o neîncetată foială a polițiștilor de la rutieră, de la Otopeni prin centru și mai departe, dispuși strategic pentru a asigura trecerea în viteză a coloanelor oficiale. Pleacă președintele la o vizită împortantă, polițiștii și jandarmii se întind pe traseu, pleacă premierul într-o vizită, polițiștii și jandarmii se postează în punctele-cheie, trece coloana oficială cu sirene și girofare, șoferii stau și privesc fascinați, se întorc coloanele de la aeroport, iar trec în viteză – deși nu mai e nici președintele, nici premierul acolo.

Acum, că s-a deschis sezonul rușinii de a fi conducător în România, mă aștept la următoarea scenă: să oprească brusc coloana oficială la jumătatea drumului, să coboare președintele/ premierul din mașină și să spună: “Vai, mi-e rușine! N-am știut că sînt șoferi care trebuie să sufere din cauza noastră!”

Ori, cine știe, luați de val, să nu cumva să meargă mai departe și să observe că în această țară avem și cerșetori, că sînt oameni ale căror drepturi sînt încălcate zilnic, că sistemul sanitar e la pămînt, că bugetul învățămîntului e doar o cifră frumoasă, că politicienii au grijă mai întîi de ei și apoi de mamele lor, că sînt și români care i-au votat iar acum trăiesc o crudă dezamăgire.

Și care abia dacă ar mai avea puterea să spună “mi-e rușine…” Rușinea, ca medicament național…

DEMISIA

E doar un act. Poţi să îţi dai demisia într-o mulţime de situaţii. Fie că nu-ţi place locul de muncă şi pleci, fie că îţi cere şeful să o faci. Ori, dacă tu eşti şeful şi ai făcut-o lată de tot, tu fiind un om responsabil, îţi dai demisia şi gata.

Traian Băsescu este în cea de-a treia categorie. Nu poţi fi exemplu de morală cînd familia ta are probleme grave cu justiţia. Nu mai sîntem pe vremea domnitorilor.

Demisia. E un act simplu. Se scrie repede.

Un comentariu adorabil

Am primit acest cometariu. Trebuie să vi-l împărțășesc:

Screen shot 2014-06-19 at 4.34.24 PM

“are you for real?? tu chiar crezi in clipul ala cu pixelul albastru,asa-i? … mi-e aproape mila de tine.. fii vigilent in continuare, urmeaza noi dezvaluiri la a3.”

Este la textul meu despre familia Băsescu și despre dezvăluirile pe care le-a făcut Antena 3. Rîndurile scrise de cititorul meu (ce să fac, asta e) dovedesc că talibanismul are și forme adorabile. Desigur, mailul domnului nu e valabil, dar am ales totuși să îl aprob. Mi se pare prea bun.

Am găsit pixelul! Antena 3 e de vină!

Nici măcar nu îmi mai e silă. Am trecut de starea asta. Din păcate, am ajuns la altceva: rece pe șira spinării. Antena 3 a prezentat, aseară, această înregistrare:

 

„MIRCEA BĂSESCU

Vine la el ministru, vine nu ştiu cine … vorbeşte cu el.

FLORIN ANGHEL, fiul lui Bercea Mondial:

La cine?

MIRCEA BĂSESCU

La … vorbesc de Traian.

Vine ministrul, zice: Mă, vezi ce-i acolo. Că, na … ştie ăla ce-are de făcut.”

(sursa: Antena 3)

Screen shot 2014-06-19 at 9.57.14 AM

Dimineață, Mircea Băsescu, fratele președintelui, a trimis presei un comunicat. Iată-l:

“În primul rând semnalez faptul că atragerea Instituției Prezidențiale și a președintelui României în acest scandal mediatic nu are niciun suport real. Președintele României, Traian Băsescu, nu are niciun fel de legătură cu relația mea cu membrii familiei Anghel. Menționarea numelui lui Traian Băsescu în dialogul purtat cu membrii familiei Anghel nu s-a făcut în sensul concluzionat în cuprinsul emisiunii de televiziune. Am menționat că președintele știe de cazul lui Anghel Sandu în condițiile în care dosarul acestuia era foarte mediatizat la acel moment, situația să fiind de notorietate. Este regretabil că se încearcă denigrarea Instituției Prezidențiale în condițiile în care președintele României, prin activitatea sa din ultimii ani, a încercat și a reușit să facă Justiția să poată funcționa în România”

 

„Atragerea președintelui în acest scandal nu are niciun suport real”??? Așa o fi, domnule Băsescu (îmi cer scuze, nu mă refer la președintele României, mă adresez fratelui domniei sale). Ba chiar plusez: după o atentă studiere a înregistrărilor, pot să spun că Antena 3 e de vină, că nu dumneavoastră, domnule Băsescu (nu, nu vorbesc despre președintele României!) explicați acolo cum ar putea interveni președintele Băsescu, adică fratele dumneavoastră, în sprijinul unui infractor.

Că secvența e scoasă din context trebuie să demonstreze fratele președintelui, împreună cu avocații lui. Nu îmi fac probleme că nu ar avea bani pentru avocați. Dar chiar și dacă ar fi așa, fratele președintelui îi explică fiului unui infractor cum ar putea interveni președintele în actul de justiție. Chemîndu-l pe ministrul de resort la raport.

