JUMĂTATE DE VIAȚĂ

Am văzut, împreună cu Ioana, cîteva poze cu copiii de acum 2, 3, 4 ani. Și-apoi am stat puțin de vorbă. „Cît de mult au crescut, iar mie mi se pare că nu m-am schimbat deloc.” mi-a spus soția mea. Nici mie nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce, poate doar m-am îngrășat puțin. Am 44 de ani.

 

Azi dimineață am aflat că a murit Cohen. N-o să mă apuc acum să mă laud că am fost vreun mare fan, că i-am știut melodiile pe de rost, că vai ce tragedie. Nu. Din contră, l-am descoperit destul de tîrziu, i-am ascultat atunci foarte multe albume, pe de rost i-am învățat (doar) cîteva melodii, i-am cîntat o dată „La mulți ani!” și el era de față (și alte cîteva mii de oameni, că era un concert de-al lui). Și cam atît.

Cohen era însă tot timpul acolo. Cînd vroiam să ascult „ceva” care să-m facă bine și nu știam ce, Cohen era acolo. Ei bine, Cohen a murit. Avea 82 de ani. Dar va rămîne acolo, în locul ăla special.

Problema e alta. Cînd am aflat că a murit, m-a cuprins panica. Pentru că mi-am dat seama că era unul dintre oamenii care, știam cu toții fără urmă de îndoială, „intenționa să fie nemuritor.” Ei bine, i-a ieșit, dar în alt fel.

 

Am 44 de ani și m-a cuprins panica. Am ajuns, probabil, la jumătatea vieții. Asta o știu din biletul de papagal pe care îl am de cîțiva ani, potrivit căruia (e scris într-o română aproximativă, dar am priceput esențialul) voi trăi 87 de ani și partea cea mai bună începe de la jumătatea vieții. Deci, e un fapt.

Am ajuns la jumătatea vieții și n-am făcut mare scofală.

 

Desigur, cea mai mare realizare sînt copiii. Dar pe ei îi faci, apoi încerci să îi modelezi, îi ajuți cît te duce capul și îi ștergi la fund sau îi urmărești în nopțile lungi cînd au febră și în diminețile cînd plîng sau se bucură că se duc la grădiniță și apoi brusc, se fac mari, vor să meargă la facultate în altă țară și pleacă și gata. Casa e dintr-o dată goală și poate că nu știi cu ce să o umpli.

Da, fără îndoială, asta e o realizare. Dar în rest? Ce am făcut? 20 de ani de televiziune, cei mai mulți muncind 11, 12, 13, 14 ore pe zi. Îmi spuneau „N-o să-ți facă nimeni statuie în față!” Au avut dreptate, nu că mi-aș fi dorit statuie. Plus că „în față” ar fi însemnat, de cele mai multe ori, „în parcare”. Și ar fi fost cam jenant să am statuie în parcare… Jenant pentru ceilalți șoferi în sensul de „deranjant”, că aș fi ocupat cel puțin un loc de parcare cu statuia. Cel puțin unul zic, modest.

 

Dar bine, lăsînd gluma la o parte, eu tot mă simt puțin panicat. Nu mă compar cu Cohen, că el a fost om deștept, a fost un geniu. Și un artist, unul imens. Dar mă uit în jur și văd destui oameni care să fi făcut ceva „care să conteze” pînă la 4o de ani. Iar eu am 44. Și, dacă am noroc și nu mă calcă vreo mașină sau nu mă bate cineva decisiv la antrenament sau nu mănînc ceva foarte stricat, mai am încă o dată pe atîta.

 

Încă 44 de ani. Ar fi destul timp să învăț să scriu cum o făcea Capote, ori poate Vonnegut sau, de ce nu, Karl May; să mă bat ca Bruce Lee (de fapt, ca Ashihara, dar Bruce Lee e o marcă mai la îndemînă pentru necunoscători, e mai ușor ca reper), să călătoresc ca Jacques-Yves Cousteau și să fac poze ca James Nachtwey. (Într-o vreme aș fi vrut să cînt ca Morrison, dar am mai crescut.)

foto: Andrei GÎNDAC
foto: Andrei GÎNDAC

Cam asta e. 40 de ani înseamnă mult. Mă apuc de treabă acum. Scena e goală în fața mea.

