Atunci cînd moare un vis

Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990. Totul era nou pentru mine: o masină cu străini care trecea pe acolo, străini care ne priveau cu lumină în ochi, chiar semnul acela cu degetul arătător și mijlociul ridicate spre cer – îi aflasem însemnătatea cu foarte puțin timp în urmă, în decembrie ’89.

 

N-o să uit cum au trecut pe lîngă mine, mi-au zîmbit, au ridicat degetele și au trecut mai departe. Aveam să văd semnul ăsta și zîmbetele și lumina din ochi de mai multe ori în acele prime luni din 1990. Apoi s-au mai rărit, poate și pentru că n-am mai fost atît de atent la mașinile străine care treceau prin țară: prezența lor devenise banală.

Poate și pentru că sclipirea pe care o vedeau ei în ochii mei, cea care le provoca acele manifestări de simpatie s-a stins încet. Fiecare o poate numi cum vrea, eu o să-i spun „speranță”. Pentru că sentimentul acela pe care l-am avut atunci, că ne va fi tuturor mai bine, l-am pierdut pe drumul lung ce a urmat. Ori, cine știe, poate că nu l-am pierdut, poate că doar am simțit că se duce și atunci am ascuns o fărîmă din el. E fărîma mea, ultima care mă lasă să visez.

Care e visul? E același, cel de atunci, de la sfîrșitul tulbure al anului 1989. Un vis și o speranță – că ne va fi mai bine. Dacă atunci habar n-aveam ce înseamnă asta, după 27 de ani sînt în măsură să spun. E la fel de luminos totul în jur atunci cînd mă gîndesc la el.

 

  1. Cînd un guvern instaurat în urma unor alegeri democratice, necontestate de nimeni, cu o majoritate covîrșitoare în parlament alege să treacă pe șest decizii atît de controversate ca actele din seara zilei de 31 ianuarie 2017, nu face nimic altceva decît să omoare visul. Al meu, al tău, al ei, poate și al lui. Al nostru.

 

PPS. Nu voi uita niciodată semnul victoriei și simpatia sinceră pe care mi le-au arătat străinii aceia care au trecut pe drumul făcut din plăci de beton, în Baia Mare, orașul meu natal, undeva la începutul anului 1990.

Doar că unele detalii, cum ar fi zîmbetul și lumina din ochii mei, au dispărut sub un strat de cenușă.

Advertisements

POVESTE CU DOI GIBONI ÎN ROMÂNIA

Mall Băneasa, parcare. Un domn cu un SUV mult peste medie urcă mașina pe trotuarul pe care trecem noi. Mă uit la el din mers, trec, apoi mă hotărăsc să nu las lucrurile așa. Mă întorc și îi spun: „Bună ziua! De ce parcați aici, sînt multe locuri libere.” Bărbatul, undeva pe la 55 de ani, cu o barbă la modă, îmbrăcat la modă și cu o uitătură cool la modă mă privește în timp ce coboară din mașină: „De fapt, nu prea sînt locuri.” și trece pe lîngă mine.

Pentru cine nu știe Mall Băneasa, e timpul pentru o foarte scurtă explicație: complexul imens care cuprinde și un supermarket și un magazin de bricolaj are o parcare pe măsură. Nu mi s-a întîmplat niciodată, de ani întregi, să nu găsesc nici un loc liber. Sigur, au fost zile cînd a trebuit să parchez departe de intrări sau să mă învîrt vreo 2-3 minute. Dar nu să nu găsesc nimic liber. Am închis scurta explicație.

 

La ieșire, ne oprim la covrigi. Nu e nimeni la rînd. Agatha e mare amatoare de covrigi, sora mea vrea și ea să cumpere pentru copii. Și comandă 2 de un fel, 2 de alt fel, 3 cu brînză, alți 2 cu susan… „Doamnă, dar nu mai luați atîția, că nu putem sta atîta la coadă pentru un covrig, ne așteaptă copiii!” Înșiruirea aparent logică de cuvinte vine din partea unui domn. Se așezase în spatele sorei mele și vorbea tare la telefon. La început în română, apoi într-o altă limbă, a unei minorități importante din România. Cunoașteți genul de „băiat de băiat” îmbrăcat cu un toptan de haine scumpe, puse pe el cu un gust dubios.

Cînd a văzut că sar în apărarea doamnei care nu „se mai oprea din cumpărat”, s-a mai calmat. Iar vînzătoarea, după ce ne-a zîmbit, și-a cerut scuze. „Vă rugăm să ne iertați pentru incident!” Înțelegeți, vînzătoarea și-a cerut scuze pentru comportamentul unui client de-al său.

