Minunata (și destul de complicata) lume a unei fetițe de 3 ani și 8 luni

Încercați să spuneți, cu voce tare, antremanent. „Tata merge la antremanent”, dacă vă ajută… Ați reușit? Bun, acum spuneți tare „Pinguinii din Magadascar.” „Magadascar”, e simplu, nu?

Apoi găsiți răspunsurile la următoarele întrebări:

„Tati, cînd vine aurrorra borreală?” „Nu vine, aurora boreală e în altă parte, în altă țară, zic eu.” „Ba da, nu înțelegi!” urmează decizia fără ehivoc. „Aurrorra borreală începe imediat!”

„Tati, cînd ninge?” întreabă ea în apropierea Crăciunului, cînd erau vreo 15 grade. „Nu știu, nu cred că o să ningă acum.” „Ba da, ninge cînd vine Moșul.” Apoi a văzut un moș într-o mașină și a început să rîdă: „Moșul nu vine cu sania!” Eu, aproape liniștit că am depășit această problemă, rîd la rîndul meu. „Tati, cînd vine iarna?” „E iarnă, doar că nu e frig…” încerc eu. „Nu e iarnă!” Era, totuși, decembrie.

Și una dintre cele mai grele: „Tati, avem praf mov?” (pentru necunoscători, vedeți „Clopoțica și zîna pirat” și veți înțelege mai multe. În general, despre cum funcționează lumea asta.)

copyright ICS/ Silistraru
copyright ICS/ Silistraru

Mă gîndesc la toate astea și-mi vine o idee: în 2016 aș vrea să mergem în Magadascar, să vedem aurrorra borreală la ea acasă, să-l vedem pe Moș Crăciun plecînd cu sania spre lumea largă și să găsim praful magic, mov. Este și unul roz, în caz de criză.

Și, mult mai aproape de casă, între aceste multe și lungi călătorii, promit să mă duc la antremanent. Ca să fiu în formă tot anul.

PS. Tot ea spune, cu o lejeritate demnă de un actor ce-și repetă replicile dimineața, “acid dezoxiribonucleic” și “Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză”. A învățat-o fratele ei; eu am copiat ultimul cuvînt de pe internet, pentru că nu sînt convins că îl pot scrie.

De ce să plec eu din țara mea? De ce nu pleacă ei?

Mă tot întreb de ceva vreme ce mai caut în țara asta. Avem „consilii” de familie, facem calcule, planuri, ne punem o mulțime de întrebări și ajungem la aceeași concluzie: ce mai căutăm în țara asta?

Am 41 de ani. Car după mine vreo 18 ani de lucru constant în televiziune. Nu știu să fac nimic altceva. Am încercat, însă chiar și pentru banalele piese de mobilă de la IKEA am nevoie de supraveghere din partea soției mele. Ultima oară cînd am instalat o oglindă și m-a ajutat i-am găurit un deget cu bormașina. Sînge, înjurături. De atunci nu mă mai ajută, nu știu de ce. Acum vreo 3 săptămîni am construit o cutie de lemn care ar trebui să protejeze cablurile de curent care intră în casă. Mi-am făcut o gaură cu aceeași bormașină în unghia de la degetul mare. Sînge, înjurături. O fotografie imprimată pe un carton stă de peste un an prin te miri ce locuri pentru că n-am reușit să o prind pe perete.

Și astea sînt doar cele mai proaspete. Acum vreo 2 ani, cînd am rămas fără curent, m-am chinuit vreo 15 minute să sparg lacătul de la panoul electric, să ridic siguranța. Era întuneric, cam frig și se auzeau zgomote ciudate din pădurea care începe chiar lîngă panou. După 15 minute am renunțat. Poate și pentru că mi-am dat seama că nu acela era lacătul nostru. De fapt, nici măcar n-aveam lacăt, ușița de la siguranța noastră era larg deschisă.

Și-ar mai fi grătarele pe care le-aș arde, pare-se, de fiecare dată; gardul pe care l-a distrus cîinele pînă să îmi spună conștiința (adică Ioana) că poate ar trebui să punem o plasă de sîrmă peste (i se vindecase degetul zdrelit între timp însă m-a ajutat vecinul, avea degetele neatinse) și, în fine, gazonul care m-a ascultat doar pe bucăți, deși l-am rugat extrem de frumos să crească.

BUN. Ați înțeles. Nu prea mă pricep la nimic altceva decît la televiziune. De fapt, nici la asta nu mă pricep, însă îmi place tare mult. Iar dacă vom pleca din țară, e aproape sigur că nu vom munci în televiziune.