 

 

Advertisements

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

MUZICA DIN VIS. POVESTE PENTRU PIAN ȘI ORCHESTRĂ.

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură. O explicație. Trebuie să fie.

Cele mai vii amintiri legate de muzică pe care le am din copilărie: bunicul meu cînta la saxofon și la clarinet. Într-o zi, s-a hotărît să mă învețe muzică. A scos din cutia lui saxofonul care sclipea, un instrument frumos, îngrijit. Mare. Mare pentru mine atunci, eram un puști slab, pirpiriu. A rămas mare și acum, pentru că n-am mai avut ocazia să ating unul, iar saxofonul a păstrat dimensiunile de atunci. Așa cum curtea din copilărie se întindea pe o suprafață fabuloasă, deși acum o străbat din cîțiva pași.

În mîinile mari ale bunicului meu, saxofonul revenea la dimensiunile lui normale, căpătînd, însă, puteri magice. Altfel nu știu cum ar fi scos sunetele acelea.

Mi-a arătat. Trebuia să suflu și să apăs clapele. Era simplu. Miraculos de simplu. Am luat instrumentul metalic în mîini, probabil că ar fi trebuit să fie rece, înghețat, dar mi-l amintesc cald, prietenos, în ciuda sclipirilor de oțel. Trebuia doar să suflu și să apăs clapele. Am prins muștiucul între buze, mi-am umflat pieptul cu aer și am suflat.

Cam asta a fost prima lecție de saxofon. Bunicul a mai încercat de vreo două ori să îmi arate cum să suflu, însă, în ciuda efotului meu vizibil, saxofonul nu scotea nici un sunet. Acum, dacă stau să mă gîndesc, cel mai probabil eram prea mic să îi înțeleg puterea magică. Să o înțeleg ca să o pot stăpîni. Ori să mă las condus de ea, habar n-am.

A doua lecție a venit la cîteva zile mai tîrziu. Ori poate luni, dar ce contează? Cînd bunicul a deschis un caiet de muzică și mi-a arătat portativul. A scris notele cu mîna lui, pe prima pagină.

A treia amintire: eram la școală, la ora de muzică. În fața mea, pe banca pe care lăsaseră semne cîteva generații de școlari, stătea cuminte, stingher, caietul de muzică în care scrisese bunicul. Era moștenirea lui. Plecase după acea lecție în care îmi arătase portativul. Nu mai știu cînd, nu mai știu cît a durat. Dar a plecat.

Profesorul de muzică avea, ca majoritatea profesorilor de pe vremea mea, fixuri. Pe vremea aia, școala nu se făcea cu vorba bună. Unul dintre fixurile profesorului de muzică era ca noi, elevii, să avem caietele băgate în coperți de plastic. Urîte, că altele nu erau și sigur că nici simțul meu estetic nu era atît de dezvoltat încît să îmi dau seama, dar da, erau hidoase. Iar eu uitasem să le spun părinților că era obligatorie coperta de plastic.

Nici nu mai știu cum s-a întîmplat. Cred că mă pregăteam să scriu ceva în caietul magic. Profesorul a venit din spate, s-a oprit în dreptul meu, parcă era în dreapta, a luat caietul de pe masă cu o mișcare nervoasă și l-a rupt în două bucăți pe care mi le-a aruncat înapoi, pe banca scrijelită.

A fost prima mea criză de nervi serioasă. L-aș fi bătut dacă n-aș fi fost atît de mic. Cumva, printre urlete și sughițuri de plîns, printre convulsiile revoltei, am reușit să îi arăt portativul, acum rupt în două, și să îi spun cine îl făcuse.

Nu știu dacă aceea a fost prima mea victorie de copil în fața unui adult. Nu știu dacă atunci am învățat expresia „gustul amar al victoriei”. Știu doar că profesorul s-a schimbat la față. Bunicul meu îl învățase muzică, așa cum îi învățase pe mulți viitori artiști. (unii dintre ei cîștigînd apoi titlul pompos de „ai poporului”)

 

Undeva, în trecut, există întotdeauna o legătură, o explicație.

Poate de aia mi-a plăcut mie Sergiu. Poate de aia am și fost reticent cînd l-am cunoscut, după un concert de-al lui la Sala Radio: pentru că mi-a fost teamă că-mi va aduce aminte de toate astea. Ceea ce s-a și întîmplat, pînă la urmă.