Cam asta e România. Poți să te întîlnești în fiecare zi cu oameni interesanți, poți să discuți cu ei despre cărți serioase sau să împarți cîteva bîrfe savuroase la un pahar de vin. Poți să mergi la un minunat spectacol de dans contemporan al uneia dintre cele mai cunoscute scenografe din lume, unde să te întîlnești cu cîțiva oameni importanți pentru lumea și aspirațiile tale.

Dar toată această acumulare de bine se poate duce dracului în doar 20 de minute. Cînd dai peste doi giboni, ca ăștia doi despre care v-am povestit.

ÎN GHETOU

Mi-ar fi fost foarte greu să nu văd rozul capotului, profilat pe zidul cenușiu. Asortat cu spoiala de la primul etaj al blocului, însă mult mai puternic.

copyright ICS
copyright ICS

Femeia mă privește cu neîncredere, însă îndoiala dispare pe măsură ce mă apropii de ea. Stă pe scara rece de ciment, alături de o vecină. De jos, domină ghetoul ca și cum ar sta cocoțată pe un tron ros de vreme.

copyright ICS
copyright ICS

Pe vremuri, aici stăteau muncitorii de la Aro. Femeile îmi povestesc că foștii locatari au plecat, încet-încet, iar blocurile au fost ocupate de alți oameni. „Am cumpărat, domnu’!”, îmi spune una dintre ele, deși pare neverosimil. „Da’ e scump, că avem un administrator prost, 30 de lei plătim numa’ la apă!”

 

Găsesc explicația destul de ușor. Din spatele gratiilor ruginite ale unui geam se aude apa căzînd cu putere pe ciment, zgomotul e amplificat de pereții goi într-un ecou sinistru, rece.

copyright ICS
copyright ICS

De la cîțiva metri de unde fac pozele, mirosul de canal e îndeajuns de puternic ca să mă facă să nu pierd vremea pe acolo.

copyright ICS
copyright ICS

Un cîine începe să mă mîrîie, încet, pare amorțit și el de miros. Ori de razele soarelui. O fetiță trece printre noi, iar cîinele se oprește din mîrîit.

Pe singurul geam rămas întreg între mine și sursa mirosului infect scrie, cu litere din bandă adezivă roșie „SNACK”.

copyright ICS
copyright ICS

Oamenii nu prea au de lucru. „Mai e două fabrici.” Femeia în roz îmi spune numele lor, dar nu le rețin, deși mi le repetă. „Da’ nu poți lucra pe opt milioane, n-ai din ce să întreții copiii.” Și atunci, stă. Mă întreb cum își cîștigă existența, însă întrebarea îmi rămîne undeva, în gînd. O vacă mare, cu ugerul plin, se ridică din iarba verde din fața clădirii. A împrumutat ceva din comportamentul cîinilor vagabonzi. Dacă ar începe să se tăvălească pe spate, cu picioarele întinse spre cer și apoi să mîrîie brusc, nu m-aș mira prea tare.

copyright ICS
copyright ICS

Doi puști frumoși trec spre casele lor, cu ghiozdanele pline. O salută pe femeia în capot roz. Se pierd, apoi, pe un drum din spate. Spre alte blocuri.

copyright ICS
copyright ICS

Cîțiva oameni apar pe la ferestre. Mă privesc. Un bărbat se ascunde după perdea cînd vede aparatul foto. O doamnă din alte vremuri privește în gol. Urmele ultimului coafor n-au dispărut complet.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

De peste drum, scheletul ARO mai pierde o cărămidă fără ca nimeni să observe.

copyright ICS
copyright ICS

Fosta platformă industrială urmărește, mută, cum vin copiii de la școală, cum oamenii se întorc acasă cu sacul de cartofi în spinare, cum o melodie nedefinită se scurge de undeva, de la o fereastră de sus din fostele blocuri ale muncitorilor.

copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS
copyright ICS

 

copyright ICS
copyright ICS

Peste toate, femeia în capot roz. A rămas așezată pe cimentul rece. Îi fac cu mîna la plecare și o văd zîmbind.

BOICOTUL, SOLUȚIA PENTRU ROMÂNIA

Înțeleg că PSD anunță că va boicota alegerile dacă guvernul ar reveni la varianta cu două tururi de scrutin în iunie, la locale. Domnul președinte Dragnea spune că ar fi susținut de UNPR și ALDE în demersul său.