Am fost la vot. Cred că la cam toate alegerile. Situația a evoluat, sînt schimbări față de 1990, cînd majoritatea covîrșitoare l-a ales pe Ion Iliescu și soră-mea se uita cruciș la mine că vroiam și eu să-l votez. Lucrurile s-au schimbat, însă atmosfera tot de rahat e. Și continuă să evolueze în sensul ăsta.

După atîtea campanii electorale și promisiuni și speranțe și alegeri, la Cotroceni avem un scandalagiu. Parlamentarii, din ce în ce mai mulți, votează legi pentru binele lor, asta atunci cînd nu ridică cîte două mîini la deciziile aberante pe care le concep cîteva „creiere”, în birourile călduțe de la guvern. În restul timpului se ceartă între ei ca niște țațe.

În acest timp, am 41 de ani. Nu voi avea pensie, iar dacă, totuși, statul va găsi ceva bani pentru mine, cu siguranță n-o să-mi ajungă. Sînt, însă, împăcat cu gîndul că voi munci pînă voi crăpa. Soția mea e în aceeași situație. Copiii noștri își vor găsi un alt drum. Cel puțin noi o să-i ajutăm cu tot ce putem ca să facă așa. M-am împăcat și cu ideea asta.

Doar cu un gînd nu mă împac. Unul care tot crește, pe zi ce trece: de ce să plec eu din țara mea?

De ce nu plecați voi, toți politicienii care mi-ați mîncat mai mult de jumătate din viață cu neputința voastră, cu lașitatea, lipsa de viziune, hoția, mizeria, patriotismul de paradă, incultura, ignoranța și nepotismul care vă caracterizează?

Plecați voi și nu mai veniți. Nici măcar de Sărbători!

Anotimpuri. Poveste dintr-un cîmp.

Cîteodată aș vrea să scriu despre ce însemnă pentru un om care și-a petrecut aproape jumătate din viața sa (voi vedea dacă am dreptate după ce voi împlini 80 de ani) să deschidă ușa de la terasă și să vadă, în față, un cîmp gol.

Aș vrea să scriu despre schimbarea anotimpurilor care capătă un cu totul alt sens decît cel pe care îl avea cînd, copil fiind, mă jucam printre blocurile în construcție. Cînd ne împușcam cu cornete de hîrtie ascunzîndu-ne prin cotloanele întunecate, pline de praf, saci de ciment și bucăți de fier-beton ce ieșeau, amenințătoare, din zidurile reci. Spații înguste pe care nu le observam în goana aceea continuă. Joaca se termina cu salturi periculoase de la etaj, de pe balcoanele neprotejate, în grămezile de nisip de dedesupt. Ori, și mai și, cu cîte o demonstrație de „curaj” a vreunui copil care mergea pe grinzile înguste, la cîțiva metri înălțime.

Atunci, vară era cînd aveam timp să facem toate prostiile astea. Sau să mergem pînă la capătul lumii pe care o știam noi, în fapt un teren viran ce începea nu departe de cartierul în care locuiam. Acolo înălțam zmee, pe acolo mă strecuram, cu mare grijă și cu multă teamă printre bălăriile crescute aiurea ori printre „lacurile” vremelnice în care mormolocii creșteau pînă deveneau broaște urîte, unde, dacă aveam noroc, prindeam peștișori cu o plasă pătrată prinsă la colțuri cu sfoară, în care aruncam cîteva firimituri de pîine. Paradisul șerpilor pe care unii vecini mai mari îi prindeau ca să se laude, apoi, cu captura lor în fața blocului. „Pune mîna pe el, nu-ți face nimic!” Nu mi-a plăcut niciodată să-i ating, chiar și acum, cînd îmi amintesc mă cuprinde un soi de arsură în palme pe care o asemuiesc cu sila.

Mai erau capturile de viespi, albine și bondari. Și trîntori, pe ei îi puteam prinde cu mîna goală. Pentru ceilalți foloseam cutii de chibrituri sau alte cutioare goale, rămase de la medicamente sau de la bomboane. Săracele vietăți deveneau apoi, pentru cîteva ore, animalele noastre de companie, pînă cînd, cele mai multe dintre ele renunțau la piciorușul de care-i țineam legați cu un capăt de ață.

Toamna, dacă venea repede, ne distrugea toată această lume fantastică, despre care părinții abia dacă știau ceva. Ploile făceau imposibil drumul pe terenul viran, iar blocurile în construcție creșteau o dată cu avîntul muncitorilor, care se grăbeau să își termine treaba.