Nu mai zic că e și maramureșean, că a copilărit la doi pași de locul unde am crescut eu. Nu mai zic… Noroc că eu sînt mai bătrîn decît el, deci mai înțelept.

Sîmbătă, pe la 7 seara, mă duc să-l văd la Odeon. La „Piano Colours”, spectacolul lui Sergiu și al prietenilor săi. Am beneficiat de o mare favoare: am „văzut” spectacolul acesta înaintea tuturor. Mi l-a povestit Sergiu într-o seară, pe Skype. Era la Londra, tocmai „i se luase curentul” și a zis să nu facem o legătură video, că rămîne fără baterie la telefon. Curentul n-a venit nici după două ore, cînd a terminat povestea. Însă nu ar fi fost nevoie să ne vedem ca să înțeleg visul. Pentru că asta e „Piano Colours”, e un vis. Visul unui artist care cochetează și se ceartă și se iubește cu muza lui.

Iar visele n-au nevoie de imagini clare și nici de conexiuni prea bune pe internet. Și nici chiar de curent electric, în mijlocul Londrei. Visele au nevoie de oameni care să vrea să le deslușească, să le limpezească. Să le audă. Să le imagineze, să le ducă mai departe. Eu asta voi încerca să fac la Odeon.

 

 

Am recuperat caietul de muzică. Mi l-a lipit cineva, nu mai știu cine. Pe prima pagină e un portativ cu notele desenate frumos, de o mînă fermă.

E tot fără copertă.

piano
Piano Colours. 8 octombrie, Teatrul Odeon. ora 19.00

 

PARIS. JE T’AIME!

Primele mele amintiri despre Paris se pierd în timp. A fost undeva prin 1992 sau 1993.

Trecusem prin umilitoarea experiență a obținerii vizelor, ceea ce presupunea, pentru cei care nu știu, mai întîi, o invitație din partea unui cetățean francez, care își asuma astfel aproape întreaga responsabilitate pentru ce făceam eu acolo.

Cu formularul stufos pe care îl primeam prin poștă, mergeam la Ambasada Franței. După și dacă obțineam viza temporară, urma adevăratul calvar: vizele de tranzit pentru Germania și Austria, cu cîte două intrări și două ieșiri fiecare, pe care trebuia să le iau în ordine, estimînd zilele cînd aveam să traversez cele două țări.

Erau însă oameni deja specializați în toate hîrțoagele astea și unul dintre ei mi-a ușurat și mie obținerea ultimelor două vize. Doar cei care au trecut prin aceste proceduri știu cît de grea era așteptarea, cît de puțin dormeam nopțile acelea pînă cînd obțineam toate actele miraculoase.

Dar, cine știe, pot fi de vină doar amintirile care se șterg, poate că nu era chiar așa… Și totuși….

eiffel

În afară de cîteva simboluri pe care le văzusem la televizor, habar nu aveam ce însemna Parisul. Cu toate astea, prima mea amintire din Paris, de atunci, din ’92 sau ’93, nu e legată nici de Turnul Eiffel, nici de Louvre, nici de Pere Lachaise.

Sora mea era în Franța la studii. O familie care o “adoptase” ne-a dat cheile unui mic apartament din Cartierul Latin, unde am stat o săptămînă. De acest apartament îmi amintesc.

Nu mai știu cum arăta, îmi aduc aminte vag senzația de bine pe care mi-o provoca felul în care era aranjat, știu că avea un pat înalt în dormitor și cam atît. Însă un lucru îmi revine cu putere de fiecare dată, ca și cînd ar fi fost ieri.

În fiecare dimineață, plecam în oraș. N-aveam bani, așa că mergeam foarte mult pe jos. Aveam ținte precise, un plan pe care sora mea, mai mare și mai inteligentă decît mine, îl avea foarte clar. Vizitam.

Pe la prînz treceam pe lîngă tot felul de mici magazine unde se vindeau senvișuri ce miroseau foarte bine. Le priveam lung și treceam mai departe, spre Notre Dame, unde ne mîncam pachetul pregătit cu mare grijă tot de soră-mea, cu o seară înainte.

Făceam kilometri întregi. Seara, ne întorceam în cochetul apartament din Cartierul Latin.