 

Această propoziție va rămîne, indiferent dacă Mircea Băsescu – în calitatea lui de frate al președintelui României – vorbea serios sau doar se dădea mare în fața unui fiu de infractor.

PS. Data trecută, cînd cu scatoalca pe care președintele (nu?) i-a dat-o unui copil, o întreagă mașinărie s-a pus în mișcare. În ciuda tuturor evidențelor, o seamă de specialiști în televiziune au apărut peste noapte și tot așa, ca prin minune, au construit un zid de “dovezi” că imaginile erau trucate. Sînt curios ce vor spune acum. Deși, de data asta, Traian Băsescu e la final de mandat, deci s-ar putea să nu-i mai fie de folos nimănui.

 

Războiul lichelelor. Cine-i la butoane?

„Să vă văd acum, băsiștilor, ce veți face?”. „Ciuma roșie, asta sînteți! Vreți să întoarceți țara la comunism!”. „Nemernicilor”. „Lichelelor!”. Of…. dar ce se întîmplă?

Pînă mai ieri colegi de baricadă se înjură aspru, cu o sete ce pare inumană. Cum altfel aș putea-o califica dacă nu face decît să le ia mințile?

Mi-a fost întotdeauna silă de extreme. Ori, mai bine zis, mi-a fost teamă să mă las cucerit complet de o parte sau de opusul acesteia. Ceea ce se întîmplă azi nu face decît să îmi confirme că am ales bine.

 

Opriți-vă puțin, respirați și gîndiți-vă așa: într-o țară în care fantoma hidoasă a votului furat bîntuie fiecare scrutin, avem oare nevoie să le alimentăm jocul puturos? La ce ne ajută?

E așa un deranj peste tot, urlete, ochii ies din orbite, frunțile se încruntă, încît mă tot întreb: de ce? Și cine are butoanele, totuși?

Dacă vreți să fiți activiști, măcar fiți sinceri și spuneți-o cu glas tare! Desigur, asta vă va obliga să găsiți motive serioase peste 4 ani, cînd vă veți schimba, complet, opțiunea politică.

Bucureşti-20120620-00218

PS. Corul țipetelor pe care l-am blamat atîta vreme sub Traian Băsescu e preluat, acum, cu mare succes de jurnaliști. Iar linia de demarcație pînă la isterie e atît de fină că nici nu o mai observă nimeni.

Cum aruncă Băsescu în aer rămășițele USL

“Fac un apel la cei doi lideri ai USL să revină la rațiune, nici unii nici alții nu vor să se despartă, dar au orgolii și nu știu cine pierde. Ii propun public premierului să cedeze la solicitarea PNL de a-l avea pe Iohannis vicepremier, ar debloca lucrurile.”

Acesta e mesajul de ieri seară al președintelui. Aparent nevinovat. Aparent, un atac la ambii lideri ai coaliției care, să nu uităm, a cîștigat cam 70 % din voturi la ultimele alegeri. Un mesaj care va dinamita, cred eu, ultimele cărămizi de la fundația și așa șubredă a USL.

Cerîndu-i premierului să îl accepte pe Klaus Iohannis, Traian Băsescu nu face decît să alimenteze suspiciunile care au depășit demult stadiul de șoapte pe la ușile sălilor de ședință social-liberale. Practic, președintele avea două variante: să îi ceară premierului să cedeze în fața presiunilor PNL, sau să îi ceară lui Crin Antonescu, celălalt președinte USL, să nu mai insiste cu modificarea structurii guvernului (deși această modificare nu ar necesita decît acceptul premierului).

Făcînd apel la “rațiunea” premierului și nu la cea a președintelui Senatului, Băsescu le dă un solid material de criză celor care acuză o apropiere parafată în secret între actualul locatar al Cotroceniului și veșnicul candidat

De fapt, pentru Traian Băsescu Klaus Iohannis e doar o unealtă. Nici vorbă să-l fi apucat, peste noapte, grija că puterea de muncă și talentele organizatorice ale “neamțului” ar risca să se piardă. În urmă cu 5 ani, același Traian Băsescu îl refuza pe Iohannis, propus ca premier de o majoritate politică cvasi-majoritară, în dauna lui Lucian Croitoru. Actualul primar al Sibiului era renumit și atunci pentru exact aceleași lucruri ca și acum. Doar că atunci, președintele n-a vrut.

Acum, Băsescu joacă o carte pe care a pregătit-o de mult timp: cea a atragerii PNL într-un “joc al puterii ce va fi”, bazîndu-se pe o erodare naturală a credibilității PSD. Dublată, spre norocul președintelui, de lăcomia socal-democraților, care își scot la iveală, pe zi ce trece, fețele hîde ascunse sub straturi groase de machiaj de televiziune. Rupînd coaliția, Băsescu își oferă un răgaz pentru a pregăti mișcarea Dreptei, acum doar un firav lăstar. Atrăgînd PNL în Opoziție, realizează ceea ce n-a reușit nici un lider aproapiat lui: apariția chiar a Opoziției, inexistentă acum.

“Nu ne mai putem juca de-a Guvernul.” a mai spus Băsescu aseară. Are perfectă dreptate, din păcate. Doar că o face, din nou, jucîndu-se de-a “tătucul națiunii”. Un rol pe care îl știe la perfecție.

E foarte interesant de văzut dacă îi va merge și de data asta.