Iarna, era, de obicei tristă între blocuri. Dacă aveam noroc să ningă, erau, totuși, și zile pe care mi le amintesc cu plăcere. Senzații, căci amintirile s-au amestecat prea mult, ca să fiu sincer pînă la capăt. Aleea din fața blocului era în pantă, mașinile puține, așa că drumul se transforma rapid într-o pîrtie de săniuțe. Cînd am mai crescut, îmi permiteam să las sania să alunece pînă în drumul mare, mult mai circulat decît „al nostru”. Desigur, nici așa nu prea aveai șanse să te întîlnești cu vreo mașină, dar era, totuși, mult mai periculos.

Mai erau partidele de fotbal pe care le jucam pe aceeași alee. Fie că era iarnă sau vară. Cele de iarnă erau cele mai amuzante, deși nu cred că jucam fotbal pe atunci ca să ne amuzăm. Luam lucrurile foarte în serios.

Primăvara nu era nici așa, nici altfel. Adică nu-mi amintesc prea multe despre primăvară. Între blocurile acelea triste, explozia de viață despre care vorbeau atît de frumos poeții nu-și prea găsea locul.

 Aici, în „cîmpul nostru”, schimbarea anotimpurilor capătă un cu totul alt înțeles. Primăvara: abia acum încep să înțeleg poeziile. Abia acum încep să văd florile. Și, mai puțin plăcut, noroiul ce rămîne după topirea zăpezii. Iepurii caută de mîncare, iar de mîncare e peste tot. Vîntul bate dintr-o parte. Proprietarii terenurilor agricole din jur aduc primele camioane. Mașina de gunoi începe să vină, după o pauză lungă în care șoferul ei nu s-a încumetat să intre pe drumul desfundat. Cîinele nostru se ceartă cu cei 3 căței de pripas ai unui vecin. Reușește să strice gardul. Și sînt flori peste tot.

Vine vara. Dimineața miroase a mare, iar senzația e atît de puternică încît mă aștept ca într-o zi să aud și valurile acolo, la marginea pădurii. Gunoierii vin deja de două ori pe săptămînă, cum scrie în contract. Țăranii muncesc de dimineața, vin pe la 5 să scoată apă din puț pentru viitoarea recoltă. Mașinile se umplu de praf. Cîinele fuge prin gaura din gard la care a muncit zile și nopți și se bate cu cățeii maidanezi, al căror număr a crescut, între timp, la 8. Nopțile sînt calme și cerul e plin de stele. Mai multe ca niciodată, în fiecare noapte cînd le privesc. E o liniște teribilă. Vîntul bate prin porumbul înalt. Și miroase, frumos, a mare.

Primele ploi aduc cu ele hărmălaia. Și noroiul. Și frigul și ceața. Diminețile nu mai sînt prietenoase și nu mai miroase a mare. Miroase a frig. Iar ceața, aici, e ca un zid. Se întinde pe tot cîmpul, noaptea treci miraculos pe sub zidul ăsta care începe de pe la 2 metri, ca printr-un tunel al timpului. Tractoarele revin. Trag brazde lungi, cu motoarele turate la maximum. Munca începe dimineața și se termină cîndva, la apusul soarelui. Unii proprietari se grăbesc și vor să termine treaba într-o singură zi, iar atunci zgomotul tractorului se aude pînă tîrziu, spre noapte. După cîte o ploaie nesfîrșită, mașina de gunoi nu mai vine. Șoriceii încearcă să-și facă cuib pe terasă iar cîinele devine isteric. Dar plouă și se ascunde și el pe unde apucă – holul casei devine hotelul său de lux.

Vîntul bate tot mai puternic. Cîteodată, noaptea, ar vrea să ia casa întreagă pe sus. Dar casa rămîne, de fiecare dată, la locul ei. Și-așa, într-o dimineață, ne trezim înconjurați de alb. Sentimentul e că sîntem pete mărunte într-un ocean de alb. Aici, cînd ninge, ninge. Ultimele două dăți am rămas blocați cîte două zile în casă. E o senzație tare ciudată: pe de o parte teama de natura incontrolabilă, iar de partea cealaltă căldura dulce a căminului sigur. Proprietarii de terenuri dispar, asemenea iepurilor, fazanilor și căprioarelor de pe cîmpul înghețat. Gunoierii dispar și ei, deși drumul acoperit de zăpadă e o cale excelentă de acces. Noaptea, la minus 25 de grade, stelele îngheață și ele și strălucesc curat. E liniște. Dacă aș fi fost poet-plagiator, aș fi spus „liniștea de la începutul lumii.”