Iar imaginea ce mi-a rămas e asta: mă cocoțam pe geam și priveam afară, spre curvele de la capătul străzii. Mă amuza să le cronometrez performanțele. Mă lăsam cuprins de liniștea străzii.

Din casă auzeam Supertramp, cu al lor “Logical Song”.

“Now watch what you say or they’ll be calling you a radical, Liberal, fanatical, criminal.” Cuvinte ce au căpătat, acum, parcă alt miros.

Exerciții de prezent

Mă concentrez pe acum, aici. Nu există trecut, nu există viitor. Prezentul umple camera rece, ca într-o imagine-clișeu a budhismului practicat de occidentali: apa care umple vasul în care e turnată, ajungînd în fiecare rotunjime ascunsă, fiecare por.

E rece. Iar gîndurile o iau razna, spre o altă dimineață, poate că n-a fost niciodată sau poate că va fi. E rece acum, îmi spun, și mă agăț de prezent.

Miroase a ceva. Din trecut sau viitor, cel mai probabil in trecut, pentru că-mi amintesc. E foarte greu să ramîi în prezent și să nu te arunce aiurea mirosurile. Și totuși, încerc. Miroase a ceva bun, din trecut. Aici, acum.

De afară se aude bătaia regulată a unui ciocan pe lemn. Trebuie să fie un lemn mare după cît de înfundat e sunetul. Ori, cine știe, poate taie cineva lemne. Îmi amintesc o altă dimineață cînd cineva tăia lemne, ori poate bătea un par de lemn cu barosul. Cred că aveam vreo 10 ani… Acum, un avion trece pe deasupra casei și sparge muzica barosului pe lemn. Sau ce-o fi fost. A trecut mult timp de cînd n-am mai fost cu avionul.

 

Acum, aici. Sunete, mirosuri, senzații – sau hai să vorbesc doar despre lucruri concrete – sunete, mirosuri, sentimente de aici, de acum, care mă aruncă cu o viteză teribilă într-o ieri nedefinită.

Am citit undeva despre principiile budhismului. Despre bază. Aici, acum și despre toate exercițiile care te fac să trăiești asta. Să ajungi să trăiești acum, aici.

Era un „National Geographic” din decembrie, 2005. Costa 99.000 de lei.

IMG_4906

PS. Unora dintre voi le va plăcea ce-am scris. Unii dintre cei cărora le va plăcea ce am scris vor crede că au înțeles ce se ascunde în spatele acestor rînduri. Dacă va fi așa, îi rog să mă anunțe. Să înțeleg și eu.

Promisiunea

L-am cunoscut în 1996. Pentru cei care stau mai prost cu matematica, asta înseamnă acum 18 ani. De fapt, ca să fiu foarte riguros (deși el nu era așa, el era poet) l-am cunoscut în august 1996. Deci mai sînt cîteva luni pînă să se facă 18 ani. Eu avea 24 de ani. El, 50.

Nu știu ce ne-a atras unul la altul. Pletele mele pînă pe spate mă făceau greu de ratat într-o televiziune în care patronul nu suporta părul lung la băieți. Lui, cocoașa îi ușura efotul de a se ascunde de lumea din jur fix atunci cînd avea chef.

Redacția însemna pe vremea aceea familie. Cei care au lucrat într-o redacție pe vremea aia știu despre ce vorbesc. Totul se petrecea acolo. Totul se împărțea acolo. Nu spun că era neapărat bine. Ci doar că așa era și că așa am crescut. Împreună.

De la certuri la împăcări zgomotoase pînă la nunți, botezuri și înmormîntări, am trecut prin toate împreună. Și da, cred că am devenit prieteni. În sensul ăla în care cred că i-aș fi putut spune absolut orice. Și, probabil, și el ar fi putut face la fel.

Cineva spune că performanța fiecăruia depinde de calitatea rutinei. Rutina noastră nu păcătuia din punctul ăsta de vedere. De fapt, știrile de televiziune nu ne-au permis să știm ce e aia rutină. Asta o spun doar așa, ca o completare a tabloului certuri/ împăcări/ nunți/ botezuri/ înmormîntări.

Viața profesională ne-a despărțit. Și n-am prea avut nici unul timp de altceva. Ne-am văzut tot mai rar, dar ne bucuram de fiecare dată.

