Scrisoare de la un provincial pentru Congres

Dragă Congresule,

Sper că eşti bine, ceea ce îmi doresc şi mie. Te-am văzut, te-am simţit, te-am mirosit şi pot să îţi spun acum, după două zile de linişte, că m-ai impresionat.

(Undeva, pe la începutul anilor ’90, eram student în Capitală. Fusesem acasă, în oraşul meu de provincie, şi mă pregăteam să mă întorc la Bucureşti. Prietenul unei prietene, şef de organizaţie locală al unui recent apărut partid, ne-a propus un fel de afacere: ne duce el, adică ne plăteşte trenul (la cuşetă), cazarea o noapte la un hotel luxos şi ceva mese pe deasupra. Noi trebuia doar să mergem cu el la Congresul partidului care se unea cu unul mai mare, mai puternic şi mai influent. “De ce să mergem noi?” “Pentru că n-am destui delegaţi..”

Şi uite aşa, ne-am urcat noi în tren. Student fiind, un loc la cuşetă era echivalentul unui drum, acum, cu avionul. O noapte de somn. La Bucureşti, hotel primitor. Am primit unul dintre apartamente, pe care l-am împărţit, e adevărat, cu alţi doi “delegaţi.” Şi-am ajuns la Congres.

Nu prea înţelegeam ce se petrecea acolo. Oricum, de pe atunci începuse să se manifeste “rebelul” din mine. Şi politica nu era un domeniu care să mă atragă. Cu atît mai puţin apartenenţa la un partid. Aşa că, în momentul votului, m-am exprimat. Adică, l-am anulat. Am aşteptat, liniştit, rezultatul. Nu mai ştiu cifrele exacte, dar imaginaţi-vă ceva de genul “99 de voturi pentru, un vot nul.” A fost prima oară cînd am simţit că votul meu chiar contează.

Au trecut 20 de ani de atunci. Sau aproape. O veşnicie. Noaptea petrecută la congresul PSD m-a făcut, însă, să cred că lucrurile au rămas la fel. “Congres” e un fel de organism fără vîrstă, care nu se schimbă, nu evoluează în nici un sens. El supravieţuieşte. Aşa cum era pe vremuri.)

Ţi-aş spune multe despre ce am simţit, despre amintirile minunate pe care le am, dar ştiu că eşti ocupat. Şi nu vreau să te reţin. Vor fi tot felul de răutăcioşi ce vor zice lucruri urîte despre tine: ba că ai lăsat mizerie după tine, ba că nu era apă la toalete, ba că nu te puteai strecura cu maşina în parcare, ba că nu erau destule coşuri de gunoi, că “delegaţii” nu erau chiar “delegaţi”, că televiziunile au fost obligate să-şi facă platourile în nişte locuri penibile, că nu erau destule mese la bufet, că oamenii din sală s-au cam plictisit de atîtea şi atîtea ore de stat pe scaune şi-au mai şi adormit. O să fie mulţi răutăcioşi, dar nu-i nimic adevărat.

Uite, eu am păstrat cîteva amintiri. Pînă data viitoare cînd ne vom întîlni.

PS. Mi-am pierdut fularul la Congres. Găsitorului recompensă, da’ n-am bani.