Cîteodată aș vrea să scriu despre ce însemnă pentru un om care și-a petrecut aproape jumătate din viața sa (voi vedea dacă am dreptate după ce voi împlini 80 de ani) să deschidă ușa de la terasă și să vadă, în față, un cîmp gol.

Însă nu știu cum să o fac.

Cele mai frumoase Sărbători.

Cînd eram copil, îl aşteptam pe Moş în faţa bradului. De fiecare dată vorbeam cu globurile lui, cu beteala strălucitoare. Foarte rar îmi spuneam tare dorinţele. Dar eram convins că Moşul mi le aude, mi le cunoaşte.

Discuţie întinsă pînă tîrziu, în noapte. Vorbele alunecă, inevitabil, spre politică. Una dintre concluzii: aşteptăm să facă alţii pentru noi. Desigur, sîntem de acord că ar cam fi momentul să facem şi noi ceva, să ne implicăm cumva. Dar nu prea ştim cum. Putem începe prin schimbarea noastră.

Moşul nu venea niciodată cînd îl aşteptam în faţa bradului. Nu reuşeam să îl surprind, chiar dacă mă ascundeam, chiar dacă mă prefăceam că mă uit în altă parte sau dacă mă întindeam pe jos, într-un fals somn.

Altă concluzie: în ţara mea nu există, de fapt, doctrine politice. Singura doctrină în care cred politicienii este cea „a puterii” sau, mai exact, cea potrivit căreia „trebuie să facem orice ca să ajungem acolo.” Nu prea ne mai putem imagina un om politic care să se sacrifice pentru o idee, pentru o doctrină.

Făceam tot felul de scenarii, cu ochii întredeschişi: Moşul va veni pe geam. Sigur, o variantă extrem de complicată, locuiam la etajul şase… dar, Moşul are puteri magice. Putea deschide uşa pur şi simplu, deşi aşa l-ar fi văzut părinţii mei, care s-ar fi speriat. Nu, nu era bine să intre pe uşă, mai bine pe geam. Of, putea să treacă şi prin zid, nu contează, Moşul avea puteri magice.

Sîntem judecaţi fără să ne cunoască aceia care o fac. Pentru că lucrăm într-un loc şi nu în altul, pentru că ne-am tăiat părul într-un fel şi nu în altul, pentru că ne îmbrăcăm aşa şi nu altfel. Judecăm, la rîndul nostru, după aparenţe, după cum ne îmbrăcăm, după cum arătăm, după vocea omului din faţă. Cînd îl cunoaştem puţin mai bine, ne dăm seama că am greşit. Cîteodată, e prea tîrziu. Cuvintele grele au fost rostite. Scuzele se acceptă greu.

Bine, nu poate trece prin pereţi! Rămîn geamul şi uşa. Pentru geam, problema ar fi că e închis, deci ar trebui să îl întredeschid. Se va face frig şi nu voi mai putea rămîne să îl pîndesc. Mai bine ar veni pe uşă, cu riscul să îl surprindă părinţii mei. Ar trebui să se furişeze. Complicat, e un Moş mare şi i-am cerut o mulţime de lucruri. A

ltă concluzie: doi oameni cu convingeri politice diferite pot discuta civilizat. Dacă au argumente şi puţin bun-simţ. Dacă se ascultă şi încearcă să înţeleagă ce vrea celălalt. Ajung, vrînd, nevrînd, să găsească aşa şi puncte comune.

Spuneaţi vreodată poezii în faţa bradului, cînd eraţi copii? Aveaţi şi cîteva cîntece pregătite? Chiar dacă le spuneaţi în gînd? Oare scrisorile pe care le scriam unde ajungeau? Cîte scrisori poate citi Moşul?

Nu poate spune nimeni că au trecut 20 de ani degeaba. Din păcate, lucrurile nu s-au întîmplat atît de repede cît am fi vrut noi. Unii dintre noi au plecat de aici, şi-au găsit fericirea altundeva, cîţiva ne lipsesc, ne e dor de ei, important e că sînt fericiţi, nu?

Adormeam pe jos, în faţa bradului frumos. Mîngîiat de luminiţele magice, de arome, de promisiuni, de vise. Concluzie: Moşul vine întodeauna cînd ai pierdut orice speranţă că va mai veni.