Anul trecut am aflat că era bolnav. Ne-am dus să-l vedem, cu Agatha și Ioana. S-a bucurat. Foarte mult. Și-am promis că trecem din nou cît de curînd.

Însă n-am făcut-o. Zilele au trecut, au trecut și lunile. 5.

Azi dimineață a murit. Ieșise la aer în fața blocului. Cred că ultimul lucru pe care l-a văzut a fost dimineața asta superbă.

 

Îmi pare rău, DRS! Îmi pare rău că nu mi-am ținut promisiunea. Dar îmi pare și bine. Că te-am cunoscut.

 

PS. Știu, cumva, că m-ai iertat. Și-așa, ca o glumă proastă la final de tablou, nu-s supărat pe Dumnezeu. Ci sînt foarte, foarte nervos pe mine.

 

Cum să te lași de fumat. Sau, mai bine “Cum să nu mai fumezi”.

Am fumat aproape jumătate din viața mea. Adică vreo 18 ani. În ultimii 5 ani m-am lăsat de 2 ori. Prima oară m-a ținut jumătate de an. A doua oară aproape 2 ani, pînă spre sfîrșitul lui 2012, începutul lui 2013. M-am reapucat de fumat atunci, azi o țigară, mîine două și tot așa, pînă am ajuns la un pachet. Ceea ce, oricum, însemna mai puțin decît pe vremea cînd fumam de cînd deschideam ochii pînă ce adormeam.

smoke

Prima oară nu mai știu cum m-am lăsat. Nu mai țin minte care a fost motivul, ce buton am atins de-am reușit să nu mai fumez. Trecusem printr-o serie de schimbări importante în viață și, sincer să fiu, încă una majoră a venit destul de simplu.

A doua oară s-a întîmplat într-o dimineață. M-am trezit, mi-am băut cafeaua, am fumat cele 3 țigări cu care mă trezeam, am intrat la duș și nu știu de ce m-am întrebat „Ce-ți place mai mult, să conduci mașina sau să fumezi?” Răspunsul a venit natural: „Să conduc mașina!” Așa că am hotărît, nu știu de ce, să mă concentrez pe activitatea care-mi plăcea mai mult, condusul. Pe drumul spre redacție n-am fumat deloc. În mod normal aș fi intrat în panică fără cel puțin ale 3 țigări. Din clipa în care am ajuns la birou, mi-a fost clar că nu aveam să mai fumez. Și n-am mai făcut-o pentru următorii aproape 2 ani.

Cele mai frumoase amintiri legate de lăsatul de fumat se leagă de gust. În ambele cazuri, la vreo 2 săptămîni după ce mă oprisem, am avut cîte o mică revelație. Care a devenit apoi mai mare, transformîndu-se într-un soi de plăcere demnă să se numească viciu: mîncarea a căpătat, într-o zi, gust. Papilele mele gustative, amorțite de mizeriile pe care le tot băgasem în mine în cantități greu de crezut se curățau. Iar mîncarea recăpăta ceea ce eu credeam că simțisem tot timpul – arome, gust, miros, farmec.

Momentul acela e cu adevărat fascinant! Ar trebui să îl trăiască toți fumătorii care nu s-au lăsat niciodată. Gustul mîncării le va schimba felul în care înțeleg viața.

Îmi amintesc și acum mîncărurile care m-au marcat: prima oară a fost un somon în crustă de muștar. A doua oară a fost osso buco.

Mi-am amintit toate astea acum, cînd soția mea face tot felul de bunătăți. Care au un gust anume. Ieri dimineață, cafeaua a avut o aromă pe care o uitasem.

De 14 zile nu mai fumez. Nu m-am lăsat, însă n-am mai simțit nevoia. Iar chestia asta cu „nu m-am lăsat” e o șmecherie pe care mi-o spun, pentru că dacă aș fi decis să mă las de fumat, presiunea ar fi fost, cu siguranță, mult prea greu de suportat. Așa, nu m-am lăsat, deci n-am nici o presiune pe cap.

Iar mîncarea capătă, cu fiecare zi ce trece, acel farmec pe care l-am pierdut, într-o zi, pe drumul ăsta tare ciudat.

Later edit

Am uitat, dragi fumători, să vă spun un lucru: cafeaua…. are un gust…. și-o aromă….