Eu cred că asta e cea mai bună veste pe care ne-a dat-o PSD de cînd există! Boicotarea, adică neparticiparea la alegeri ar permite participarea unor cetățeni care n-au de-a face cu politica. Mai mult decît atît, electoratul PSD, atît de fidel ideilor promovate de partid, va rămîne în case în ziua alegerilor sau va alege să-și ocupe timpul cu altceva. Ceea ce va crește, desigur, șansele independenților de a ajunge în poziții de decizie.

Iată, deci, o veste bună. Ar mai rămîne, totuși, ceva ca să mă pot bucura cu adevărat: ar putea face PSD cumva să obțină și susținerea PNL în toată povestea asta? Ca să avem un boicot total din partea clasei politice și, în concluzie, alegeri cu adevărat eliberate?

Bravo Vali distrazate ca meriti fii binecuvintat de D zeu te pup.

(acest text ar fi trebuit să se cheme “Despre patriotism” sau ceva în genul acesta, însă am dat cu banul și a căzut pe muchia cu Vali)

Nu mă întrebați cum am ajuns pe pagina asta, vă rog. Însă am făcut-o și gata..

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.06 AM

 

Și, cum am ajuns la acea vîrstă la care am început să cred că trebuie să învăț ceva din orice experiență, indiferent de cît de ciudată e aceasta, am urmărit cîteva comentarii:

Screen shot 2016-01-07 at 9.13.51 AM

Adică așa: “Oauuu ce curaj valy. Sa intri printre ieii.. Da poate leai facut o melodie si iai facut fani tai.. Numai bine valy vacanta placuta”

sau așa: “astia da badigarzzi boss la multi ani sa traesti Vali-zeu !!!”

sau… “Fi atent cu indigeni, sa vi teafar , sa ne mai canti si noua! !!!….hi hi hi”

Și încă cîteva:

Screen shot 2016-01-07 at 9.12.50 AM

Acum, cîteva observații: deși nu ascult această muzică, nu o să îi dau nimănui în cap pentru că o face. Cel puțin atîta timp cît o degustă în intimitate și nu mă pune și pe mine să o ascult prin pereți (desigur, la noi în cîmp ar fi destul de greu, dar cine știe..) Deci fiecare cu muzica lui, fiecare cu cărțile lui, așa cum oricine poate alege la ce film sau la ce spectacol dorește să meargă.

Acestea fiind spuse, sper că am redus semnificativ numărul de vibrații negative care încep să-mi atace karma. Și nu, nu am nici o problemă nici măcar cu cei care comentează realizările domnului Vijelie.

Problema mea e alta. E cu școala. Eu nu-mi amintesc să fi avut în primii 12 ani de studii vreun coleg care să scrie cu atît de multe greșeli. Ba, dacă mă gîndesc bine la profesoara de română, cred că s-ar ascunde de rușine să știe că vreun elev de-al ei ar putea să… în fine, scrie așa. Și cred că sînt mulți profesori de română care ar face la fel.

Și totuși, sînt români care scriu așa. Pe care, dacă îi zgîndări, îți vor ține lecții de patriotism, îți vor arăta cu pumnii strînși spre bărbia ta delicată cît de tare își iubesc ei țara. Români pe care cineva, cîndva, i-a lăsat să treacă așa prin și de școală.

Asta cred eu că e problema. Iar cei care cred că am atins vîrful, mergînd acum spre o îmbunătățire a situației, se înșeală amarnic. E doar începutul!

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE. TRAGEDIA SE POATE REPETA

“The day we give in/ Is the day we die” Goobye to Gravity

 

 “Iți dai seama că nu ai cum să fii 100% OK atunci cînd iți desfășori activitatea în centrul Capitalei, unde e pueril să credem că nu deranjează pe nimeni zgomotul, toate clădirile sînt cu bulină, este aceeași firmă de pază pentru toate locațiile.”

 

Centrul Vechi. Cel pe care bucureștenii l-au așteptat atîta timp. Transformarea a fost uluitoare: în urmă cu cîțiva ani, abia dacă puteai să te aventurezi pe acolo cînd se însera. Acum, e locul preferat în nopțile lungi de vară. Mii și mii de oameni caută terasele, restaurantele, barurile sau cluburile de aici, în aproape fiecare seară. Însă ce se ascunde în spatele acestui miracol petrecut într-un timp foarte scurt?

Ion, fostul administrator al unuia dintre cele mai mari cluburi din București, își amintește ce se întîmpla în urmă cu trei ani:

“Am avut un prieten care a avut un bar acolo și îmi povestea că din prima zi în care a început să renoveze, a venit la el o contabilă care a prezentat situația și modul de lucru, plus avantajele colaborării cu ea.”

Iar aceste avantaje însemnau, printre altele, că l-ar fi avertizat cînd erau controale ale autorităților?

“Exact. Știu că cel puțin o dată l-a sunat să-i spună că se organizează un control, iar el a închis imediat barul, ca să nu aibă surprize..”

 “In centrul vechi sînt cîțiva patroni care au majoritatea locațiilor, sau cel puțin așa era cînd aveam eu tangență cu domeniul. Sînt cîțiva patroni mai mari care au locațiile cele mai bune, chiar dacă nu se afișează proprietarii reali. Nu neapărat că sînt ascunși, ci sînt cu ochii pe toate spațiile și au prioritate în preluarea lor. Au (sau aveau) aceeași firmă de contabilitate care avea o relație bună cu autoritățile și rezolva avize, îi inștiința de controale.”

 

“Chiar dacă vrei să fii ok cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

 

De ce toată această caracatiță care ține mai degrabă de un clișeu cinematografic din filmele cu mafioți? Pentru orice bucureștean, răspunsul e simplu: vadul e atît de mare, banii cheltuiți atît de mulți, încît un mic efort merită.

Caracatița ascunde însă lucruri grave, care pot duce oricînd la tragedii mai mari decît cele din Colectiv.

Fostul administrator de club povestește în continuare:

“Multe locații sînt în beciuri, multe sînt în clădiri cu bulină, multe nu respectă nivelul și volumul fonic.”

Și atunci cum de funcționează, întreb eu.

“Mi-e greu să cred că își rezolvă autorizațiile cu poliția pentru liniștea publică și (nici ca) restul autorizațiilor să fie luate pe bune. E aceeași poveste ca în orice altă relație cu statul, în țara noastră dragă – chiar dacă vrei să fii OK cu toate actele, de cele mai multe ori e foarte greu sau chiar te lovești de nedorința autorităților de a te accepta curat, pentru că nu au de cîștigat nimic așa.”

Aș vrea să trag o conlcuzie. Însă după vorbele lui Ion, mi-e foarte greu să o fac. Spuse cu stîngăcie, ascund un adevăr ce arde precum o combinație mortală de gaze într-un club supraaglomerat: indiferent ce ai face, Statul n-are nici un interes să respecți legea.

Pentru că altfel, Caractița nu s-ar mai hrăni. Chiar și cu prețul sîngelui. Tragedia din Colectiv se poate repeta.

 

 

ATUNCI CÎND CORUPȚIA UCIDE

          “Cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

 

Vorbim despre corupție, azi parcă mai mult decît oricînd, dar, oare, știm despre ce vorbim? Eu cred că doar ne imaginăm.

Credem că înseamnă banii pe care i-am dat noi sau prietenii sau cunoștințele noastre ca să rezolvăm ceva mai repede – acte, intrarea copilului la o grădiniță (de stat) mai bună, ori la o școală (de stat) rezonabilă – ori banii aceia cu care ne asigurăm că un anestezist va fi mai atent înainte de operația soțului ori soției, sau hîrtiile strecurate în buzunarele unor asistente care vor avea grijă de pacient după intervenția medicului. Nu ne place această situație, însă trăim cu ea zi de zi. Toți. Și cînd spun toți, mă refer chiar la toți.

Cunosc povestea unui angajat al unui serviciu secret din România care a lăsat pe masa unei directoare de grădiniță (de stat) 200 de euro pentru ca să-i primească fetița. Iar directoarea nu s-a jenat, deși pe fișa de înscriere, la ocupația tatălui, scria cu litere mari serviciul din care făcea parte. Dacă stau să mă gîndesc bine, directoarea nu doar că NU s-a jenat, dar, după cîteva zile cînd l-a chemat pe tată să îi dea vestea bună, că fetița lui a fost primită la grădinița (de stat) respectivă, i-a mai dat o veste: i-a întors plicul, din care luase doar o parte – mai pe românește, i-a dat rest la șpagă.

 

Acest exemplu este, însă, mărunt. Pînă la urmă, faptul că o directoare de grădiniță (de stat) primește bani ca să treacă cu vederea faptul că părinții lui nu aveau domiciliul stabil în acea zonă nu omoară pe nimeni.

Există, din păcate, o altă corupție. Una mult mai nocivă. Una care ucide. Iar pe aceasta doar ne-o imaginăm. Este atît de vastă, la un nivel atît de înalt, încît depășește imaginația. Oricît ar fi aceasta de bogată.

 

“Atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, el primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Este declarația pe care mi-a dat-o un fost administrator de club din București. Mi-a vorbit sub protecția anonimatului. Îi voi spune “Ion”.

Ion a lucrat cîțiva ani pentru unul dintre cele mai mari cluburi din Capitală. Iar cînd spun mare, mă refer la primele 5 din București, ceea ce înseamnă că poziția în top rămîne cam aceeași și la nivel național. L-am întrebat cum se obțin avizele pentru un club de noapte.

“Un club are nevoie de aceleași autorizații ca orice unitate de alimentație publică (DSV, Fisc, Mediu, Pompieri, ITM), la care, în funcție de locație, se mai cere un examen “de zgomot” care necesită acea antifonare.Povestea cu avizele începe, de obicei (nu și în cazul fericit în care le ai deja) după vreun control realizat de autoritățile numite mai sus.

Ei iți cer autorizații și acte, iar tu spui că le ai în seif în altă parte, iar discuția se termină cu o “invitație” din partea lor (să te prezinți în data cutare la sediul autorității), ceea ce-ți dă răgaz să rezolvi actele lipsă.

De regulă, patronii marilor cluburi au legături, “cunoștințe” directe cu oameni sus-puși, iar discuțiile și șpăgile se duc la nivel înalt, direct. Patronul clubului în care am lucrat eu cel mai mult avea tot felul de relații de genul acesta, dar le ținea destul de secret și discret.”

Ce înseamnă “cunoștințe directe cu oameni sus-puși”? Simplu, dureros de simplu…

“De exemplu, atunci cînd se stabilea o razie mai amplă de la ANAF prin cluburile din tot orașul, patronul meu primea un mesaj de avertizare și ne punea pe toți în gardă.”

Inclusiv în legătură cu controalele de la pompieri sau Sanepid, sau doar de la ANAF?

“Se știa cam de toate…”

“Aș putea spune că eram păziți. Au fost mai multe controale într-o perioadă – COMANDATE de un mare distribuitor și importator de alcool, cu care patronul meu avea probleme din cauza unor facturi neplătite.” Și apoi a fost liniște.

Atît de liniște, încît aproape că n-au mai fost deranjați. Nici măcar de pompieri.

“Nu-mi aduc aminte de controale de la ei, (de la pompieri). Parcă venea cineva în fiecare an și verifica extinctoarele..”

Atîta tot?

“…iar noi aveam grijă ca acestea să fie cu termenele de valabilitate ok.”

 

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control.”

Ion a cunoscut destul de bine clubul “Colectiv”. L-am întrebat dacă el crede că patronii de acolo au fost și ei “protejați”.

“Tind să cred că acolo a fost vorba de prostie, pur si simplu. Băieții de acolo sînt prea mici ca să-și aranjeze autorizațiile. Cred că au fost, pur și simplu, lăsați să funcționeze așa, nu au fost trași de mînecă de controale, nu erau într-o zonă de mare interes pentru autorități.”

“Aia nu era izolare fonică, ce au făcut ăia din Colectiv… au pus niște burete pe pereți ca să bifeze în cazul unui control. Aia era mai mult butaforie.”

O butaforie ucigașă. Una pe care, într-o formă sau alta, o putem găsi în multe alte cluburi din țară. La vedere. Și atunci, ne întrebăm de ce? De ce permit autoritățile să se întîmple așa ceva? Mărturia lui Ion ne oferă cel puțin o parte din răspuns: pentru că există cineva, sus, care e părtaș. Credeți că o face din convingere, din dorința de a le oferi tinerilor posibilitatea de a se distra ca în Occident? Ei bine, nu! E vorba despre bani.

Într-un episod viitor o să vorbim despre profitul unui astfel de club, care în “zilele bune” poate vinde și de 150.000 de lei! Profitul, înțelegeți, ajunge și la 20.000 de euro. Cum asta?

Ion: “Profitul era măricel (o sticlă de Absolut e 35 lei la achiziție și tu o vinzi cu 140 lei).”

Și-o să mai vorbim despre ceva: despre cluburile din Centrul Vechi. Despre protecția pe care o primesc patronii lor, care află cu o zi înainte cînd urmează să fie controale mari. Și care aleg, de multe ori, să își închidă pur și simplu cluburile pînă trec autoritățile.

Este corupția care ucide. Și nu trebuie să se întîmple tragedii cum au fost în “Colectiv”. Nu trebuie să moară oameni ca să susțin asta. Corupția aceasta ne-a ucis trecutul, ne ucide viitorul în România. Și ce e cel mai grav, ne ucide speranța că măcar copiii noștri vor trăi corect. Altfel.